Românul Roşu si steagurile

Ilie Roşu s-a apucat serios să alerge în 2008. Avea 48 de ani, 77 de kg, și multe socoteli neîncheiate cu el însuși. Începuse să alerge în jurul lacului IOR din sectorul 3 ca să-și calmeze furia. Iar un asemenea calmant nu se ține în dulăpiorul din baie, ci se cere explorat până la sublimare. Alerga încins cu o borsetă în care avea telefonul mobil, ca să se cronometreze, și buletinul, ca să știe lumea cine e, în caz că-i vine rău și cade lat. Nu trecea niciodată de 25 de km. Era bariera din capul lui. Cineva avea, totuși, încredere în el. Era un domn aparent nebun, cu care se întersecta mereu în parc, și care de fiecare dată îi striga: „Ai să ajungi campion mondial!”.

Într-o zi răcoroasă de mai, vechiul vis din școala militară a ridicat blestemata aia de barieră din capul lui Roșu: „Acea zi, 25 mai 2008, nu prevestea nimic senzațional. Eram echipat necorespunzător, nu aveam apă, dar voiam pur și simplu să alerg și să mă deconectez. Eram furios pe mine pentru că o parte din planurile mele de viață nu au fost fundamentate temeinic și au eșuat. În acea zi, în 5 ore, cât a durat cursa, am murit și am înviat de mai multe ori”.

Vânzătoarea de la unica tonetă din parc i-a ținut isonul cu două sticle de suc în primele ture de lac. Apoi Ilie s-a simțit pregătit să meargă mai departe. 42 de km însemnau 13 ture de lac. Știa că le putea face, așa că și-a comandat, ca un nabab, câte o sticlă de suc pentru fiecare tură. Vânzătoarea i le-a dat la mână, până la ultimele două când Ilie a găsit chioșcul închis de poliție. „Eram obligat să renunț, eram dezhidratat complet. Am găsit-o pe fată la chioșc, totuși, și am implorat-o să mă ajute. I-am spus chiar că ia parte la un eveniment important pentru mine, că dacă renunț acum, nu știu dacă voi mai mai avea curajul să încerc vreodată. Cred că a înțeles și mi-a pregătit cele 2 sticle de suc. Simțeam atunci că tot parcul e alături de mine. Ceea ce a urmat a fost de nedescris, a trebuit să reduc ritmul, de frică să nu pățesc ceva, dar și pentru că nu mai aveam forță în picioare, Mi s-a derulat atunci în fața ochilor, pe ultimii 6 km, toată viața. La final mi-au dat lacrimile. Ceea ce mi-am dorit atât de mult s-a împlinit. După 28 de ani, am reușit. La final de cursă, mi-am fixat următorul obiectiv: Maratonul de la Atena!”.

Așa a descoperit Ilie Roșu secretul reușitei: „Știi ce trebuie? Să ai curajul să gândești, dacă ai curaj să gândești un lucru, 50% e făcut”.

Din mai 2008 până acum, Roșu și-a mai trecut pe răboj maratoanele de la Paris, Madrid, Berlin, Bruxelles, București, Limasol, Roma, Boston (un fel de Mecca a tuturor maratoniștilor lumii), Luxembourg, Olimp și, luna trecută Moscova. La toate le-a trecut linia de sosire în timpi buni, între trei și patru ore. Cel mai greu până acum s-a dovedit Olimpul, cu zece ore.

Dar adevarata găselniță a lui Roșu nu este timpul scos la maraton, ci mesajul transmis audienței. Iar pentru asta el crede că a găsit canalul perfect. Prima dată s-a întâmplat în Italia, la maratonul de la Roma. În țara în care Romulus Mailat tocmai răstignise România pe crucea xenofobiei, Ilie Roșu s-a gândit să alerge 42 de km cu drapelele României și Italiei în mâini, întru reconcilierea celor două popoare. Colegii lui din Ro Club Maraton l-au descurajat. „Mi-au zis că sunt nebun. Cum să alergi cu drapelul României? Aruncă ăia cu ouă după tine!”.

S-a antrenat seara în parcul IOR, cu bețele în mâini, ca să vadă dacă va putea să alerge toată cursa cu mâinile încordate pe steaguri. Sunt de fapt niște undițe  transformate în portdrapele. Se uita lumea la el ca la nebuni. Un copil și-a întrebat mama „de ce aleargă, mamă, nenea ăla cu bețele? Nu știu, mamă, e nebun!”.

Când s-a dat startul la Roma, colegii lui Roșu s-au făcut că nu-l cunosc. Organizatorii l-au privit ca pe o curiozitate, dar erau obișnuiți. La maratoane oamenii se manifestă în fel și chip, când vor să transmită un mesaj. Iar omul cu drapelele era tot o pată de culoare, la început. Când povestește despre Roma ochii albaștri ai lui Ilie înoată în lacrimi, vocea îi tremură, iar mărul lui Adam îi face curse în sus şi în jos pe gât: „Când am intrat în piață la Vatican, cu drapelele, erau zeci de mii de oameni care au început să aplaude ca pe stadion și au început să strige România Italia. Scria pe tricoul meu. Eram atât de bucuros. Râdeam și plângeam în același timp. Frumos a fost! Merită să trăiesc fiecare cursă momentul ăsta. Atunci te simti cu adevărat campion mondial!”.

Drapelele au devenit de atunci drogul lui Ilie Roșu și felul lui, de fost militar, de a-și cinsti în continuare țara. La fiecare maraton Roșu a fluturat 42 de km drapelul României și al țării gazdă, iar pe tricoul verde electric a scris de fiecare dată câte un mesaj pacifist, de conciliere între popoare.

Numai la Moscova n-a avut curajul sa-și lase inscripția inițială de pe tricou: „România-Rusia, împreună. Gaz ieftin pentru România” 🙂 Treaba cu gazul a fost prea periculoasă, crede Roșu, chiar dacă era o „strigătură” într-o întrecere sportivă.

Duminica asta are de gând să alerge la maratonul de la Bruxelles. Și pentru prima dată în doi ani de când poartă steagurile prin lume, de data asta vrea să fluture trei, nu doar două. Al României, al UE și al Belgiei. Azi a făcut o repetiție cu public în IOR, iar publicul a crezut inițial că a pus doliu la tricolor, în memoria doamnei Băsescu.  Până la urmă s-au dumirit că era doar steagul Belgiei.

Întreaga poveste a lui Ilie Roșu o s-o citiți curând intr-o revistă. Până atunci încurajați-l în gând pe românul Roșu și dacă-l veți aclama vreodată la vreun maraton, salutați și steagul României, chiar dacă-l veți vedea cam uzat în mâinile lui Ilie Roșu. Pentru că a fost bătut de soare, vânt și ploi în multe țări până acum, și pentru că asa uzat cum e, ne reprezintă.

Etichete: drapel, Ilie Roșu, maraton