Utopia luciditatii

Cand mai mult de 80% din populatia cu drept de vot dintr-o capitala europeana se decide sa voteze in alb, nemultumita de prestatiile clasei politice in general, lumea politicienilor se da peste cap. Guvernantii se retrag, jigniti, din cetatea care i-a repudiat prin vot, si-i lasa pe nerecunoscatorii cetateni prada unui haos predictibil, dar in realitate neconfirmat.

Daca n-ati citit inca „Eseu despre luciditate”, romanul lui Jose Saramago, vi-l recomand fie si numai in asteptarea viitoarelor alegeri la care vom fi la fel de nemultumiti ca si la pecedentele. Utopia descrisa aici de Saramago este una care le-a trecut prin cap si romanilor, in ultimii zece ani cu precadere, dar neaplicata vreodata, din cate stiu, in lume. Daca o majoritate covarsitoare ar vota in alb, adica ar baga in urna buletinul de vot nestampilat, ar fi o lectie data politicienilor, un vot de blam la adresa incompetentei lor, un semnal de alarma, bla, bla.

Personal n-am crezut niciodata in beneficiile unui demers de genul asta. OK, le dai o palma politicienilor. Si? Credeti ca ei nu stiu ca oamenii sunt nemultumiti de ei? Ca nu stiu ca sunt nesimtiti? Stiu, dar nu le pasa, atata vreme cat constructia lumii e asa: unii, mai smecheri, sunt la butoane, ceilalti fac joc de glezne. Iar cand esti la butoane, te folosesti de ele in beneficiul tau in principal, apoi, daca-ti mai ramane timp, te gandesti si la altii. Iar asta s-a intamplat de cand lumea, si va continua asa.

Ce ne propune Saramago este oglinda unui experiment care cu siguranta a trecut prin mintea multora. Daca am vota in alb, ar insemna ca facem o declaratie de forta, cum ca nu avem nevoie de politicieni care sa ne conduca, pentru ca putem functiona ca societate bine, merci, chiar mai bine, si fara gargara politica indiferent de culoarea ei.

Iar faptele din cartea cu pricina arata ca da, orasul razvratit ar fi functionat bine merci daca nu si-ar fi bagat coada politicul, din afara, ofticat ca lucrurile nu decurg asa cum ar fi vrut. Iar ca sa aiba eficienta maxima coada politicului e ajutata din interior de niste cozi de topor, evident. Oamenii nu pot fi uniti intr-un procent covarsitor, iar ceea ce pot distruge cei de pe margine are efecte devastatoare pentru majoritate.

Dupa ce am citit celelalte doua utopii ale lui Saramago – Eseu despre orbire si Intermitentele mortii – la a treia m-am gasit abandonata. Saramago nu da nici el sanse acestui experiment, spre deosebire de primele doua pe care le-a incheiat „happy”. Daca omenirea isi poate reveni din epidemia de orbire, cu un castig evident de umanitate, daca moartea se poate indragosti abandonandu-si job-ul, ei bine, de influentele mizere ale politicii nu se poate scapa, zice Saramago. Intr-un fel, complotul politic, tradarea, minciuna si crima sunt mai tari decat moartea.

Iar luciditatea devine cumva o pedeapsa pentru aceia care o au. Sau, cine stie, poate ca luciditatea e a celorlalti, care stiu ca votul in alb si razvratirea impotriva sistemului sunt utopii. Eu una am ramas cu un gust amar dupa utopia luciditatii lui Saramago. Si ma pregatesc acum sa mai iau o gura pentru ca tocmai ma duc la banca sa vad cum vrea sa ma pacaleasca sa-mi modifice contractul de credit. Si ghici ce, cred ca indiferent ce as face eu ca sa ma apar, as fi tot singura in fata bancii, asa cum sunt si in relatia cu Orange, pentru ca statul, organizatia aia condusa de politicienii pe care i-am votat, constiincioasa, la fiecare patru ani, nu stie decat sa-mi dea indicatii sterile.