Tristețea contabilului de patron român

Cred că nu e om pe lume care să dea bani cu bucurie. Mai ales când îi dă de la el. Dar ați văzut vreodată cum arată un contabil de patron român, în fața angajaților care-l întreabă „când se bagă leafa?”? Fața aia cred că e emblematică pentru relația patron român-angajat: figura sictirită și grețoasă a contabilului. Indecis în privința rolului lui în firmă: să țină cu „șefu”, cu care simte o oarecare dorință de identificare, de vreme ce-i administrează banii, sau să țină cu masele, pentru că până la urmă tot un angajat e și el? De asta întotdeauna am crezut că sictirul cu care contabilii își tratează colegii de muncă are două motive principale. Unul care derivă din ariditatea muncii cu cifrele și al doilea din faptul că el, contabilul, reușește să se pună în pielea patronului și să gândească: „ai dreaq, după ce că vă faceți că munciți, acuma mai vreți și bani!”. Sau, de ce nu, există oricând și varianta că el reușește cumva să se pună la adăpost de penuria pecuniară de care suferă restul angajaților, printr-o înțelegere separată cu patronul. Și atunci îl doare fix în perna de la scaun de nerăbdarea angajaților.

***

Antreprenoriatul românesc

Am avut onoarea să cunosc trei astfel de specimene, în 23 de ani de când activez în câmpul muncii. La categoria „așa da” am cunoscut o singură contabilă veșnic amabilă și zâmbitoare, care lucra pentru singura multinațională la care am prestat și eu în viața mea. În rest, toți ceilalți contabili pe care i-am cunoscut s-au situat la „intermediari”.

Primul serviciu de contabilitate cu care am avut ocazia a fost la un institut de stat, unde am lucrat vreo șapte ani imediat după ce am terminat liceul (1988). Era un birou clasic, comunist, tapetat cu foi de calendar reprezentând flori, copii sau animale, mai multe ghivece cu flori decât calculatoare de birou și, într-un colț, folosit doar de două ori pe lună când se tipăreau ștatele, un computer din seria Felix sau HC, nu mai rețin exact. Toate doamnele de la „conta” aveau fundurile mai mari decât pernuțele așezate pe scaune pentru amoritzare, se încadrau la categoria de vârstă 40-50 de ani, băutoare din cești întoarse cu gura în jos, ca să se scurgă zațul (pentru ghicit), bârfitoare între ele,  și în general destul de antipatice cu restul angajaților. Avantajul acolo era că salariul se dădea întotdeauna la timp, fiind instituție de stat, singurele interacțiuni cu contabilitatea se petreceau eventual când trebuia să faci cerere pentru banii de concediu sau să duci ceva adeverințe medicale care să se ia în considerare la salariu.

***

Al doilea loc de muncă, de data asta la privat, a fost pentru mine și botezul contabilicesc al economiei reale. N-o să uit niciodată vorba mamei: „dai tu vrabia din mână, servici la stat cu carte de muncă, să te duci la un privat!”. Aici banii veneau de două ori pe lună, dar mai mult teoretic, pentru că ei depindeau foarte mult de cât reușea patronul să strângă de pe urma afacerii. Și prin anii 90, în afacerea aia (presă) nu strângea toată lumea așa de mulți bani pe cât se zicea că făcuse Cristoiu cu EVZ. Patronul nostru avea o dezarmantă replică de câte ori venea vorba de salariu: „n-avem bani. Când om avea!”. Contabila era o doamnă mărunțică, cu o față destinsă care nu-i trăda în vreun fel vârsta (bănuiesc că avea peste 40), față care i se înnegura întotdeauna în preajma zilelor de salariu. În vremea aia știam pe de rost numărul din trei cifre de la contabilitate, pentru că toți sunam ca s-o întrebăm.  Doamna contabilă mai avea și o antipatie personală față de ziariști, pentru că ei erau plătiți și cu „acord”, adică niște bani pentru câte bucăți de text publicaseră în luna respectivă, pe lângă salariu. Iar dacă fața contabilei era ușor îngrijorată în preajma salariului, pentru că și ea avea de luat, ca toată lumea, înainte de plata „acordului” devenea aproape o fiară. Cum adică, toată lumea (care nu avea acord, adică personalul administrativ) se mulțumește cu salariu și voi mai vreți și acord?

***

La vremea la care am ajuns să lucrez pentru un alt patron român, tot de presă, dar care avea oarece politici de personal și organizare care băteau mai degrabă spre multinațională, dezvoltasem deja o fobie și față de contabili, și față de data de salariu. Incertitudinea bilunară a lefii are efecte devastatoare asupra psihicului angajatului. Munca o face și el în sictir, cam cum e și plătit, iar planurile personale îi sunt întotdeauna puse sub semnul întrebării. „Dacă și când se dau banii” deveniseră variabilele cele mai stabile din viața mea. Când am început, așadar, să iau leafa pe card, la date fixe, iar interacțiunea cu contabilitatea s-a redus la maximum o vizită pe an, pentru completatea fișei fiscale, viața mea zburda spre prosperitate. Câteva luni, la început, am mai avut tresăriri de aduceri aminte, în preajma datelor de salariu, dar erau rapid estompate de sumele pe care le vedeai fix la aceleași date calendaristice, pe ecranul bancomatului. Ce regal!

***

Multinaționalele

Transferul la multinaționala despre care vă spuneam a fost, așadar, o trecere firească spre o altă normalitate despre care credeam că deja se instaurase odată cu anii 2000 și în România. Totuși, scurtele vizite la contabilitate, ocazionate mai ales de decontarea unor cheltuieli cu deplasările, mi-au demonstrat că există și contabili fericiți. Într-un birou cu ferestre largi, mobilier modern, computere HP pe fiecare birou, muzică ambientală în surdină și o doamnă durdulie și zâmbitoare, fericită să-ți fie de folos de câte ori te vedea. Ăla a fost, după mine, raiul contabililor.

***

Revenirea în crunta realitate a antreprenoriatului românesc a echivalat și cu întoarcerea în timp, în contabilitatea acră și tenebroasă a anilor 90. O firmă privată, cu capital autohton, cu rude de-ale patronului în poziții cheie, cu vorbit în șoaptă despre orice, că nu știi cine te aude, într-un soi de hală în care era înghesuită și contabilitatea, și personalul, și pontajul și…. Contabila, o duduie veșnic îmbrăcată cu o măsură mai mică – pesemne mândră de șuncile ei – coafată stil „sărmăluțe” de nună, înzorzonată cu gablonțuri, dădea răspunsuri monosilabice despre „nu sunt bani” , „nu știm când vor fi”, „când dă dispoziție ȘEFU”, tuturor acelora care îndrăzneau să-i înfrunte sprâncenele încruntate. Cât am lucrat la firma aia nu am văzut-o niciodată zâmbind pe contabilă. Niciodată.

***

Zilele trecute am avut ocazia să cunosc o contabilă din aceeași categorie, mult mai tânără însă (maximum 30 de ani), care ține evidența banilor într-o firmă cu nume străin, dar cu proprietari români. Duduia era mai degrabă tristă decât supărată. Văzând-o mi-am dat seama că nici nu are rost să întreb de bani. Nici ea nu și-i primise.

Iar din ce aud de pe la colegii de breaslă, constat că în majoritatea locurilor de muncă românești, azi salariile se dau „nu se știe când”, „când vor fi bani”. Asta în timp ce patronii continuă să afișeze același stil de viață luxos, dintotdeauna.

Multă vreme am crezut, din toate experiențele astea, că respectarea datei de salariu e o formă de respect față de angajat. Încă mai cred, într-o oarecare măsură. Dar pot să spun și că, privind în urmă, niciuna din firmele din categoria „așa da” la care am lucrat, nu a supraviețuit economiei românești. În timp ce alea cu contabili nefericiți se mai târăsc, încă, în același stil, asigurându-le patronilor măcar stilul de viață cu care erau obișnuiți.

De unde se poate trage concluzia că respectul față de angajat nu e neapărat o condiție esențială pentru profit în România.