Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

La Viscri ajungem într-un soi de culme gustativă şi ospitalieră a excursiei, când suntem cazaţi în casa Gerdei, o săsoaică harnică şi zâmbitoare, îmbrăcată în jeans, cu o siluetă de invidiat. Le vorbeşte luxemburghezilor pe limba lor, dar şi în engleză, franceză şi germană. Gerda e vecină de uliţă cu prinţul Charles, dar subliniază că Viscri era cunoscut înainte de a veni el aici. “Noi facem turism şi suntem cunoscuţi cu mult înainte, nu ne-a făcut el celebri”, zice Gerda, care, cel puţin pentru luxemburghezi, va fi de acum mult mai cunoscută decât moştenitorul tronului Marii Britanii.

De ce e Piroşca împotriva ajutorului social

Cele două evenimente care le-au bucurat obiectivele ziariştilor au fost în ordine cronologică: oamenii care făceau mangal în marginea satului şi întoarcerea vacilor de la păscut. Vizita în luminişul în care Piroşca face mangal de 30 de ani le-a smuls tuturor exclamaţii uimite: “It is not possible to be like that in Europe!” (adică “nu e posibil să mai existe aşa ceva în Europa”). Piroşca le-a arătat procesul tehnologic, cum aşază ea grămada cu lemne într-o piramidă, cum o acoperă cu pământ şi îi dă foc controlat. Arde două săptămâni mocnit şi după asta alege bucăţile de mangal, le ambalează în saci şi le trimite domnilor de la oraş care le cumpără pentru barbecue. Pentru munca asta zilnică şi brută, Piroşca şi soţul ei primesc cam 1,7 milioane de lei vechi pe tona de mangal, adică maxim 30-40 de milioane lunar, în funcţie de cât de harnici sunt. Spune că a încercat să angajeze oameni din Viscri să-i ajute, dar n-a găsit,“pentru că munca e grea şi au ajutor social. Ar trebui statul să nu le mai dea ajutor social”, zice Piroşca revoltată. Ea şi bărbatul locuiesc într-o baracă insalubră şi nu văd toată ziua decât grămezile de lemn, mangal, şi din când în când ridică ochii să mai vadă căprioarele sau iepurii care le mai traversează domeniul nesfârşit din jur.

Întoarcerea ziariştilor în sat a coincis cu venirea vacilor de la păscut. Ca un făcut, norii care ne stropiseră mocăneşte în fiecare zi până atunci s-au împrăştiat şi au lăsat locul unui apus cald, care a făcut aproape imposibilă imortalizarea momentului, pentru că vacile erau contre jour. Străinii au fost, totuşi, impresionaţi de simţul fantastic de orientare al fiecărei cornute, care ştia pe ce poarta sa intre, fără îndrumare sau indicatoare.

Singurul neajuns: WC-ul din fundul curţii

Dacă la ferma lui Jonas ziariştii s-au bucurat de tot confortul, dar n-au mâncat româneşte, la Gerda s-a mâncat săseşte.

Inainte de masă, Roberta, italianca, a cerut acces la bucătăria Gerdei. A scos câteva ingrediente din geanta ei încăpătoare – de unde scosese şi pastiera în prima seară – şi a preparat nişte paste, în semn de apreciere faţă de gazde. Vroia sa fie un fel de cină italienească. Când a văzut Roberta că încep să vină felurile româno-săseşti, la masa aranjată într-un şopron din curte: pălincă, mămăligă cu brânză, ruladă de carne cu sos dulce de cireşe, murături, vin, prăjitură cu rubarbă – Roberta a exclamat doar pentru ea: “no italian food tonight!”.

Ulterior, problema s-a dovedit a fi doar wc-ul din fundul curţii, la care ajungeai prin bătătura plină de raţe, găini, iepuri, pisici şi doi câini. Gerda povestea că a fost o firmă care a lucrat la canalizarea satului, dar de ceva vreme s-a dat dusă, cu bani cu tot, şi ei au rămas doar cu ţevile îngropate, dar fără racordare la reţea.

Înainte de culcare am fost împărţiţi pe mai multe case şi ni s-a spus să nu încuiem uşile, pentru că nimeni nu face asta în sat, în ciuda celor 400 de “roma people” din vecinătate. Thierry a avut, totuşi, reflexele mai puternice şi a încuiat uşa casei în care a fost cazat. Dimineaţa s-a trezit în frig şi fără apă caldă la boilerul cu lemne, pentru că soţul Gerdei n-a putut să intre ca să-i facă focul.

Supărarea i-a fost mică, totuşi, în faţa micului dejun încărcat cu gemuri, brânză, ouă, pâine prăjită pe plită şi unt de casă pe care Gerda le pregătise cu noaptea-n cap.

Benzinăriile lui “mister şepărd”

A treia zi a fost destinată Braşovului, cu a lui Biserică Neagră, la care a trebuit să alergăm ca s-o prindem deschisă. Programul extrem de descurajant pentru turişti – între 10.00 şi 15.00 – i-a lăsat pe ziarişti doar să tragă cu ochiul la colecţia de covoare otomane, timp de câteva minute înainte de închidere. Înainte de asta au văzut însă cetatea de la Prejmer, iar apoi au făcut cunoştinţă cu jumările şi ceapa la un restaurant local.

Seara am petrecut-o în Cisnădioara, după un drum aproape la fel de obositor ca şi cel din prima zi, cu deosebirea că de data asta era asfaltat şi bun. Pe marginea drumului am oprit la chioşcul unei bătrâne care vindea brânză. A făcut în ziua aceea vânzarea vieţii ei, amuzată de sunetele pe care străinii le scoteau gustând bucăţelele întinse de femeie, pe cuţit.

La întoarcerea spre Sibiu, oraşul şoferului, acesta le-a explicat ceva ce ştia el bine: care hoteluri şi benzinării erau ale ciobanilor care-şi vânduseră turmele ca să intre în alte afaceri, mai bănoase. “Good for mister shepherd!”, au exclamat ziariştii,  făcându-l pe şofer să râdă, pentru că învăţăse şi el un cuvânt nou. Apoi a continuat: “şi benzinăria asta e a lu’ mistăr şepărd ăla!”.

Epilog: De ce zâmbim mânzeşte când suntem întrebaţi ce face guvernul

Per total, cu hârtoape precum drumurile de căruţe pe care am umblat, Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură. Pentru asta muncesc, de câţiva ani, Asociaţia Mioritics în colaborare cu Fundaţia Adept şi alte câteva ONG-uri locale. Îi ajută şi străinii care au cumpărat case şi terenuri în zonă, şi pe care le exploatează în scopuri turistice, încercând, paradoxal, să ne păstreze prin ele tradiţiile noastre populare. Lucrurile se mişcă mai greu decât şi-ar dori, după cum admite şi Mihai Dragomir, şeful Mioritics. Pe de-o parte pentru că mentalităţile şi inerţia oamenilor sunt greu de urnit, pe de alta din cauza sărăciei în care populaţia rurală se zbate, şi nu în ultimul rând din cauza indiferenţei autorităţilor, locale şi centrale, în faţa potenţialului uriaş pe care turismul rural îl reprezintă pentru această zonă.

Ziariştii străini au avut la final două mari întrebări la care nimeni n-a putut să le răspundă: de ce “roma people” nu pot fi cooptaţi în acest proiect turistic? Şi de ce toată lumea râde mânzeşte şi dă din cap când vine vorba despre ceea ce face guvernul?

Deschiderea la Sibiu a primei filiale din Europa de Est a Institutului luxemburghez pentru Itinerarii Culturale a stârnit, totuşi, şi interesul celor de la Ministerul Culturii din Bucureşti. Deşi normal ar fi fost să participle la eveniment însuşi ministrul culturii, dat fiind că venise la Sibiu omoloaga lui din Luxemburg – Octavie Modert -, acesta şi-a trimis un secretar de stat agramat – Vasile Timiş – care s-a fălit declarativ cu monumentele româneşti incluse în Patrimoniul UNESCO. Prea putine dintre bisericile fortificate din Transilvania sunt incluse în acel patrimoniu, si mai putine primesc fonduri de la bugetul Ministerului Culturii, deşi ar avea atâta nevoie. Cetatea din Viscri, de exemplu, e întreţinută prin efortul comunităţii evanghelice din zonă, iar pe biletele de intrare, în valoare de 4 lei, scrie “taxă intrare WC”.

Până când autorităţile noastre se vor trezi ca să sprijine în mod real acest turism care-i înnebuneşte azi pe străini, e posibil ca toţi “mister shepherd” să fie benzinari sau hotelieri, brânza să fie importată, iar casele săseşti, care or mai rămâne în picioare, să fie transformate în muzee de britanicii îndrăgostiţi de Transilvania. Cu siguranţă până atunci, ministrul turismului, Elena Udrea, va fi găsit brandul de ţară pe care-l caută acum cu 75 de milioane de euro.

Daca ati ratat primele episoade le gasiti aici:

Transilvania pe intelesul turistilor. Straini

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left”

Turism nemtesc in Transilvania: “Adevarata Romanie se gaseste la sat”

Secretul Rozaliei din Crit: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, ca avem mult de lucru”