Cand moartea are crize existentiale

“A doua zi n-a mai murit nimeni”. Asa incepe si se sfarseste cartea lui Saramago, despre intermitentele mortii. Practic moartea se decide sa-si ia concediu timp de sapte luni, intr-o tara europeana catolica, punand astfel la incercare spiritul uman si organizarea sociala. Daca intr-o prima faza oamenii s-au bucurat – nemurirea este pana la urma un vis imposibil de atins – lucrurile au degenerat in tarisoara cu 10 milioane de suflete, in care toate se incapatanau sa nu moara. Guvernul, casa regala, biserica, toti s-au gasit in impasul creat de nemaipomenita situatie. Inchipuiti-va ca insusi capul bisericii a fost nevoit sa admita ca “fara moarte nu exista inviere, fara invinere nu exista dumnezeu, iar fara dumnezeu nu exista biserica”. Criza in cel mai grav sens al cuvantului!

Pana la urma moartea decide sa-si anunte revenirea din concediu, printr-o scrisoare de culoare mov (!), trimisa directorului televiziunii publice. Apoi se intra intr-o noua etapa: aceea in care moartea decide ca fiecare cetatean care trebuie sa moara sa fie anuntat cu 8 zile inainte, tot printr-o scrisorica mov. Ea, moartea, isi imagina ca in cele opt zile oamenii au timpul necesar sa-si puna lucrurile lumesti in ordine, ca sa nu lase probleme nerezolvate in urma. Aiurea!

Paginile ce descriu biroul in care-si desfasoara moartea activitatea, dialogurile mortii cu coasa, si in general parerile ei despre viata si lume sunt o masura a geniului ironic al lui Saramago. Niciodata n-am citit ceva la fel de bun. Iar finalul, ei bine, va las sa-l descoperiti, pentru ca banuiesc ca veti da buzna la librarie ca sa cumparati cartea. Nu costa mai multe de zece lei, dar merita fiecare banut.