Jocuri

Eram introvertita, nu imi placea sa “ies afara cu copiii”, ci mai degraba sa fac ceva “in house”. Am citit tarziu (prima carte in clasa a 4-a), la filme imi citea mama scrisul (il schimbau prea repede, nu reuseam sa tin pasul), si in general jocurile copilariei mele erau bazate mai degraba pe gandire decat pe miscare. A nu se intelege ca astfel mi-as fi cultivat vreo inteligenta remarcabia. Dimpotriva! Totusi, imi amintesc cu placere de jocurile copilariei, multe dintr ele i se datoreaza mamei. Intoarcerea in timp a fost cauzata de petrecerea prin care finul meu, Stefan, a sarbatorit implinirea celor 3 ani! Cu ocazia asta mi-am mai desmortit Canon-ul :)

Nu-mi amintesc chiar cartile de la 2-3 ani. Sigur era una intitulata “Puiul”, ilustrata, despre un pui de gaina. Mai tarziu, insa, au venit jocurile adevarate: “Nu te supara frate”, “Cine stie castiga”. Asta chiar era fabulos, avea o baterie din aia patrata in spatele cartonului impartit in doua, cu nituri nichelate si doua borne legate la baterie. Pe carton puneai plansele cu intrebari si raspunsuri. Cand atingeai cu ambele borne si intrebarea si raspunsul corect, se aprindea beculetul. Era fabulos pentru vremea aia – anii 70-80 – cand inca nu se inventase Internetul, iar computerele erau niste chestii mari cat casa.

Nu vorbesc aici de jocurile pe care alti copii le-or fi avut la vremea aia. Erau unii care aveau si revista PIF si ciocolata Toblerone. Si tatal mai mult plecat prin tari straine. Vorbesc despre ce aveam eu si prietenii mei. O singura papusa, “mare”, imbracata si coafata din fabrica (blonda cu ochi albastri, da!), de care nu indrazneam sa ma ating. Daca-i scoteam pantofii din plastic din picioare, mama zicea ca o stric. Asa ca statea vesnic, undeva, expusa. Privita acum, e uimitor de mica. Cred ca o fi intrat la apa.

Apoi am reusit sa invat literele, sa citesc, si am descoperit cartile. Ce revelatie! Tot mama mi le ascundea pe dulapul de la bucatatire, ca sa-mi fac temele, ca altfel nu ma mai dezlipeam de Dumas, Stendhal si altii de seama lor. Jocul de data asta era altul. Ori de cate ori mergeam pe drumuri lungi, cu rata, la tara la mamaie, cu trenul, cu autocarul in excursii, de fiecare data jucam cu mama cititul invers. Ca sa nu ma plictisesc. Iar asta s-a extins si in alte ocazii. Asa mi s-a intiparit in minte “tnu ed asam” sau “Asizretni aeredihcsed rolisu ertni iitats”. Jocul era asa: unul zicea cuvintele inversate, iar celalalt le ghicea. Va dati seama ca, fiind intr-o rata, nu prea aveai multe alternative sa citesti invers. Adevarata provocare era sa te uiti pe geam, s te gandesti la cuvinte scurte si sa le spui invers, ca sa le ghiceasca mama. Si le ghicea mereu, culmea! :)

Dupa aia am crescut, n-am mai mers cu mama cu rata, n-am mai citit invers, nu m-am mai jucat. Intre timp a venit viata peste noi, Internetul, mama nu mai stie acum nici sa citeasca un sms pe telefon, darmite sa foloseasca un computer. Mi-am tot propus s-o invat, dar aman. Ma joc, insa, Zuma pe calculator. Impusc bile colorate cu o determinare prost calibrata, ca sa navighez pe malul Nilului in diverse ipostaze.  Daca mi-as folosi aceeasi determinare as reusi sa rastorn, pesemne, si guvernul Boc. Dar nu-mi propun decat sa depasesc nivelul 9 care-mi da de furca. Momentan.

Voi, cu ce va laudati?