Prietenii care te vad mai prost decat ești

Eu întotdeauna am avut o problemă de autoevaluare. Mai exact n-am avut încredere în mine. Nici acum nu am, dar cu vârsta nu te mai deranjează așa de tare. Ca orice animal social am învățat să maschez această neîncredere cronică, deși voit n-am ascuns-o niciodată, dar probabil că involuntar disimulam. Așa se face că unii și mai blegi ca mine m-au crezut multă vreme o femeie tare, puternică, neatinsă de răutățile inerente ale anturajului. He, he, culmea e că unul dintre acești oameni, căruia i-am fost șefă într-o vreme, a reușit la un moment dat să mă enerveze așa de tare încât m-am dus să urlu în buda doamnelor. Cu lacrimi. Când m-am întors credeam că toată lumea știa ce am făcut și că astfel le-am dat satisfacție. Se pare că n-au aflat. A fost prima și ultima mea experiență de genul ăla, pentru că în general sunt o ființă rezonabilă (părerea mea) și prefer să las de la mine decât să mă păruiesc cu interlocutorii. Cel puțin verbal nu sunt prea ritoasă, mai mult scrisul e de mine.

În anul jumate de când am ieșit din sistemul mogulesc de presă am învățat mai multe despre cunoscuții mei și despre cum e viața de fapt, decât în toți anii de până atunci. Mai exact am aflat că ăia pe care-i consideri prieteni nu te vor ajuta cu nimic (cu foarte puține excepții), că faptele bune sau favorurile făcute cândva nu se întorc niciodată pentru că deja sunt în altă lume și că de cele mai multe ori mâna întinsă vine de la cine nu te aștepți. Știu, astea deja sunt truisme, dar când le simți pe pielea ta nu ți se mai par insignifiante.

Apoi, viața și munca pe cont propriu or fi ele invidiate din afară, dar sunt al dracu de complicate când vine vremea scadențelor la facturi. Dar în timp înveți să trăiești cu mult mai puțini bani decât erai obișnuit, ca să prețuiești libertatea. Și poate cel mai important aspect dintre toate – în cazul în care ai fost înainte un mare ziarist în viață – este acela că înveți să fii un nimeni, după ce ani de zile ai purtat numele ziarului/postului TV ori de câte ori deschideai gura ca să te prezinți.

Acestea fiind spuse cred că vă imaginați că ultima perioadă din viața mea nu a fost de natură să-mi sporească încrederea în mine, ci mai degrabă mă mir și eu că încă n-am declarat falimentul.  Bomboana de pe coliva asta vine taman de la prieteni. Sau hai să nu zicem neapărat prieteni în accepțiunea clasică a termenului, ci oamenii aceia apropiați, cu care ai împărțit, de regulă la job, bune și rele și cu care te păcăleai că ai afinități comune.

Ei au rămas încă în sistem. Ne întâlnim rar, nu mai avem aceleași cercuri. Îi văd pământii, stresați, nemulțumiți. Se lamentează că șefii îi pun să scrie altfel decât e în realitate, că li se impun anumite direcții, că salariile au scăzut și că atmosfera e de kkt în redacții. Niciunul nu are ceva bun de povestit. Totusi, se complac în viața asta, pentru că mai pică câte ceva. Mai merg într-o deplasare sponsorizată, mai pică un cadou la o conferință, mai rezolvă o chestie birocratică deschizând ușa instituției cu numele ziarului la care se chinuie zilnic. În fapt se amăgesc la gândul că se vor întoarce vremurile alea când salariile erau nefiresc de mari și nu conta cu cât ai contribuit la vânzarea ziarului, la final de lună intrau banii pe card.

Nu pricep că e mai greu în afara sistemului (că aici primești bani strict pentru cât ai muncit, și de cele mai multe ori mai puțin, pentru că, nu-i așa, e criză, iar piața e inundată de ziariști care nu știu să facă nimic), de aceea se grăbesc să te eticheteze: „Ai fost deștept că ai plecat!”, apoi îți înfig curiozitatea, cu tupeu, direct între ochi: „dar din ce trăiești?”. Când află că faci (și) altceva, că încerci să te „reinventezi” cum îmi spunea cineva la un moment dat cu emfaza, dar pe bani mai puțini, strâmbă din nas. Ți-ai făcut-o cu mâna ta!

Apoi, se întâmplă ca printre lucrurile alea pe care la faci tu ca să supraviețuiești, să descopere și ei ceva ce le sună bine. Ar fi făcut și ei dacă le venea de-a gata la redacție, între o țigare și un update pe Facebook.  Atunci încep să te invidieze cu adevărat, dar ți-o spun pe tonul ăla care transpiră de desconsiderare. Cum dracu de ai depășit conditia? Că doar nu ești nici mai bun, nici mai deștept. Ba ești chiar mai prost, că doar ai plecat sau ai fost dat afară :) „Am auzit că o să faci cutare lucru. Felicitări, i-auzi, ce tare, bravo…!”

Deși trist, e plăcut să-i vezi așa, de pe margine, cum se oftică, și cum te cântăresc, zâmbind chipurile prietenos, dar urându-te tot pe tine pentru nemulțumirile lor. Apogeul acestei atitudini pe care am observat-o la mai mulți cunoscuți de-ai mei a fost de curând, de ziua mea, când m-a sunat cineva să-mi spună la mulți ani. Aproape că se mira că mai trăiesc: ești bine, da? Și încă mai ești cu tipul ăla, da? Mai sunteți împreună? Și toate sunt bune, da? I-auzi, ai câștigat o bursă, și, îți iese ceva?

Eu care sunt obișnuită să spun și bune și rele când mă întreabă cineva ce mai fac, pentru că așa mi se pare cinstit să interacționezi cu oamenii, am constatat că cel mai bine e să minți cu nerușinare că totul îți merge din plin și că niciodată n-ai fost mai fericit. Nu pot să înțeleg de ce în timp ce ți se lungește lista de prieteni pe Facebook constați că în viața reală abia dacă-ți mai rămâne loială  familia, celula de bază a societății…