Vom fi cinci la masă

la ora mesei eram cinci:

tata, mama, surorile mele

și eu. după aceea, sora mea mai mare

s-a căsătorit. după aceea, sora mea mai mică

s-a căsătorit. apoi tata a murit. azi

când ne așezăm la masă, suntem cinci,

mai puțin sora mea cea mare, care e

la casa ei, mai puțin sora mea cea

mică, și ea la casa ei, mai puțin

tata, mai puțin mama, văduvă. fiecare

dintre ei e un loc gol la masa asta la care

mănânc singur. dar vor fi mereu aici.

la ora mesei, vom fi întotdeauna cinci.

cât timp unul dintre noi va fi în viață, vom fi întotdeauna cinci.

Ăsta e cel mai trist și frumos pasaj din cartea asta, după mine esența romanului „Cimitirul de piane”. În fond o succesiune de gânduri postume despre o familie oarecare, locuitoare a Lisabonei în frumoasa epocă a lemnului, dinaintea termopanelor.

O discutăm sâmbăta asta, începând cu ora 19.00, la Green Tea pe strada Burghelea 24 (la mansardă). Până acum au confirmat chiar cinci prezența. O fi coincidență, o fi un dat… vom vedea. În caz că n-ați confirmat, dar vă bate gândul să sporiți numărul mesenilor, noi suntem acolo.

P.S. Hai, că v-am făcut și categorie aparte pentru clubul cărții, în main menu, nu mă dezamăgiți :P