Urmareste-ma pe:
Mamă autoritară sau tolerantă?
„Când o să am un copil n-o să-l cresc cum am fost eu crescut. O să-i dau libertate să facă ce vrea!” sau „Dacă mama m-ar fi bătut când eram mică, dacă s-ar fi ținut de capul meu să învăț, acum aș fi avut și eu o meserie bănoasă!”. Între cele două limite se întinde de generații educația unui copil, cu accentul pus mai mult în ultimele decenii pe „îi ofer totul copilului meu, măcar să se bucure el de ce n-am avut eu când eram mic!”. O fi bine, o fi rău, nici măcar cohortele de „specialiști” în psihologia copilului nu sunt în măsură să spună categoric, de vreme ce rezultatele celor două metode educative sunt atât de diverse pe cât e și rasa umană.
Și eu fac parte dintre ăia care s-au revoltat în tinerețe pe stilul educativ al mamei, mult prea autoritară și posesivă. Ca să ajung spre 40 de ani să regret că n-am urmat calea impusă în adolescență de mama. Poate că azi aș fi fost un om mai productiv, nu o ziaristă ratată, dacă aș fi făcut ASE-ul, cum mă împingea mama.
Pe de altă parte, nu pot să nu observ cum în ultimii 20 de ani stilul tolerant al multor părinți n-a dat rezultatele scontate. Lăsați (prea) liberi copiii nu se comportă diferit față de adulții care nu muncesc dacă nu sunt „biciuiți”. Din păcate pentru rasa umană asta e o regulă general valabilă. Iar consumerismul și mercantilismul au stricat mentalitățile și educația. Nu știu cum vi se pare ca un puști de 6-7 ani să-și dorească de la Moș un iPad sau un telefon cu touch screen, în condițiile în care „jucăriile” astea nu-l ajută să învețe mai bine, ci doar să fie cool în ochii celorlalți copii.
Mama chinezoaică versus mama americană
Pe tema asta Time a publicat săptămâna trecută o interesantă și complexă analiză comparativă între stilul autoritar al mamelor chinezoiace și cel tolerant al mamelor americane. Rezultatul celor două filosofii părintești, zice autoarea, se vede azi în succesul economic și respectiv criza în care se află cele două popoare, chinez și american.
Autoarea articolului pornește de la o controversată carte de memorii scrisă de o mamă chinezoaică, Amy Chua, carte care a indignat și speriat națiunea mamelor americane. Articolul proiectează apoi dezbaterea națională despre cum e mai bine să-ți educi copilul – aparent o temă domestică și atât – asupra recentei spaime a americanilor, cum că „american way” va fi înghițit și distrus de mult mai productivul și eficientul „chinese way”. Este un articol foarte bun pe care vi-l recomand. În găsiți aici.
Stilul chinez, „incorect politic”, dar eficient economic
Pe scurt, pentru cei care n-au răbdare să parcurgă cele cinci pagini din Time, lucrurile stau cam așa:
Amy Chua este fiica unor imigranți chinezi sosiți în State cu doi ani înainte ca ea să se nască. A fost educată în spirit chinez, strict, vorbind chineză în familie și neîdrăznind să vină acasă cu note mai mici de A. Acum are 48 de ani, predă dreptul la Yale și are două fiice, Sophia de 18 ani și Lulu de 15. E măritată cu un american, și el profesor de drept la aceeași universitate.
Când cartea ei de memorii – „Battle Hymn of the Tiger Mother” -a apărut în SUA, pe 11 ianuarie anul ăsta, a devenit imediat un best seller, deși a ultragiat națiunea liberală americană. Pasaje din memoriile ei „incorecte politic” – cum le place americanilor să se exprime la adresa anumitor chestii care le lezează lor sensibilitățile – fuseseră publicate inițial în Wall Street Journal (sub titlul „De ce mamele chinezoaice sunt superioare”), unde au fost citite de peste un milion de ori și au strâns peste 7000 de comentarii.
Chua a fost bombardată de mesaje gen „ești un monstru”, „modul în care-ți crești copiii este revoltător” sau „unde este dragostea, toleranța?”. Ea le-a răspuns la toți cu calm, spunând: „să fiu cinstită, o mulțime de părinți asiatici sunt, în secret, șocați și oripilați de multe aspecte ale stilului părinților din vest, inclusiv de cât timp le permit vesticii copiiilor lor să piardă , ore întregi pe Facebook sau pe jocuri de computer, și în anumite feluri de cât de puțin îi pregătesc ei pentru viitor”.
Părinții permisivi din America sunt, și ei, categoric șocați de această femeie și de cartea ei. Printre „șocați” se număr chiar soțul ei, care a încercat să intervină atunci când, de exemplu, Chua și-a obligat fiica de 7 ani (Lulu) să stea până în creierii nopții și să exerseze o anumită piesă la pian, până când i-a ieșit perfect. Fără apă sau fără să meargă la baie. Răspunsul femeii la intervenția miloasă a soțului a fost că Sophia a putut să cânte perfect acea piesă când avea 7 ani, deci și Lulu trebuie să poată. Soțul i-a replicat că Sophia și Lulu sunt persoane diferite, iar răspunsul chinezoaicei a stârnit panică în întreaga națiune americană: „Fiecare e special în felul lui. Chiar și loserii sunt speciali în felul lor special”.
O întreagă națiune de părinți americani s-a întrebat, citind asta, care sunt loserii în cazul de față, când China este pe cale de a detrona America în supremație economică. Sunt zile grele acum și în America, se vorbește despre o creștere a șomajului, pe fondul unui fapt greu de digerat de americani – acela că joburile lor sunt făcute tot mai mult de brazilieni, indieni sau chinezi, în cadrul fenomenului de relocare a producției. Apoi americanii sunt îngrijorați de fondurile lor de pensii, ca și noi, de faptul că valorile lor se cam duc naibi, în timp ce ei sunt tot mai îngrijorați de plata facturilor lunare sau a ratelor.
În timpul ăsta, însă, economia Chinei are o creștere de 10% și creșterea asta se vede cu ochiul liber în țara lor.
Nici din comparația celor două sisteme de educație primară americanii nu ies mai bine, copiii chinezi (în special cei din Shanghai) îi bat la toate materiile pe cei americani.
De cine le-a mai fost teamă americanilor
Pentru americani, zice autoarea articolului din Time, crizele astea naționale de gelozie nu sunt noi. În anii 20 i-au invidiat pe ruși, pentru cosmonauți și gimnaste, în anii 80 pe japonezi, pentru tehnologie. Acum îi privesc cu ochi geloși și îngrijorați pe chinezi și se întreabă cât mai poate națiunea americană să-i țină piept principalului creditor al său – China – în condițiile în care, de exemplu, un copil chinez petrece mult mai mult timp studiind, pe când unul american stă mai mult în fața televizorului.
Articolul se întoarce apoi, de la tabloul general al îngrijărării economice americane, la casa în stil Tudor, din New Haven, în care locuiește familia chinezoaicei autoritare. În interviul acordat Time ea revine și mai îndulcește un pic pasaje din controversata ei carte, spunând că regretă anumite comportamente pe care le-a avut față de fiicele ei, dar că nu crede că per ansamblu a greșit în educația asta strictă: „Ce au înțeles părinții chinezi este faptul că nimic nu devine amuzant până când nu te pricepi să-l faci. De exemplu insistența cu care copiii sunt puși să exerseze la matematică sau muzică le va permite mai târziu să obțină o diplomă și o expresivitate care par a fi lucruri foarte dorite în societate”.
Chua spune că a fi „mamă tigru” nu ține de o apartenență etnică, ci este o filosofie: aceea de a nu aștepta altceva decât ce e mai bun de la copilul tău și de a nu te mulțumi cu mai puțin.
Voi ce ziceți?
Ce ați fi preferat să aveți?
- O combinație „europeană” între cele două stiluri (75%, 33 Voturi)
- O mamă „tigru” adepta principiului „ eu te-am făcut eu te omor” (16%, 7 Voturi)
- O mamă tolerantă, care respectă doar libertatea și mofturile copilului (9%, 4 Voturi)
Total Votanti: 44
Nici, nici. Până la urmă, ce-i dorești copilului? Să fie un bun slujitor al statului sau să fie fericit? Eu optez pentru varianta 2. Dar ca să fie fericit, trebuie să înțeleagă cum merg lucrurile din jurul lui. Ca să facă alegeri bune, trebuie să înțeleagă conceptul ce ”consecință”.
Așa că deși nu sunt deloc de acord cu educația chinese-style, nu pot fi de acord nici cu părinții care le oferă copiilor tot felul de lucruri materiale fără să le explice valoarea lor.
Țin minte că maică-mea mă încuraja să inventez povești și să îmi transform jucăriile în personaje. Așa că mi se părea mereu că am jucării noi, pentru că aveam personaje noi și diferite moduri de a mă juca. Nu mi-am plăcea să fiu nici ca mama mea, deși o iubesc enorm și cred că m-a crescut bine. Având în vedere că un copil nu vine cu manual de utilizare, cred că a făcut tot ce a crezut ea că ar fi mai bine pentru mine.
Dar mie mi-ar plăcea să acord mai mult libertate copilului meu, să îi explic că e bine să învețe pentru el, nu pentru note, să îi răspund la ”de ce?”-uri sau să caut cu el răspunsurile, nu să îl trimit să citească singur… și câte și mai câte.
Nu știu dacă voi avea copii nici dacă voi fi o mamă cât de cât bună, dar ambele variante expuse de tine mi se par crude față de copii.
Monica, nu stiu ce sa zic, poate ca ai dreptate, poate ca nu. Si eu am trecut prin fazele astea cand eram mai tanara, m-am revoltat pe metodele educative ale mamei. Dar cum spuneai si tu, nu te invata nimeni sa fii parinte. Pentru simplul motiv ca nimeni nu e in stare sa livreze un model universal valabil. Probabil singura solutie e sa urmezi calea „vazând și făcând”.
Timp de câțiva ani în cariera mea am fost șefa unor mici colective de oameni, în presă. Eram adepta libertății, a metodei „lasă omul să muncească de drag, nu de frică”. Și ce crezi, între mine și o altă șefă, care-și biciuia oamenii, care crezi că a avut mai multă productivitate? Iar cu copiii e cam la fel, de vreme ce maturii nu sunt capabili să se mobilizeze știind deja ce e bine pentru ei…
O mică precizare: expresia “politically incorrect” are sensul de ne-etic, imoral, care deranjează “prinţipiile” şi regulile uzuale. Să nu se creadă că are legătură cu latura politică.
Parţial eu dau dreptate lui Chua (cam 30%) sunt de acord cu tactica ei (ca metodă de lucru). Pe de altă parte eu, de exemplu, încerc să explic juniorului, argumentat şi pe bază de exemple (mai ales ale noastre, părinţilor), care sunt opţiunile lui. În final el decide. Da, recunosc, este o decizie influenţată de noi, dar el rămâne împăcat că de fapt el a ales, deci a avut această “libertate”. În plus, ulterior se dovedeşte că “decizia lui” a fost corectă, fapt care-i creşte încrederea în sine şi în sfaturile părinţilor. Asta cel puţin deocamdată…
La mine a fost un “mix”. Mi s-au rupt foi din caiet in clasa intai, pentru ca ma grabeam sa plec la joaca. Dupa vreo cateva episoade din astea, am invatat ca trebuie intai sa-mi fac temele serios si dupa aia sa ard gazul. Am avut mereu discutii pe tema notelor si, desi nu mi-am luat suturi in fund, ai mei nu au acceptat sa fiu praf la scoala.
Nu s-au acceptat absente, am “chiulit” foarte rar si de obicei, cand pleca toata clasa. RAR!
Nu am fost la mai mult de 5 petreceri in 5 ani de liceu si sincer nici nu mi-au lipsit. Nici acum nu-mi plac. Nu mi se interzicea, aveam ora 10 ca ora de venire acasa. No matter what. Am avut prieten de la 17 ani si tot la 10 max. veneam acasa. Culmea ca nu am patit nimic.
Mi s-a explicat foarte clar ca nu are nimeni ce sa-mi dea si ca pot lucra la banda sau undeva la “caldura”. Jobul meu ca si copil a fost sa invat si sa-mi vad de treaba. Am fost mereu incurajata sa citesc, sa invat, sa descopar chestii noi. Nu m-a tinut nimeni pana la 2 noaptea, stateam eu, pentru ca doream sa am lectiile facute corect si materia invatata. Daca ma vedeau ca ard prea multe ore aiurea, imediat ma intrebau ce s-a intamplat. Nu am nimic de studiat?
Ca viitor parinte voi avea si eu pretentii de la copilul meu. Voi face tot posibilul sa aiba distractii, sa umble, sa vada. Dar nu voi accepta sa fie analfabet sau sa ajunga la 20 de ani fara sa fi citit o carte, cum sunt destui “smecheri” in zilele noastre.
Nu mi se pare normal nici sa-l ingenunchezi cu invatatul, dar nici sa fii atat de permisiv incat sa te miri, cand are 14 ani, ca ai crescut un monstru. Un copil are nevoie de disciplina, de ordine si de ocupatie, la fel de mult cat are nevoie de multa dragoste si intelegere.
Gilbert – s-ar părea că și americanii încep să-i dea dreptate, pe alocuri ;) În plus, se pare că chiar chinezoaica ar fi admis că a exagerat uneori, în carte, de dragul publicității. În privința juniorului tău, s-ar putea să vină ziua în care să-și dea seama că „deciziile lui” nu sunt chiar ale lui… Atunci trebuie să ai pregătită alternativa :)
Dojo – Asta cu foile rupte îmi e așa cunoscută :)) Din păcate un efect advers al impunerii unor reguli este tocmai ăla că deși le înțelegi, într-o oarecare măsură, numai de-al dracu faci invers. Iar prețul îl înțelegi și-l plătești mai târziu. Inevitabil.
Mie-mi pare absurda aceasta discutie, cand vine vorba de China.
China a prosperat in ultimele decenii multumita liberalizarii granitelor in Occident, conditii ce le-au permis industriasilor sa-si mute baza de munca in China, rezulatand intr-o dezindustrializare in Occident, la o economice de servicii, nu de productie. Iar China nu ar fi crescut asa puternic daca nu exista cea mai buna piata de desfacere – SUA.
Nu exista un razboi economic intre China si SUA la nivelul economiei, ci o casatorie. Industriasii americani au divortat de tara lor si au crescut alti copii cu China, deci comparatia de metode este non-stiintifica; i.e. abureli si demagogie. Si Romania si-a pierdut industira dupa 1990, dar aceata este o conditie trecatoare, pentru ca nu se poate sustine o tara asa.
Dolo, nord-americanii (inclusiv Canada) sunt într-o societate destul de ermetică/conservatoare. Principiile lor sunt f. greu de schimbat. Faptul că unii dintre ei ar admite că totuşi se poate şi altfel, nu va schimba prea repede lucrurile.
Cât priveşte juniorul, sunt liniştit: poate să vină şi ziua aia. Atât timp cât principiile care stau la baza luării deciziilor sunt corecte, deja poate să-şi ia singur propriile decizii.
Este coplesitor de greu sa fii mama! Din fericire realizezi lucrul asta mult mai tirziu , cind vezi ca ce ai adus pe lume nu este o papusa care sta unde o pui tu si face ce spui tu. Daca ai sti ce te asteapta te-ai gindi f bine daca si cind faci copii. Nu este cazul meu pt ca in vremea cind aveam eu virsta pt treaba asta asa era obiceiul . Te scoleai , aveai o meserie, te maritai si faceai copii, cit mai tinara . Greul intr-o familie il duce mama din toate punctele de vedere si cred ca nu este o idee rea intoarcerea la mariarhat- obicei practicat in fam de machedoni-. Sa nu-mi sariti in cap ca stiu ce spun- mamele sint sarea pamintului. fara ele s-ar darima lumea.
Nu o sa ma lansez in a face analize despre educatie; fiecare mama are preceptele ei educationale dictate de multi factori: ce a vazut la mama ei, conceptia ei despre viata , pregatirea ei intelectuala si nu in ultimul rind grija de a face din omuletul de linga ea – mai tirziu ajuns fiara- un om de calitate . Avind mereu aceasta grija coplesitoare mama mai si greseste . As vrea sa spun un singur lucru: mamele sa-si aminteasca ce nu le-a placut in atitudinea mamelor lor si sa nu repete asta cu copilul lor . Sentimentale sau dure iubiti-va mamele ! acolo unde se poate corectati si voi copiii ca nu este cu suparare ; vremurile au luat-o la galop.
Eu sunt mama a doi baieti de 9 si 12 ani. Sunt ingrozita, buimaca, nehotarata. Cateodata sunt mama-tigru, cateodata, dimpotriva. Mi-am cumparat carti de psihologie, citesc site-uri si bloguri de specialitate, nici nu mai stiu ce naiba sa fac, si pe zi ce trece, ma simt tot mai aproape de succesul Titanicului.