Oșenii din Certeze și vilele lor

Oșenii din Certeze și vilele lorOșenii din Certeze și vilele lorOșenii din Certeze și vilele lorOșenii din Certeze și vilele lor
Povestea comunei Certeze, localitatea care contribuia în 2000 cu unu la sută la veniturile RomTelecom prin numeroasele convorbiri telefonice cu Occidentul pe cap de locuitor. Comuna în care cel mai amărât om era primarul, iar numărul autoturismelor străine întrecuse demult numărul vitelor. Oșenii recunosc că pentru ei goana după bani a devenit un scop în viață. Întrecerea declanșată în anii 70 – în care nici unul nu s-a lăsat mai prejos, adică fără casă și mașină în ogradă – își are rădăcinile în felul “nealcoș” (fudul) de a fi al oșeanului.
Oșenii din Certeze au descoperit munca la negru și au plecat cu mic cu mare să câștige mărci în Occident

Dollores Benezic, reportaj publicat în Curierul național în 2000

 

Comuna Certeze e la o aruncătură de băț (5 kilometri spre nord) de orașul Negrești Oaș, pe un drum atât de prost încât prezența plăcuțelor cu “aici sunt banii dumneavoastră” ar fi o ironie. Dacă ne-am obișnuit cu toții să vedem, în special la marginea orașelor, parcele de vile construite în ultimii ani, cu siguranță că o localitate care arată ca o imensă parcelă de case moderne ar fi visul de aur al oricărei guvernări. Așa arată Certeze, de la prima până la ultima din cele aproape 1850 de case. Când intri în comună nu știi pe care parte a drumului să te uiți mai întâi și ce construcție să admiri mai mult. Case cu un etaj, cu două și chiar trei, cu mansarde din lemn, acoperișuri de țiglă sau tablă, cu fundații sau stâlpi din piatră, ferestre moderne “termopane” sau uși din lemn sculptat (deși în ultimii ani acest talent al oșenilor a cam fost uitat) cu balcoane cu o arhitectură neobișnuită și garduri din beton sau fier forjat, toate construite în stiluri moderne și rafinate. Fiecare casă are povestea ei, nimeni nu poate spune care a fost autorul unui proiect sau al altuia, după cum, cu siguranță nimeni nu poate fi acuzat de prost gust chiar dacă povestea are un oarecare iz de parvenitism. Toate casele poartă amprenta meșterilor locali, de aceea construcția lor nici nu a costat atât cât ne-am fi închipuit.
“Fațada” asta de bunăstare, care îți ia ochii de la intrare, te face să crezi că certezenii au reușit să se ridice mult deasupra problemelor tranziției românești și au descoperit secretul fericirii. Cine își permite azi să-și ridice o casă cu mai multe nivele în România? Răspunsul oșenilor este simplu: muncesc. Cum? E mai mult de explicat.

Cum au rezolvat certezenii problema “sistematizării satelor”

În Huta și Moișeni, cele două sate ale comunei Certeze, oamenii poartă numele de Ciocan sau Ciorbă (dar insistă să nu-i consideri rude și să-i deosebești după porecle). Puțini fac variație cu câte un Mihoc, Pop sau Oros (maghiarizatul “rusul”). Legenda spune că la începuturi (femeia unui Ciocan, în casa căreia am intrat, nu știa foarte bine când) au fost doar două familii în zonă și din ele se trag cu toții.
Poate de aceea, la primărie, viceprimarul Gheorghe Oros a simțit nevoia să-și cheme în ajutor câte un reprezentant dintre Ciocani și Ciorbe să stea de vorbă cu “doamna reporteră” venită de la București. Ca peste tot, indiferent de situația locativă, oamenii au început cu necazurile: străzile proaste, școlile și dispensarul sărace în dotări și fonduri, apa nu e potabilă și nu ajunge în case, canalizarea lipsește cu desăvârșire, gazul vine numai până la Negrești, retrocedarea pădurilor nu s-a făcut cum trebuie și la toată lumea, un Ciorbă din sat fură apa minerală de la izvorul captat prin muncă colectivă și vinde la tot satul apa îmbuteliată, iar peste toate astea televiziunile manipulează poporul și toți politicienii sunt o apă și-un pământ.
Până și casele astea incredibil de arătoase au fost construite încă dinainte de 1989, pentru că regimul comunist își pusese în gând să sistematizeze satele: “Toate-s făcute din 1970, când cu sistematizarea satelor, de te obliga să-ți faci casă cu etaj în centrul comunei, că nu mai era loc destul… În ultimii ani dacă s-au mai ridicat câteva case și s-au mai modernizat alea vechi”, mă asigură cei trei interlocutori la unison.

“Acuma ce să mai lucrăm în țară, nu vedeți că tot îi o pârloagă?”

Luate pe rând, necazurile certezenilor te aduc cu picioarele pe pământ. Da, oamenii și-au permis asemenea case pentru că înainte de ’89 erau probabil cel mai bine plătiți muncitori din țară. Toate despăduririle, desțelenirile, desecările și alte lucrări de amenajări teritoriale din România poartă în ele amprenta “țapinarilor”. Petre Ciorbă’a Deacului și Ion Ciocan al lu’ Nicoară se laudă că nu e colț în țara asta prin care să nu-și fi bătătorit palmele, în mine, la păduri sau în agricultură. “Am făcut producții record de roșii și ardei la hectar în serele din Hunedoara și am fost cei mai buni tăietori de lemne”, își amintesc cei doi cu nostalgie. Un certezean era plătit atunci cu până la 300 de lei pe zi, dormea în barăci sau sub cerul liber, dar strângea ban cu ban pentru casa din satul în care se întorcea doar de sărbători, la familie.
“Acuma, ce să mai lucrăm în țară? Am lucra, da’ nu vedeți că nu mai curăță nimenea pășunile, animalele’s aproape moarte, acuma tot îi o pârloagă. Dacă te duci spre București încolo e vai de capul lor”, comentează Ciocan al lu’ Nicoară. Înainte oșenii creșteau vite și oi pentru lapte și lână și îngrijeau de pomii fructiferi din care-și făceau vestita pălincă. “Cine mai crește animale acuma? De ce să te mai chinui când un kil de lapte-i 1500 de lei și nu-l cumpără nimeni. Mie dacă-mi trebui brânză sau unt mă duc la unguri și ies mai ieftin”, ilustrează scurt Ciocan concurența ungurească la economia românească.
Cum vremurile bune (în care aveau de lucru) s-au dus, certezenii s-au reorientat. “În ’90 am fost la turci, ca tot românu’. Prin ’91 am început să muncim pe la sârbi, că nu se cerea viză. Câștigam cam 15-20 de mărci pe zi”, povestește Ciocan. Apoi oșenii au descoperit mafia vizelor Schengen. “La început dădeam 1000 de mărci pe o viză. Acuma dăm 2000, deși pe viză scrie că e numai 50 de mărci, restul se duce la mafia de sus, de la București”.
Astăzi, aproape 2000 de certezeni, din cei 5987 câți are comuna, sunt împrăștiați prin Franța, Italia, Belgia, Portugalia, Germania și chiar America. Fac orice muncă, dar sunt specialiști în renovări de apartamente, lucrări în lemn, construcții, zugrăveli. Femeile lucrează ca menajere și câștigă uneori mai bine decât bărbații: 1200 de mărci pe lună. “În trei-patru ani de muncă “afară” poți să-ți construiești o casă ca asta, de 50.000 de mărci”, apreciază Ciocan, proprietarul a patru case din Certeze. Toți, fără excepție, se întorc cu banii acasă. Numai un băiat mai sărac și câteva fete frumoase s-au căsătorit cu străini și au îngroșat rândurile diasporei românești.

Cum e casa mare, așa-s și acareturile

Maria Ciocan e o oșeancă arătoasă, îmbrăcată “așa cum îi șade bine unei femei” (după părerea lui Ciocan al lu’ Nicoară) în fustă neagră cu flori mari roșii la care a “asortat” o vestă de “fâș” pe care scrie FBI. și-a măritat fata în America, deși “n-am fost foarte de acord, da’ dacă s-o iubit, ce să zic…”. În timpul vacanțelor, fata Mariei i-a căzut cu tronc băiatului – plecat din sat de multă vreme cu părinții, pe tărâmul făgăduinței. Semnele celor zece ani de bunăstare americană a fetei sunt peste tot în casa din Certeze, amestecate cu farfurii, perne și carpete maramureșene. Casa familiei Ciocan este una dintre cele mai vechi din sat, rămasă fără etaj, dar acoperită cu mozaic portocaliu și albastru. Cum e casa mare, așa-s și acareturile, chiar dacă sunt ascunse în fundul curții. Oșenii nu fac economie de material când e vorba de casa și ograda lor. La început, Maria ne-a “introdus” în casa din față, unde prima cameră arată ca-n filme: o canapea cu două fotolii din piele neagră tronează pe un covor persan în fața unei măsuțe din sticlă și alamă. Ferestrele sunt mascate discret de jaluzele moderne. Îți e și milă să calci pe covoarele aproape noi sau pe parchetul proaspăt lustruit din toate camerele. Următoarea cameră se vrea tradițională și e plină de perne grase, roșii, din satin, iar pereții sunt acoperiți de carpete și farfurii pictate. Apoi cerem să vedem bucătăria, unde presupunem că gospodina se simte mai la largul ei. Cu televizor color ultimul răcnet, canapele, covoare și scaune, bucătăria seamănă cu o sufragerie. Doar mașina de gătit cu lemne din camera alăturată poate să-ți schimbe impresia, deși curățenia care domnește și aici nu are nimic de-a face cu o bucătărie de la țară.

“Rumeno-Transilvania”, cea mai bună recomandare pentru un lucrător “afară”

O invitație în casa unui oșean este obligatoriu urmată de paharul cu pălincă și ceva de-ale gurii, toate oferite din inimă, indiferent de criza economică în care se zbat chiar și ei, posesorii acestor case incredibile. Anii lungi de lucru în străinătate și-au pus amprenta pe stilul neaoș al românului, așa încât, aproape că nu te mai miri când în loc de “Noroc”, Ciocan al lu’ Nicoară ciocnește paharul de pălincă cu “Auguri” sau “Sava”. El a lucrat doi ani în Franța și un an în Italia. Așa a învățat “poco-poco” din fiecare limbă, dar e supărat că la noi au pătruns mai mult lucrurile rele din Occident decât cele bune. “Uite prostituatele”, le dă Ciocan de exemplu. “Stăteau la marginea drumului, îți făceau semn, aveau salteaua alături și poșeta cu prezervative. Acuma se mai prelucră și la noi chestia asta cu prezervativele, și-i bine, da zic că numa’ lucrurile rele au venit la noi până acuma”. El povestește cum a fost impresionat de francezi și de italieni (primii citeau foarte mult: “cât citește oamenii ăștia nu citește nimeni. și în metrou, peste tot…”, iar la italieni a nimerit din întâmplare într-un local de homosexuali și a fost tare surprins când i s-au făcut avansuri, că arăta bine…). Chiar dacă pe acolo a mâncat numai carne de pui – “că era cea mai ieftină, da’ am mâncat atâta că nu-mi mai trebui câte zile oi avea” – Ciocan își amintește și cât de bine se purtau autoritățile franceze și italiene cu ei, românii, mai ales când aflau că sunt maramureșeni. “Poate de unde ne și asemănam mai mult cu ei, da’ poate că ne-au văzut și că muncim, nu ca moldovenii sau bucureștenii care și-au făcut renume din furat și alte blestemății. În Italia, când veneau carabinierii în control, muncitorii fugeau care încotro. Io, unde să fug? Că eram și mai bătrân. Mă întrebau: <<rumeno?>>, <<si, rumeno>> ziceam, <<Transilvania?>>, <<si, Transilvania>>, <<via, via!>>, îmi ziceau ei, adică să fug și io. Păi unde să fug, că <<tre’ laboro, muncă…>>, tot o să mă întorc, la ce să mai fug?”, își deapănă mucalit peripețiile franco-italiene Ciocan al lu’ Nicoară. Acum vrea să-i facă pașaport și băiatului cel mare, care tocmai a terminat liceul, și să-l ia cu el la muncă. “Tineretul nostru cunoaște mai bine Parisul, Bruxelles-ul și Roma decât Bucureștiul. Când vin străinii vara în comună rămân proști când ne aud vorbindu-le pe limba lor.” Ciocan al lu’ Nicoară și-a depus actele la loteria americană a vizelor. “Dacă am noroc plec cu toată familia, fac bani, da’ mă întorc. Ce să fac acolo?”.

“Oșenii sunt căutători de bani “precum americanii de aur”

Nu-i familie în Certeze să nu aibă un membru plecat afară, la muncă. “Oșenii sunt căutători de bani precum americanii de aur. Mândria lor e să arate că au mașini și case. Nu mai e oșeanul de altă dată, când la mândrie scotea cuțitul și te tăia. Chiar dacă nu pun mare preț pe câștiguri spirituale, ci mai mult pe cele imediate, tineretul din comună este foarte conștient astăzi că o eventuală încăierare cu cuțite nu i-ar aduce nimic bun, ba dimpotrivă”, comentează primarul din Certeze, Grigore Mihoc. De aceea infracționalitatea în Certeze este ca și inexistentă, comparativ cu situația de acum câteva zeci de ani când fiecare oșean purta la el un cuțit. și nu numai pentru tăiat slana…
Petre Ciorbă’a Deacului este unul dintre puținii certezeni care nu a plecat la muncă afară și nici nu are de gând. El i-a dus grija feciorului său care a trecut odată înot granița dintre Polonia și Germania, pentru că nu a putut să-și ia viză. Petre a muncit în toată țara, a avut o echipă în grijă la serele din Hunedoara și astăzi sapă șanțuri pentru montarea cablurilor telefonice de fibră optică, pentru firma Siemens. “Că nu știu de ce trebuia să ia neamțu’ lucrarea asta, că tot noi, românii, o facem, da’ nouă ne dă numa’ 10.000 de lei la metru’ liniar săpat, iar el ia de la stat 100.000 de lei pă metru”, definește Petre felul în care se vede politica de investiții de acolo, din capătul țării. Ciorbă a avut 1000 de oi pe care le-a vândut cu trei milioane jumate și a jucat toți banii – inclusiv cele patru camioane de lână luate de pe oi – la Caritas. A pierdut tot. Acum mai are doar trei porci și un jeep Toyota. Casa în care stă e veche de 30 de ani. Cei doi băieți, însurați (cu unul făcuse nuntă chiar cu o zi înainte de sosirea mea în Certeze), au și ei casele și mașinile lor. Fata e încă la școală. “Că aici în sat se face școală de opt clase. Care vrea se mai duce la Negrești, la liceu, și mai departe la facultăți, da’ ce să mai faci cu ele azi?”. Femeia a fost toată viața acasă, cu grija animalelor și a gospodăriei. Îl întreb de ce nu mai crește animale. “De ce să mai cresc, mi le cumperi dumneata? Un kil de lână îl dai cu 14.000, da’ 10.000 trebui să dai la ăl de tunde oaia. Porcii îi dai cu 9500 kilu’ la abator, da’n piață e 40.000″.
Ciorbă este foarte supărat pe posturile de televiziune, atâtea câte se prind la ei în sat, că au manipulat opinia publică. “Bunăoară cu minerii. S-a văzut de aicea, de la noi, că-i minciună. Io am lucrat în Vale și știu cum îi. Vă spun io, că toată Certeza City era pregătită să plece în ajutorul minerilor dacă nu cădeau la pace”, povestește Ciorbă, supărat totodată și pe politicienii români pe care i-ar trage în țeapă pe toți stâlpii de electricitate “de la Certeze până la București, și dacă nu-s de ajuns, și până la Constanța”.

La stradă vile moderne, WC-ul tot în fundul curții

“Nu avem salarii, nu plătim TVA, nu avem asigurări sau medici de familie. Că și la doctor, la Negrești, fără 1000 de mărci nici nu te operează”. Certezenii nu se încurcă cu evaziunea fiscală, practicată de ani de zile în comuna de la marginea țării, cu asigurările de sănătate și alte asemenea “fleacuri”. Cu toate astea, ei încă așteaptă ajutor de la buget. În 1998 au primit puțin peste 500 de milioane de lei. Cu încă 700 de milioane, adunați de oameni, mână de la mână, au reușit să repare două drumuri, acoperișul bisericii și să construiască o casă pentru nunți, în spatele primăriei. “Că nicăieri în lume nu se fac nunți ca la noi, cu mâncare și băutură din belșug”. La nunta fiului lui Ciorbă, bunăoară, au fost 1500 de invitați, pentru că la nunți și înmormântări poate să vină toată comuna, indiferent de prietenii sau dușmănii. “Poți să nu vorbești tot anul cu cineva, dar la nuntă sau înmormântare e musai să mergi”. Îmi exprim curiozitatea în legătură cu darul: “în mărci sau în lei, că văd că marca e de bază aici?”. “Cum are fiecare, că stă cu camera pe tine, de nu poți să faci nici o mișcare. Nu ca la Parlament, unde dormi și poți să iei 22 de milioane de lei salar”, comentează același Ciorbă.
Cea mai mare problemă, de care te lovești până la urmă, după ce bei și mănânci în casa unui certezean, este “drumul către fundul curții”. Construirea canalizării ar costa cam 30 de miliarde de lei, bani pe care certezenii nu i-ar putea strânge numai din mărcile lor, cu toată bunăvoința. De la buget – în lumina noilor legi, în care jumătate din veniturile primăriei se constituie din impozitele pe salarii și alte taxe locale – nici o speranță, pentru că locurile de muncă din Certeze le numeri pe degete și pentru că singurele dări către stat (pe care le vor plăti certezenii abia de anul ăsta) vor fi impozitele pe case. “Ceva, ceva trebuie să facem, că nu putem să ne mai c…m în spatele șurii”, comentează primarul la o discuție neoficială, în fața unei farfurii de “zamă” (un fel de ciorbă de potroace regățeană, dar făcută din mai multe feluri de carne, amestecată cu multă smântână). Unii și-au construit deja fose septice (niște gropi betonate în care se strâng scurgerile de la băi și bucătării), dar nu sunt decât soluții pentru câțiva ani și pe care le-au adoptat numai 10-15 la sută dintre case. Parcă nici nu-ți vine să crezi că o localitate cu asemenea case (în spatele cărora te aștepți să se ascundă și câte o piscină) nu are apă curentă, canalizare sau gaze.

Apa minerală din Certeze ajungea la Viena, în sticle de sfert cu dop de porțelan

Nici cu apa curentă nu stau mai bine certezenii, deși orașul Negrești se alimentează cu apă din râul Valea Rea (ce curge prin satul Huta). În schimbul autorizației pentru folosirea apei din satul lor, certezenii au obținut la rându-le voie de la orășeni să se racordeze la conducta lor. Numai că înainte de intrarea în Negrești, apa din Valea Rea este tratată și devine potabilă. Cea trasă de certezeni direct din râu nu este. “Avem 12 izvoare de apă minerală în jurul satului. Pentru uzul școlii și al comunei în general am captat, înainte de ’89, unul dintre izvoare și l-am adus până în fața primăriei. Ăsta era aportul nostru în muncă la bunăstarea comunei”, povestește viceprimarul Oros. Duminica, după ce ieșeau de la biserică și veneau la dans, în rotonda de lemn construită lângă primărie, oamenii puteau să bea apă de la izvor. Numai că după ’89, un Ciorbă din sat a tăiat conducta, ce trecea la un moment dat pe terenul lui, și și-a făcut stație de îmbuteliat apa minerală, pe care (culmea!) o vindea apoi certezenilor. Apa minerală din Certeze a fost apreciată, de altfel, și la Viena, pe vremea când Transilvania s-a aflat sub ocupație ungurească. “Atuncea, apa noastră ajungea la ei în sticle de sfert, cu dop de porțelan”, povestește Ciocan al lu’ Nicoară. Oamenii au fost revoltați, au chemat poliția tocmai de la Satu Mare, dar nimeni nu a reușit să aducă izvorul la loc, mai ales pentru că nepotul acelui Ciorbă care furase izvorul era și primarul satului. După ani de zile de procese și schimbarea unei legislaturi, problema s-a finalizat. Izvorul furat de Ciorbă a fost recâștigat de comună, dar oamenii sunt neîncrezători acum și nu mai vor să dea bani pentru readucerea apei în centrul comunei. Deocamdată bogăția se risipește de unde vine, în pământ, iar cine are nevoie se duce și își umple canistrele la marginea comunei.

“Primarul este cel mai amărât om din sat”

Asta e povestea comunei Certeze, localitatea care contribuie cu unu la sută la veniturile RomTelecom prin numeroasele convorbiri telefonice cu Occidentul pe cap de locuitor. Deși sunt clienți fideli, RomTelecom le va instala certezenilor abia anul ăsta o centrală telefonică digitală. Deocamdată, este o adevărată aventură să dai un telefon din Certeze – via Negrești – în orice altă parte a lumii.
Viața cotidiană în Certeze pare obișnuită, chiar monotonă. “Primarul este cel mai amărât om din sat”, se autocaracterizează Grigore Mihoc, de formație profesor, ca și viceprimarul (ambii membri ai Alianței Civice). Primarul s-a mutat de curând din sat, la Negrești, ca să aibă canalizare, probabil. Ciocan al lu’ Nicoară și Ciorbă’a Deacului – oșeni aprigi de felul lor – nu sunt mulțumiți de edilii comunei, “că-s oameni moi”. Dar, deși sunt înscriși “la țărăniști”, cei doi nu se gândesc să candideze la primărie, pentru că salariile sunt de mizerie și oricum sunt dezamăgiți de prestația colegilor de la putere. “Ce-am făcut dacă ne-om ales consătenii, pe Vasile Moiș și Viorel Sălăgean? I-om ales și și-or făcut plinul…”, comentează cei doi cu amărăciune.
La prima vedere, comuna Certeze pare să bată recordul la bunăstare. Singurele case “tradiționale” – cu șindrilă și pereți albaștri – mai sunt păstrate de muzeu, iar numărul autoturismelor străine cu mărci celebre a întrecut demult numărul vitelor. Oșenii recunosc că pentru ei goana după bani a devenit un scop în viață. Întrecerea declanșată în anii 70 – în care nici unul nu s-a lăsat mai prejos, adică fără casă și mașină în ogradă – își are rădăcinile în felul “nealcoș” (fudul) de a fi al oșeanului, așa cum îl caracterizează primarul Mihoc. Rezultatul întrecerii poate fi considerat mulțumitor, privit din afară, dar dincolo de această fațadă, susținută de casele certezenilor, sălăsluiește dezamăgirea românilor în căutare de muncă peste hotare, pentru că țara nu mai are nevoie de mâinile lor bătătorite până nu demult în construirea socialismului.

*fotografii luate de aici și de aici

Citeste si:

Etichete: , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunta-ma prin email cand apar comentarii noi.  Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!