Ce ne mai unește cu statul român?

Acum mai bine de 150 de ani, un individ vizionar a candidat pe două liste – În Moldova și în Țara Românească – reușind performanța de a fi și ales, uninominal, pe amândouă, la câteva zile distanță. Așa a ajuns Alexandru Ioan Cuza să conducă două țări într-una, iar noi să sărbătorim pe fiecare 24 ianuarie ziua Unirii Principatelor. La vreo șapte ani distanță de la fericitul eveniment, lui Cuza i-a ieșit toată coeziunea socială pe nas, când „monstruoasa coaliție” i-a cerut să abdice. Pe vremea aia coalițiile nu stăteau prea mult în opoziție să-și împartă funcțiile după ratingul partidelor de la TV. Așa că bietul Cuza s-a retras din politică și s-a dus la muncă în Germania. Unde a și murit. Ne-a lăsat nouă coeziunea pe cap, la un loc cu statul social.

Aniversarea de anul ăsta a unirii cade „ca pusă cu mâna” pe discursul mobilizator individualist al președintelui Băsescu: „românii să aibă încredere în ei înșiși și să aștepte mai puțin de la stat”. Un fel de „nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară” (fie-i țărâna ușoară lui Kennedy săracul), dar în variantă românească.

Mărturisesc că sunt de acord cu președintele în sensul de mai sus (cu ambii președinți), dar s-a întâmplat să cunosc zilele trecute și un român de stânga, convins, de la care mă așteptam la orice, nu să fie un individ cult și carismatic.

E, acest domn, pe care-l cheamă Dan Mircea Popescu, mi-a zis așa (când a auzit că eu sunt de acord cu Băsescu și că vreau să moară ajutorul social):

„Când șeful statului vine și îmi spune că statul nu se mai simte răspunzător pentru cetățean, și că fiecare este pe cont propriu, eu ca cetățean ce să înțeleg? Pot să replic și eu, cetățeanul, că nu mai datorez nimic statului. Atunci unde mai este solidaritatea, coeziunea socială, națiunea română? Ce rost mai au statul și cetățeanul? E o pierdere de identitate.

Cetățenia română are o componentă socială. Eu, cetățean, am dreptul la educație, la sănătate, la asistență socială, dar am și obligații: a-mi căuta de lucru, a-mi plăti impozitele. Dacă tu șeful statului vii și spui că nu mai există această legătură, sigur că se pierde identitatea mea ca cetățean. E un lucru îngrozitor, iar atacul la adresa statului nu vine din afară, ci chiar de la persoana care ar fi trebuit să fie prima care să apere statul român”.

Eu i-am spus că mă identific cu discursul președintelui, pentru că lucrez de 16 ani în mediul privat, și văd că nu beneficiez de așa multe de la stat, comparativ cu cât dau. Apoi, daca profit nu e, nimic nu e, nici bunastare, nici coeziune. El mi-a replicat:

„Dar ați beneficiat de educație și v-ați format profesional în această țară. Poate că 10-20% din populație se regăsește în acest discurs, dar nu poți să translezi regulile economiei de piață în societate. Principalul scop al economiei de piață e profitul. Valorile societății sunt însă, solidaritate, coeziune socială, nu au nimic de-a face cu profitul. Or translarea asta nu merge. Oamenii nu sunt numai producători și cumpărători, sunt în primul rând oameni, au nevoie de solidaritate. Nu are nimic a face profitul.

Ideea că statul nu produce și stă pe spatele privaților e profund greșită. Una că dezbină păturile sociale și până la urmă e o mare prostie. Dimpotrivă, statul român produce bunăstare. Prin educație, cercetare, cultură, siguranța cetățeanului, asistentă socială. Așa cum sunt ele azi, totuși aceste servicii există”.

V-am spus că omul mi-a plăcut, surprinzător (nu cunosc mulți în PSD pe care să-i simpatizez), iar discursul lui mi-a dat ceva de gândit. Totuși, făcând un pas în spate m-am uitat mai bine și la ce zice Băsescu, și la ce spune omul de stânga. Și acum îmi pare că fiecare are dreptate în felul lui.

Pentru că, aș zice eu, primul care a rupt pactul de coeziune cu statul a fost cetățeanul. El s-a sustras de la îndatoriri (ca de aia e democrație, ce dracu!) și a întins mâna să i se dea, că doar e „de la stat”, fără să se gândească că de acolo unde nu pui, n-o să mai ai ce să iei. Statul, nici el n-a dat buzna să-l tragă de urechi pe cetățean, că nu muncește, că nu-și plătește dările, că mai și ciupește din avutul național. Și l-a tot înghesuit statul pe cetățean cu atenții, nemeritate, ca să-i cumpere voturile pentru politicieni, până când a ajuns la fundul sacului.

Acum suntem ca într-o căsnicie, în care femeia tot cere, iar bărbatul nu mai are de unde să dea. Rămâne de văzut dacă alegem divorțul sau dragostea cu sila. Deocamdată aniversăm așa, în virtutea inerției, data nunții, deși parcă nu ne mai leagă de vremea ai decât serviciul de masă cu supiera cu trandafirași ușor ciobită, primit de la mătușa din Italia.

Și pentru că tot am primit recent o analiză făcută de cineva din PDL (persoana importanta, dar n-am voie sa divulg sursa), vă invit să vedeți și voi cam cum devine treaba asta cu statul român. În cifre, ca vorbele pot fi amețitoare:

In episodul viitor va spun cum stam cu educatia. O sa va uimesc ;)

Pana atunci, Happy Unirea va doresc!