Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

S-au adunat sâmbătă în vechiul sediu al Şcolii Politehnice de pe strada Polizu. Vreo 40 de oameni trecuţi de 70 de ani, după aparenţe. Se recunosc între ei abia după ce-şi citesc numele pe ecusoane şi explodează de bucurie. Se îmbrăţişează îndelung şi numai ei ştiu ce e în sufletul lor. Un album cu poze alb-negru, adus de cineva, le e oglinda timpului. Din fotografiile alea râd fericiţi nişte puşti, îmbrăcaţi modest, în stil „comunist”, dar însufleţiţi de idealuri. Aveau atunci între 16 și 20 de ani (școala și liceul durau doar 10 ani pe vremea aia). Azi sunt ridaţi de vreme, albiţi de griji, dar eleganţi şi demni. „Străinezii” fac o notă aparte pentru că par ceva mai bine întreţinuţi, dar per total, toţi se remarcă printr-o „stare bună”, un soi de descriere „politically corect” pentru oameni trecuţi de 70 de ani. Asta înseamnă că deşi sunt înaintaţi în vârstă, nu sunt încă ramoliţi, şi capabili să susţină un speach lucid şi interesant, după cum îmi traduce un domn din adunare. ”Trebuie să ai simțul umorului ca să poți trăi la vârsta asta”, îmi spune domnul care „a slujit patria” până în 2006, apoi a plecat în Canada, unde stă acum ca să-și crească nepoții.

Ce au făcut în ultimii 50 de ani

După „străinezi” a venit rândul „aventurierilor” rămași în țară să spună ce au făcut în ultimii 50 de ani. „Străinezii” le spun celor care n-au emigrat că „au avut întotdeauna o vână de aventurieri în ei”, de vreme ce au ales să stea în România. Familia Mateescu, Ioan și Irina, a organizat această întânire și s-a numărat printre primii vorbitori.

Irina Mateescu (fostă Popescu) a făcut cunoștință cu academiciana de renume mondial Elena Ceaușescu imediat după absolvirea facultății, când intrase ca cercetătoare la ICECHIM. Tovarășa făcuse facultatea „cam ca Vanghelie acuma” și se înconjurase deja la ICECHIM de o serie de „adepți” care-i scriau descoperirile științifice. Avea să devină directoare peste institut în mai puțin de un de  la angajare. Irina Mateescu a plecat repede de acolo, când a văzut ce se prefigura. A ajuns la Institutul de Fizică unde a contribuit la dezvoltarea unei ramuri noi de cercetare – „piezo electronica” – domeniu în care a lucrat până la pensie.

„Ca și cardurile lui Samachișă, cuarțurile ei se găsesc în tot felul de dispozitive, până și în satelitul pe care a fost Prunariu”, i-a încheiat prezentarea admirativ soțul ei, Ioan Mateescu, profesor de matematică la Politehnică. „Dovada faptului că e un învățământ de calitate care scoate oameni celebri e că doi dintre foștii mei studenți se numesc Mircea Sandu și Silviu Prigoană”, și-a continuat Mateescu intervenția, într-o notă amuzantă.

Discursurile s-au succedat cu aproape aceeaşi reţetă. Oamenii îşi aminteau cu plăcere de studenţie, treceau prin etapa profesională mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, şi încheiau totul cu copiii sau nepoţii, majoritatea emigraţi.

Cel mai aplaudat a fost un domn pe nume Bogaciu, care a povestit că meseria l-a dus pe zeci de şantiere în ţară sau străinătate, iar acasă, cu soţia a crescut două fete şi şapte băieţi. Sala a izbucnit în aplauze şi ovaţii. Doamnele îl întrebau câţi nepoţi are de pe urma celor nouă copii, iar domnii „cu câte neveste i-ai făcut?”. Bogaciu şi-a finalizat, însă, într-o notă seroasă intervenţia: „Deși am ieșit la pensie, încă mai lucrez pentru că ultimul băiat, cel mai mic, e student la medicină și numai cu pensia mea şi a soţiei nu putem să trăim şi să-l ţinem şi pe el la facultate”.

De ce nu au emigrat unii

Nota sobră a fost menţinută de Valentina Antrahantev (fostă Tomac), o doamnă cu păr alb şi o bluză roz cu volane, care a avut un mesaj scurt și amar: „Am tot ascultat cum unii dintre voi se laudă cu copiii emigrați, realizați în altă țară. Ar fi foarte bine ca părinții să nu își încurajeze copiii să plece în străinătate. Pentru că e mult mai important să încerce să rămână aici ca să facă ceva pentru comunitatea lor, şi pentru părinţii care i-au făcut. Aceasta este datoria fiecărui copil. Nici cei care îşi iau părinţii acolo, după ei, nu procedează bine, pentru că părinţii aceia devin nişte oameni dezrădăcinaţi. Nu aparţin nici acelei lumi, nici României”.

Audienţa a tăcut, s-au schimbat priviri vinovate sau iritate, dar nimeni n-a scos un cuvânt. Cel care a vorbit după a fost Marius Guran, care a preferat să povestească de ce nu a emigrat el: „Am avut o bursă Fulbright în SUA și aș fi putut să nu mă mai întorc, iar acum să vorbesc din tabăra streinezilor. Dar m-am întors. Ştiţi de ce? Gândul că niciodată nu mă voi mai putea plimba prin munții mei mi s-a părut insuportabil. Pe vremea aia dacă plecai nu mai aveai voie să te întorci. M-am întors, dar până la urmă nu am rămas în Politehnică. Am lucrat 20 de ani la Institutul de Informatică, unde am realizat primul proiect de rețea națională de calculatoare cu care venisem în cap din SUA”.

Finalul și concluzia au fost date de discursul lui Voicu Lupei, fizician, membru corespondent al Academiei Române, cercetător la Institutul Naţional de Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiilor: „Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor. Da, copiilor trebuie să le transmitem că au această obligație de a face ceva pentru comunitate, poate ar fi bine să învăţăm de la americani educaţia asta de ataşament faţă de comunitate, dar…”.

Valeria Secu, o „burgheză” fugită în America după facultate, care se simțea marginalizată din cauza „originii nesănătoase”, a înseninat atmosfera înainte de poza de final: „Să ridice mâna cine se simte de peste 70 de ani!”. Toţi au început să râdă, niciunul n-a ridicat mâna. Valeria a dat glas gândului unanim: „Faţa mea cade, trebuie să mi-o ţin cu mâinile, şi totuşi nu mă simt bătrână. Noi când o să îmbătrânim?”.

Daca ati ratat prima parte a acestui text, o gasiti aici.