Am biblioteca. De dat!

Vreo patru-cinci metri liniari de celuloza. Cu maculatura asta s-ar fi socotit impliniti vreo patru-cinci „scriitori” in alte vremuri. Acum cartile nu se mai scriu la metru, s-a descoperit ca nu in marime sta succesul. In plus, lumea nu mai are rabdare sa citeasca. Nici pe net, cu scroll-ul alaturi, nu mai ai rabdare sa zabovesti pe o pagina pret de doua ecrane. Asa ca, m-am gandit, de ce sa ocupe loc si sa se prafuiasca in rafturi, cand undeva, cineva, poate chiar ar vrea sa le citeasca? Eu le-am mancat candva pe paine, si nu am cui sa le las mostenire. Deocamdata incepem cu biblioteca ramasa acasa la mama, si in functie de „succesurile” repurtate ajungem si la rafturile mele. Daca exista doritori, sa ma contacteze.

Povestea bibliotecii mele, pe lung, pentru cine are rabdare ;)

Startul l-a dat tata prin anii 60. Eu nu l-am cunoscut prea bine, dar mama zice ca daca e sa-i recunoasca o calitate ar fi aia ca-i placea tare mult sa citeasca. Pesemne de aia le-a si luat sapte ani ca sa ma faca, pentru ca timpul lor in pat se consuma cu cartea in mana. Fiecare cu a lui ;) Cand a plecat de acasa, a lasat in biblioteca familiei cateva volume din BPT (biblioteca pentru toti) si cam atat. Coliba unchiului Tom – prima carte pe care am citit-o – era printre ele. Mai erau cateva exemplare cu stampilele unor biblioteci publice, semn ca furtul de carte era considerat nobil si pe vremea aia.

Apoi, intr-o vacanta de vara, cand soarele dogorea batatura bunicii, m-am suit in podul casei in care traise fratele cel mare al mamei si am descoperit comoara plina de panze de paianjeni si gainat de gugustiuci, ascunsa sub tiglele ciobite de grindina. Mamaie, saraca, n-a priceput de ce-i rascolesc podul, pana intr-o zi cand a vazut ce minuni poate sa faca o carte la casa omului. Citeam intr-o vacanta „Morometii” si mi s-a facut pofta de mamaliga aburinda, rasturnata pe fund, taiata cu ata, si imprastiata in lapte cald. Eu, copil de la oras, nu mancam mamaliga de fel, iar mamaie trebuia sa mearga mereu in sat ca sa-mi cumpere paine. Cand m-a auzit ca vreau mamaliga cu lapte s-a uitat la cartea lui Marin Preda ca la o minune de la Dumnezeu si s-a dus repede sa puna de mamaliga.

Cateva valize si vreo trei vacante de vara mi-au trebuit ca sa car la Bucuresti cartile din podul unchiului. Multe nu mai aveau coperti, erau deformate de ploi sau roase de sobolani. Cel mai mult am suferit la „Enigma din Cristalina”, o carte de aventuri, dragoste si spionaj din al doilea razboi mondial, care avea vreo cinci pagini lipsa taman inainte de final. In ciuda acestui lipsus tot am citit-o de vreo patru ori de atunci.

I-am carat cu mine, in geamantanul ingust de carton, printre altii, si pe numitii Contele de Monte Cristo, Scarlet O Hara si Rhet Butler, Anna Karenina, familia Forsyte, precum si pe autorii Radu Tudoran, Ionel Teodoreanu, George Calinescu. Nu-i mai amintesc aici pe parintii lecturilor obligatorii, ca aia se gaseau in toate librariile.

Podul unchiului era un soi de comoara a piratilor din Caraibe in materie beletristica. Vorbim despre cartile care daca s-ar fi reeditat ar fi fost vandute la pachet cu plenarele de partid sau discursurile tovarasului, rostite la diverse congrese. Asa am cumparat, de exemplu, Shogunul, parca-l vad, ditamai ceaslovul gros, infasurat cu o banda de hartie ce cuprindea si o cartulie rosie si subtirica, pe care scrie ceva cu CC al PCR.

Dupa ce le-am scuturat de praf, sters cu carpe umede si aerisit, cartile din pod s-au aliniat o vreme asa, jerpelite, pe rafturile bibliotecii rarute ramasa de la tata. Mama pusese in ea niste bibelouri pe mileuri de macrame. Tarziu, cand m-am angajat la INID si am invatat cum se leaga cartile – pentru ca lucram intr-o tipografie – le-a venit si lor randul la niste coperti sanatoase.

Dupa asta a venit democratia. Acum librariile sunt pline. Oamenii cumpara bibliotecile la metru vandute de ziare, ca bonus. Dar nu le mai citesc. Am niste cunoscuti care au cumparat toate seriile frumos legate de la Adevarul si de la Jurnalul, le-au aranjat dupa marimi in rafturile neincapatoare ale mobilierului modern de living, dar n-au deschis nici macar de curiozitate vreun exemplar din zecile de tomuri. „Mostenire pentru aia mica”, zice capul familiei. Aia mica abia merge de-a busilea. Daca parintii ei, care sunt tineri acum, nu citesc, ce sanse sunt ca aia mica sa aprecieze mostenirea de celuloza de la mami si tati?

Eu mi-am luat cu mine jumatate din carti cand am plecat de la mama. In timp le-am dublat numarul, dar pe 90% din ele nu le-am mai deschis de cand le-am asezat in biblioteca. Le mai sterg de praf cand fac curat. Mama si-a completat si ea rafturile goale si acum a ajuns din nou sa aiba o biblioteca plina. Sunt zeci de carti minunate, care asteapta sa fie citite. Stiu ca se fac campanii sa donezi carti pentru biblioteci de scoli de tara. Nu stiu daca acolo copiii sunt altfel decat la oras, adica or fi mai setosi de intors file de carte? Dar daca cineva ar veni sa le revendice, i-as da gratis toata biblioteca. Macar sa stiu ca numitii enumerati mai sus nu mai stau singuri, prafuiti si stingheri pe niste rafturi, ci le infierbanta imaginatia unor pusti care acum isi cauta modele in viata, si nu le gasesc, gratis, decat la televizor.