Cum să isterizezi un părinte

“Nu ştiu ce aţi făcut voi, dar copilul ăsta nu seamănă cu niciunul, cred că v-au dat altul la maternitate”. Aşa le-a zis doctorul la ultima vizită. De atunci se uită cu alţi ochi la aia mică. Amândoi. Ea ştie foarte bine că la naştere a fost tot timpul trează, a născut natural şi a văzut-o pe aia mică imediat ce i-a ieşit din chinuri. El, ei bine doar el ştie ce o fi în mintea lui cu adevărat. Spre deosebire de ea, el e mai practic. “Şi dacă afli că aşa e, ce faci, te înduri s-o dai? NU!”. Aşa că-şi cresc copilul mai departe, chiar dacă întrebările se iţesc parşiv la fiecare expresie ce nu le seamănă, dar se încăpăţânează să apară pe feţişoara mică şi proaspătă a celei mici.

Ştiu, vă sună ca o telenovelă, dar nu e. Sunt doi prieteni de-ai mei care au o fetiţă de nici doi ani şi care, de la ultima vizită la medic, au rămas cu această dilemă. O fi avut doctorul dreptate sau nu? Fetiţa nu le seamănă, într-adevăr, deşi când eşti pus în faţa dilemei parcă găseşti imediat o asemănare între ochii ei şi ai tatălui. “Când eram mic şi eu eram blond, dar nu aveam ochi albastri”, găseste tatăl asemănări şi diferenţe. Copilul e normal, jucăuş, răsfăţat, e raţiunea lor de a exista, de acum înainte. Mângâierile tatălui sunt la fel de materne ca şi până acum. O sărută pe părul care e ca al lui, cândva, îi susţine grijuliu capul mic şi neastâmpărat, ca să nu se lovească de jucăriile împrăştiate în toată sufrageria. Ea, mama, cu ochii la copil, dă replay în minte de zeci de ori scenei de la maternitate. Nu se poate să se fi încurcat deşi, la cum se lucrează acum în spitale, orice e posibil. După aproape doi ani e sigură că n-ar putea să-şi lase pe alte mâini puiul, dar nici nu poate renunţa, parcă, la gândul că undeva, la alţii, e adevăratul fruct al dorinţelor lor. Grea decizie, tâmpit doctor.

S-au sfătuit amândoi, de când le-a spus doctorul. Ce să facă? Testele de paternitate sunt scumpe, dar dincolo de orice sumă care nu le-ar sta în cale e ideea că nu-şi cresc copilul, deşi ultimii doi ani au făcut din mogâldeaţa asta mai mult decât fiinţa lor. Au decis împreună să ignore ce le-a spus medicul. Dar ea caută în fiecare musafir confirmarea dreptei decizii. Poate undeva în oraşul ăsta sau aiurea alt cuplu se întreabă la fel ca ei dacă ochii copilului lor sunt ai lor, ai bunicului din partea mamei sau ai unor necunoscuţi măcinaţi acum de aceeaşi dilemă paternă. Au decis, dar decizia nu le scoate din cap întrebarea, care probabil va mai sta acolo multă vreme.  Mă intreb dacă în timpul ăsta medicul are vreo dilemă.

In caz ca va gandiţi la părinţii cu copii adoptaţi, da, m-am gândit şi eu la asta. Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre dreptul unui medic de a întoarce pe dos o familie printr-o vorba pe care bunica mea ar fi catalogat-o demult ca “vorbă de clacă”. Din categoria “gura bate curu”. Adică, vorbe fără cap. Mă întreb dacă medicul ăla s-o fi gândit vreo clipă la ce va fi în mintea oamenilor cărora le împuşcă în cap o asemenea ipoteză.