Urmareste-ma pe:
Dar pisica ce ar vrea?
În ultimele luni în care m-am interesat de metode de sterilizare pentru Toshiba am citit şi auzit diverse păreri. Am pornit de la ideea că n-aş vrea să intervin brutal asupra corpului ei, dacă se poate şi altfel. Până la urmă e un animăluţ de un an, ca un copil care încă se mai joacă cu păpuşi. Nu-ţi pui problema că trebuie să-i vorbeşti deja de contracepţie. Aşa că m-am bucurat atunci când cineva mi-a spus că există o injecţie pe care i-o faci la 3-5 luni şi-i inhibi astfel căldurile.
Dar asta a fost doar deschiderea cutiei Pandorei. Am intrat apoi în detalii pe care poate n-aş fi vrut să le ştiu despre câini şi pisici şi câteodată chiar despre oameni. Că injecţiile alea inhibă într-o parte şi incită în alta. Că animăluţul tău drăguţ poate fi expus la tumori, cancere, boli care mai de care mai cumplite, care pe lângă o banală sterilizare par apocalipsa din care nici Arca lui Noe n-a scăpat. De curând îmi spunea şi un amic că pisica lui are cancer mamar şi că va trebui să facă chimioterapie şi operaţii. Şi asta pentru că n-ar fi sterilizat-o la timp.
În contrapondere, aproape toţi posesorii de animale (responsabili) pe care-i cunosc vorbesc cu detaşare de experienţa “lor” cu sterilizarea, de parcă ar fi fost o carie. “A avut câteva zile mai proaste, dar e OK şi am scăpat de probleme!”. Măi oameni buni, e vorba de o operaţie prin care animalul vostru drăgălaş, pe care-l iubiţi, este eviscerat parţial. Rămâne fără organele genitale interne.
Şi nu ştiu cum aţi trecut voi prin aşa ceva, dar mie una, azi, când a trebuit s-o păzesc pe Toshiba, mi s-a rupt inima văzând prin ce trece. Am dus-o la operaţie dimineaţă, iar când am luat-o parcă fusese la Auschwitz. Are două concavităţi în zona şalelor, de parcă i-ar fi extirpat tot abdomenul ei dolofan. Are ditamai tăietura pe burtica ei dodoloaţă. Mârâie şi miaună când o atingi de parcă i-ai smulge blana fir cu fir. Abia s-a atins de conserva ei preferată de ficat, a lipăit un pic de apă de pe degetul meu şi mă priveşte cu nişte ochi trişti şi cu reproş. Ce mai, sunt un Mengele.
În ultimele ore s-a băgat singură – nici nu ştiu cum a reuşit, că am scăpat-o din vedere un pic – într-o nişă îngustă dintr-un raft, acolo unde se ascunde ea când dau cu aspiratorul. De frică. Şi nu mai vrea deloc să coboare de acolo. Am învelit-o cu un prosop şi o las să se refacă.
Şi de aia zic, nu pot să nu mă întreb, de unde ştiţi voi că pisicile au dureri când intră în călduri? Că nu le place să fete? (OK, asta nu poate fi o plăcere, admit) Că nu savurează o împerechere cu motanii şi că în general le convine să treacă prin experienţa asta cumplită de sterilizare, ca să ducă o viaţă linişită şi lungă de huzur, ca fete bătrâne pe lângă stăpâne nebune? Pe ele, pe pisici, le-o fi întrebat cineva vreodată ce vor?
Bunica mea avea pisici la ţară şi nu le steriliza nimeni. Trăiau până mureau, fătau, erau sau nu fericite, nici dracu nu le căuta de cancere sub coadă. Cu ce drept intervenim noi acum asupra vieţii lor, doar pentru că le facem hatârul de a le închide în apartamentele noastre, dintr-un egoism până la urmă. Că nici asta nu le-am întrebat, dacă ele vor să fie “salvate” de pe străzi.
Mie azi, în prima zi de operaţie a Toshibei, mi se pare revoltătoare decizia asta a omului asupra prietenului lui cel mai bun. Da, am făcut-o, doctoriţa care a operat-o a ţinut să-mi întărească faptul că am luat o decizie bună, că a găsit în Toshiba un chist ovarian şi un uter fibromatos (mă rog, sunte femei care trăiesc cu aşa ceva, nu e demonstrat că astea grăbesc moartea negreşit), şi că injecţiile hormonale nu sunt bune nici la oameni, deci nici la animale. Dar cumva, când scriu postarea asta şi Toshiba nu aleargă de nebună prin casă, nu scoate pământul din ghivece, nu trânteşte obiectele de pe rafturi şi nu derapează pe parchet încercând să prindă şoareci imaginari, cumva mi se pare că lucrurile au mers prea departe în relaţia dintre om şi natură.
Iti inteleg durerea si iti inteleg si intrebarile. Un animal e ca un copil. Te doare cand sufera si e normal. Toshiba se va face bine, si va fi la fel de jucausa.
Nu vreau sa fiu carcotas, dar asta se intampla cand adoptam animale de pe strada. Odata adoptate, trebuie sa fim responsabili pentru ele… si asta implica si decizii care nu ne plac.
Te scot la o cafea/ceai sa-ti povestesc despre animalele adoptate de mine :P
Toshiba o sa fie bine, ai sa vezi!
Ştiu exact cum te simţi. Şi vinovată, că ai făcut rău animalului fără vină, şi disperată de milă, că e clar că nu se simte tocmai bine, şi furioasă, că oricum nu mai ai ce face acum… Ideea e că şi eu am trecut prin aceeaşi chestie, dar acum mă felicit – maimuţele mele încă trăiesc, sunt sănătoase tun, n-au păţit vreo boală din asta cauzată / favorizată de hormoni, uter, naşteri…
Una peste alta, după ce trece şocul, ai să vezi că o să fie bine. Asta e, unele decizii sunt greu de luat şi par greşite, dar pe termen lung… merită.
Probabil că merită pe termen lung dar ce o fi gândind ea acuma despre noi, pot să-mi imaginez :)
Dollo, sper ca Toshiba sa se refaca cat mai repede. Eu cat am stat la tara la parinti n-a trebuit sa iau decizii din astea. Ne permiteam sa tinem una-doua catele nesterilizate( interesant ca nu tin minte sa fi avut pui simultan) plus cate o pisica. Parintii isi foloseau relatiile si influenta :) si imparteau puii pe la oamenii din sat(cred ca la un moment dat jumatate din cainii satului aveau originea la noi in curte:). De cand stau “la oras” n-am tinut nici un animal, nu cred ca e mediul lor natural. Nu mi-as putea tine animalul de companie inchis cu orele in casa, si nici pe afara nu l-as lasa in curtea de 6×9 metri( practic o cusca mai mare), sau mai rau, pe strada.
Gandeste-te la sterilizarea Toshibei ca pretul pe care tu si ea trebuie sa-l platiti pentru a trai la oras. Si ca Toshiba a fost foarte norocoasa sa te aiba ca stapana:).
P.S. N-o indopa cu mancare. E mai bine sa nu manance in prima zi dupa operatie( daca a fost ieri). Organismul ei are rezerve de energie pe care o sa le consume la vindecarea tesuturilor. Digestia mancarii ii consuma din rezerva respectiva, si in plus poate crea alte probleme.
Deocamdata o indopam cu apa, ca de mancat mananca de pe deget, dar face greva setei. Asa ca bea cu seringa
Saracuta,
O sa dureze cam trei zile de la operatie sa scape de dureri. Nici cu prea multa apa n-o indopati( e bine ca nu-i e sete, inseamna ca n-are febra). Daca bea prea multa apa, o sa urineze mai des, si o sa aiba dureri la urinat.
Se pare ca a scapat:).
Ma gandesc de trei saptamani, de cand am pierdut-o pe Linda, catelusa mea cea mai batrana, daca cei patrusprezece ani de viata pe care i-a trait langa mine au fost buni pentru ea desi nu a avut niciodata pui, desi nu a avut atata libertate cat si-ar fi dorit probabil…ma gandesc la multe, cu durere… imi vin in minte toate momentele grele prin care am ajutat-o sa treaca, prin care am trecut impreuna.
Cand am luat-o de pe strada avea poate doua luni era plina de purici si de capuse, era prima data cand vedeam capuse, am scos nenumarate, apoi au venit toate cele, deparazitari, vaccinuri, pana la un an a fost super. La putin timp dapa ce a implinit un an a inceput sa-i fie rau. A devenit apatica, manca mai putin si cand a inceput sa verse am dat fuga la veterinar. Dupa ce a palpat-o si a intors-o pe toate partile domnul doctor s-a uitat cam lung la mine, n-a zis nimic, a luat un termometru si m-a pus s-o tin la marginea mesei. Cand i-a pus termometrul la picioarele noastre s-a facut o balta de sange negru. Mi-a spus atunci ca asta a si banuit, ca este otrava, ca starea ei e foarte grava, ca nu ar trebui sa-mi fac iluzii, dupa semne credea ca este o otrava pentru sobolani care nici nu se mai folosea tocmai pentru ca s-a dovedit a fi foarte agresiva. Cand a terminat i-am spus doar atat: “va rog sa incercam”. Mi-a explicat ca asta inseamna trei injectii pe zi, ca va costa nu stiu cat, ca sansele sunt aproape zero, nu mai stiu cate mi-a spus, pana m-am dezmeticit si l-am rugat sa-i faca injectia aia o data si mai vedem dupa. O saptamana am dus-o de trei ori pe zi la cabinet, nu aveam masina atunci, o duceam in brate, ea nu mai putea nici sa stea in picioare, cand intram il vedeam pe doctor cum sa mira ca mai venim si apoi cauta vreun locsor in care sa infiga acul. Imi spusese ca nu intelege cum rezista atat fara mancare si apa, ca, daca incepe sa bea apa putem sa speram, dar pana atunci…Noaptea aceea n-o voi uita cat voi trai, ajunsesem oricum toti cei din casa sa dormim cu urechile ciulite, cred ca am sarit din pat in acelasi timp cand s-a auzit LIPAITUL! Am aprins luminile in toata casa am ras si am plans, a fost sarbatoare, n-a mai dormit nimeni pana dimineata. Incet, incet, si-a revenit complet, a devenit iarasi acel pui jucaus pe care il stiam dar dupa tot ce indurase nici nu s-a mai pus probleme castrarii, ne gandeam ca nu este cazul s-o mai chinuim. Peste perioadele de calduri trecea chiar usor asa ca am zis ca abandonam ideea.
Toate bune si frumoase pana la unsprezece ani. Daca nu ar fi stat in casa nici nu stiu cat de repede am fi observat dar, intr-o buna zi, a inceput sa faca pipi din jumatate in jumatate de ora. Fuga la cabinet(altul, cel vechi nu mai era) alte vremuri, alta dotare, ecografie pe loc, suspiciune confirmata: piometru. Solutie: operatie de urgenta, pana la operatie (cat pregatira masa, etc.) am inteles ca de vina suntem noi ca nu am castrat-o la timp, ca anestezia e mai riscanta la varsta asta decat operatia propriu-zisa, eu ma tot codeam, parca picasem din nori, doctorul ma intreba daca am vazut la ecograf, de parca eu stiam ce am vazut, mi-a mai zis cati cm de puroi ar fi trebuit sa vad si gata, m-a trimis la plimbare pentru o ora.
M-am intors incercand sa fiu pregatita pentru orice, ca si cum ai putea sa fii vreodata pregatit pentru asta, am intrat in cabinet cautand sa surprind muschii fetelor celor de acolo, nu era deloc bine ce vedeam, privirile erau atintite asupra mea cu ingrijorare, asteptam intepenita sa aud ceva, cand doctorul m-a apucat de brat, m-a asezat cu forta pe un scaun si m-a intrebat daca mi-e rau. Recunosc ca imi venea sa-l pocnesc dar nu mai aveam putere, ma duceam in jos si deodata i-am vazut zambetul:”e bine”. Cand m-am ridicat sa ma duc la ea una dintre fete a acoperit repede un castron si l-a dosit zicandu-mi ca domnul doctor s-a gandit ca poate vreau sa vad cat de mare a fost infectia. Aceasta a fost a doua mare cumpana din viata ei, daca ar fi trait pe afara poate ca mai treceau ceva zile pana observam ca ceva nu-i in regula, poate ar fi fost prea tarziu, nu stiu, stiu doar ca am incercat sa fac ce am stiut mai bine, cum am stiut mai bine, ca am iubit-o si inca o mai aud prin casa, dar mai multe nu voi afla niciodata si cu atat mai putin de la oameni.
Frumoasă poveste! Îmi pare rău că ai pierdut-o pe Linda, Mă gândeam şi eu zilele astea că nu sunt pregătită pentru o astfel de suferinţă. Când am cules-o pe Toshiba de pe stradă nu m-am gândit chiar la tot ce implică această ataşare emoţională.
Eu cred ca animalelor le este cel mai bine asa cum le e dat lor de natura, insa daca le-am lasa sa traiasca si sa se inmulteasca in voie nu le-am mai putea aduce in casele noastre. E un pret pe care il platim si noi si ele. Cunosc persoane care lasa pisicile sa fete si apoi scapa de pui, ori ii arunca in strada in vreo cutie de carton, ori ii “eutanasiaza”. Cred ca a castra un animal e raul cel mai mic, privind optiunile, asta avand in vedere faptul ca nu putem creste 15 pisici.
In cateva zile va fi sanatoasa si vesela din nou.
Nu-i faci vreun hatar, doar ii oferi cea mai buna viata posibila in jungla urbana.
Keep in touch…
Poate ca vorbesc din ignoranta, dar mi-e lehamite de textele medicilor veterinari care acuza orice boala a animalelor necastrate pe faptul ca n-au fost castrati. Iar daca sint castrati, orice problema vine de la faptul ca a fost castrat.
In casa mea sintem la al treilea catel (2 baieti si o fetita), si nu au fost castrati nici unul – primul nu de boli sexuale a murit, ci de o problema neurologica.
De unde pina unde ideea asta cu obligativitatea castrarii? La oameni de ce nu se face, ma rog frumos, ca ma gindesc ca probabilitatile de cancere, fribroame si alte alea sint cam la fel?
Repet, sint ignoranta in subiect, dar ma tem ca povestea cu castrarea e o gaselnita moderna care reduce in mod convenabil responsabilitatea stapinilor (il castrez sa nu mai am probleme).
Sora-mea si cumnata ei tineau pe linga casa o catelusa – a murit EXACT in urma complicatiilor de dupa castrare. De unde pina unde ideea ca castrarea la animale e normala si obligatorie? Inteleg ca poate fi necesara la animalele strazii, ca sa se reduca numarul lor, dar la un catel/o pisica cu stapini responsabili, mi se pare o aiureala.
Daca cineva imi poate da argumente stiintifice care arata ca intr-adevar castrarea creste speranta de viata, scade riscul de cancer, samd, le astept cu interes. Dar revin si spun, in cazul asta, de ce nu se inghesuie si oamenii la castrare? La fel cum sint satula de argumentul cu nasterea care scade riscul de cancer mamar – vreau dovezi, nu old wives tales.
Cred ca pericolele sunt mai mici la castrare decat la administrarea de hormoni pe termen lung. Daca nu le dai nici hormoni, dar nici nu ii lasi sa se imperecheze, pentru ca nu vrei sa-ti faca pui, de asemenea pot sa apara probleme hormonale (nu cred ca abstinenta poate sa fie prea sanatoasa nici la animale)
Mai pune-mi şi tu sare pe rană :)
Confirm faptul ca injectii, pastilele si alte “medicamente” care inhiba caldurile sunt o bomba cu ceas pentru sanatatea pisicii. Cand avea un an, Kirb, pisica mea, a facut piometru din cauza pastilelor contra “caldurilor” si a trebuit sterilizata de urgenta. Nu-mi amintesc sa fi suferit prea mult in urma interventiei; era cam debusolata dupa trezirea din anestezie, insa asta este ceva normal. Dupa trei ani de la operatie este bine, sanatoasa, nici macar urma cusaturii nu i se mai cunoaste.
Pisica alor mei, insa, nu a avut o soarta la fel de fericita. Din cauza pastilelor (care i-au fost administrate de maximum trei ori cu mai multi ani inainte), a facut o tumora in zona mamara. A fost operata, insa fara niciun rezultat. Dintr-un animal plin de viata (avea 8 ani) s-a transformat, in mai putin de trei luni, intr-o leguma. Acum un an, de Craciun, cand am vazut-o ultima data, abia a avut puterea sa se miste, ea, care ; nu a reusit sa faca nici macar un pas pentru a ma intampina (asa cum ii era obiceiul). Pe sub burtica vedea sangele baltind in paturile si carpele pe care parintii mei i le schimbau extrem de des. Ne intrebam de unde mai avea energie sa respire, pentru ca nu mai manca nimic, doar statea covrig si icnea de durere. Dupa Revelion, parintii mei au eutanasiat-o. A fost cumplit.
Imi cer scuze pentru amanuntele neplacute, nu voiam sa va oripilez ci doar sa va confirm efectul nociv al acestor pastile “anti-calduri”. Banuiesc ca nici injectile nu au urmari mai “blande”.
Dollo, eu zic ca ai procedat bine si ca remuscarile nu-si au rostul. Toshiba o sa-si revina (banuiesc ca si-a revenit deja) si o sa fie iarasi zglobie si iubitoare :)
:(