Amintiri din Epoca de aur

Nu știu ce v-a adus vouă Moșul, dar mie mi-a făcut un cadou neașteptat. Mi-am regăsit din întâmplare, într-un dulap la mama, cele două caiete cu însemnările colegilor din școala generală și din liceu. După aproape 30 de ani de când am terminat clasa a 8-a și mai bine de 20 de când am terminat liceul, am petrecut o zi citind ce impresii aveau foștii mei colegi despre anii de școală.

Nu e ceea ce se chema „oracol” în epocă. Sunt două caiete studențești pe care eu le-am făcut să circule printre colegi, cu rugămintea să-mi scrie în ele impresiile lor, niște amintiri haioase, din anii de școală. Primul e din 1984, când terminam clasa a 8-a și ne pregăteam pentru treapta 1, intrarea la liceu. Al doilea e din clasa a 12-a când ne pregăteam pentru facultate.

Am citit și am râs cu lacrimi la unele descrieri, amintindu-mi de oamenii ăia mici care eram atunci, ce gânduri serioase, romantice sau înflăcărate aveam despre viața care va să vină. Ce naivi și inocenți eram comparativ cu tinerele generații de azi.

Ce m-a frapat, la prima lectură, a fost faptul că niciunul dintre colegii mei, nici de generală, nici de liceu, nici premianții, nici codașii, nu scriau cu greșeli gramaticale. Cum dracu de scriam toți corect atunci și acum nu se mai poate? A ajuns să mă mire normalitatea.

M-a înduioșat și stilul – nu mulți aveau imaginație, era de ajuns să înceapă unul cu „azi e joi, ora 21.00 și eu stau să mă gândesc ce aș putea să-ți scriu în acest caiet”, că după el toți puneau data și ziua. Toți mulțumeau pentru onoarea făcută – că-i invitasem să-mi scrie în caiet – și îmi făceau urări pentru examene și pentru viață. Totuși, e de remarcat că toți aveam proprietatea termenilor, nu foloseam cuvinte mari sau aiurea, scriam corect, curat, și serios. Toată lumea lua în serios demersul, era o treabă serioasă, chiar dacă paginile se mai colorau cu floricele, unii lipeau poze cu actorii preferați, alții scriau versuri, personale sau citate.

Nu existau prescurtări, simboluri  de messenger (nu aveam computere pe vremea aia), pupici sau adresări de genul „auzi fată!”. Cred că în ambele caiete e un singur OK și o singură expresie în limba engleză. Nu lipsesc petele intenționate de ceară, paginile arse cu lumânarea și expresia „peste ani, când vei răsfoi aceste pagini îngălbenite de vreme, îți vei aminti cu drag de…”.

Uite că au trecut anii ăia și am ajuns să răsfoiesc paginile aproape îngălbenite. Și ce bine mi-a făcut amintirea asta. Mi-ar face mare plăcere să-i mai întâlnesc vreodată pe colegii din Școala generală 199 din Balta Albă.

 Adina Lapadatova a fost prima mea colegă de bancă și prietenă. Ne jucam acasă la mine sau la ea, de-a șoriceii care furau halvaua din bucătărie și o mâncau pe sub masă. Ne botezasem Adinicipau și Dolloricipau. Ea era fan ABBA și așa mi-a deschis și mie gustul pentru muzică la vremea aia. Avea un magnetofon, era ceva extraordinar. Eu nu aveam decât un radio rusesc care prindea unde medii și lungi. Stăteam la câteva blocuri distanță, dar nu înțeleg de ce nu ne-am mai văzut și după ce am terminat școala. Ea era cea mai dezvoltată fetiță din clasă, mai grăsuță și maturizată înainte de vreme. Îmi amintesc că învățătoarea, doamna Sirețchi, ne-a dat-o ca exemplu nouă fetelor, într-o discuție despre „chestii fiziologice” pe care nimeni n-a prea înțeles-o la clasa a 4-a.

Fănuța Albu a fost cealaltă prietenă, mai de clasele 4-8. Nu-mi amintesc dacă am stat în aceeași bancă, dar îmi amintesc că eram aproape îndrăgostită de ea. În vacanțe abia așteptam să înceapă școala ca s-o întâlnesc. Am continuat să ne vedem și în liceu, deși ea era la Economic și eu la Industrial. Am dat împreună la ASE, ea a intrat eu nu. Mi-a scris în caiet să n-o uit niciodată și de fapt ne-am uitat reciproc destul de repede. Ea s-a măritat în primii ani de facultate și deși am stat o vreme pe aceeași stradă nu ne-am mai văzut deloc. La una din petrecerile de la ea de acasă, în liceu, am fost sărutată prima dată pe bune de un vecin de-al ei. Nu mai știu cum îl chema, dar știu că nu mi-a plăcut parfumul pe care-l folosea tipul.

 Cu Anca am fost colegă de bancă doi ani și am ajuns să ne urâm. Ea îmi scria în clasa a 8-a că mă ura pentru că o contraziceam la orice pas. Posibil, nu-mi amintesc. Tot ce-mi amintesc despre ea e că venea la școală cu frigănele (felii de pâine date prin zahăr cu lapte și prăjite) și erau tare bune. Pe vremea aia nu existau snaks-uri, dar aveam pufuleți, fulgi de porumb și sandwich-uri făcute de mame de acasă. N-am fost prietene în adevăratul sens al cuvântului pentru că mi se părea că ea era rea. Deduc că și ei îi păream la fel :) N-am mai ținut legătura nici cu ea, deși stătea tot în cartier.

Augustus era cel mai ciudățel băiat din clasă. Nu fusese cu noi din clasa 1, venise mai târziu și nu s-a integrat deloc. Băieții îl luau la mișto, unii îl și băteau – îmi amintesc că într-o iarnă ne-au scos la deszăpezit curtea școlii și retardatul clasei, Popescu, i-a tras cu lopata în cap lui Augustus, de și-a pierdut cunoștința și l-a luat salvarea. De aia el se aciua mai degrabă pe lângă fete, dar nici ele nu-l prea luau în serios. Era poet, citea mult, inventa scenete, jocuri de perspicacitate și avea o ironie tăioasă când se simțea respins. Era un puști blond cu ochi albaștri, inocent, crescut de bunici – nu știu ce se întâmplase cu părinții lui – cu o inteligență mult peste medie. A ajuns ziarist la un radio, am mai vorbit întâmplător acum câțiva ani, când era purtător de cuvânt la o Casă de Asigurări de Sănătate și apoi am pierdut legătura.

Eu și Ruxandra Vasilescu eram născute în aceeași zi – pe 4 iulie 1969. Totuși eram firi total opuse. Eu serioasă, cuminte, timidă, timorată, ea zvăpăiată, flegmatică, băiețoasă, veșnic pusă de șotii. A fost singura care a scris în caiet fix așa cum a simțit, fără să-i copieze pe alții. Mi-a spus că-i plăcea să mă tachineze și să mă chinuiască. „La ștrand la Trei ligheane te băgam mereu cu capul la fund și îmi plăcea că țipai ca o purcică gâdilată sub burtă” – de unde văzuse ea purcele țipând nu știu :)) – și „într-o oră de istorie stăteam în spatele tău și te-am înțepat în fund cu un ac. Ai sărit în sus ca arsă, țipând, profesoara s-a speriat, nimeni nu știa despre ce era vorba, iar eu râdeam cu lacrimi în spate”. Și eu am râs cu lacrimi când am citit. Uitasem complet episodul, dar mi l-am amintit. Ruxandra se făcuse coafeză în primii ani după 90. A fost ultima dată când am văzut-o.

Despre Daniel Forțan nu-mi amintesc aproape nimic. Știu că avea o mamă foarte drăguță, care se împrietenise cu mama, la comitetele de părinți, și făceau ele planuri de încurscrire. La mișto evident. Eram prea mici pentru așa ceva. Cert e că Daniel a fost singurul băiat care mi-a urat în scris succes la examen și …„o căsnicie fericită”. În clasa a 8-a… Poate așa îl învățase mama lui, cine știe :)

Cu Ivan Ion am fost colegă din clasa 1 până într-a 8-a. Un puști mic și slăbuț, avea o soră mai mare. Deși stătea în blocul de vis a vis nu ne-am mai văzut niciodată după școală. Nici nu știu ce a ajuns. La fel și Dana Toader, cea mai blândă și drăguță fată din clasă. Mi-a scris că în clasa 1, în prima zi de școală, eu plângeam și ea m-a mângâiat pe păr. Avea vreo patru sau cinci frați și era cea mai altruistă copilă pe care o cunoșteam în vremurile alea. Mai era Livia, o fată foarte blândă și frumoasă, care a venit pentru câțiva ani la noi în clasă apoi s-a mutat din cartier cu familia și n-am mai văzut-o de atunci. Am suferit mult după ea. Am fost prima dată în viața mea la mare cu ea, în clasa a 7-a, la Costinești. Atunci am văzut pentru prima dată bărbați goi, la nudism :) Am pierdut pe plajă cheia de la cameră și ne-am amorezat de tipul care ieșise „Mister Costinești”.

La liceu lucrurile n-au stat mult diferit. Eram o clasă de „refuzați” de la alte licee bune. Căzusem cu medii mari la Sanitar (eu), la Mate-fizică sau Economic, și fusesem repartizați într-o clasă formată din „loaze” cu medii mari la Liceul 21 din Titan.

Am fost o clasă de copii buni în final, nu știu exact câți au intrat atunci la facultate – dar ăsta era dezideratul tuturor în 1988. Dacă nu reușisem la liceu, măcar să ne revanșăm la facultate.

Totuși primisem și o calificare de prelucrători prin așchiere, pentru orice eventualitate. Făcusem practică la strung, pe bune, dar și pe la muncile agricole inevitabile. Calificare pe care nu știu dacă vreunul din noi a fructificat-o. Nu din orgoliu, ci pentru că fabrica la care primisem toți repartiții nu mai avea nevoie de prelucrători prin așchiere. Era finalul Epocii de Aur, când economia producea pe stoc și șomajul era mascat.

Interesant e că deși aveam toți 18-19 ani, iar regimul comunist stătea să crape, niciunul nu vorbea despre lipsuri sau frustrări. Însemnările de clasa a 12-a sunt aproape la fel ca alea de clasa a 8-a. Plus primele iubiri, sărutări sau priviri cu subînțeles. Poezii, urări, prea puține dulcegării, formule chimice. Eram serioși.

Ana Crăciunel, șefa clasei, scrie că nu a fost fericită deloc în liceu. Nu spune și de ce. Era una dintre cele mai bune eleve. Cred că se pregătea pentru Medicină sau Politehnică. Mi se părea imposibil să fii șefa clasei și să nu fii fericită.

Bogdan Petrescu, unul dintre colegi, fusese exclus din UTC pentru că mama lui plecase din țară și tatăl lui voia să plece cu el cu tot la ea. Dirigintele ne-a cerut să-l excludem, fără să ne explice de ce. Ana era șefa organizației clasei, prezida ședința și era prietenă și cu iubita lui Bogdan. Am ridicat toți mâinile ca să-l excludem, deși în pauză toți ne-am dus la el să-i spunem că ne pare rău. Nu pricepeam nimic din ce făcusem.

Nu-i mai țin minte chiar pe toți, cu unii am mai ținut legătura câțiva ani – cu Mădălina Ionescu, cea mai bună prietenă, cu care mâncam cartofi prăjiți cu ochiuri, la ea acasă și flirtam cu doi băieți de la clasa de electrotehnică – cu alții nu m-am mai văzut niciodată de atunci. Până să recitesc caietele le uitasem și numele. Și figurile.

Acum nu mai am relații cu niciunul dintre foștii colegi și niciuna dintre clasele în care am fost nu a organizat întâlnirile alea clasice de după 20 de ani. O fi o urmare a faptului că în ambele caiete colegii s-au plâns că am fost niște colective dezbinate, formate din bisericuțe, incapabili să fim uniți în fața profesorilor. Era iluzia asta, că profesorii ne dezbinau. Cine știe care era adevărul, cert e că și atunci eram segregați. Nu de bani, ci de note. Cei care învățau bine rareori se împrieteneau cu ăia mai leneși. Nu știu dacă ne învățau acasă să fim așa sau înțelegeam singuri că succesul ține de autodepășire și de competiția cu cei mai buni ca tine. Ar fi interesant de văzut azi la ce ne-a ajutat pe fiecare școala și deprinderile din ea.