Pe tata l-am cunoscut foarte puțin spre deloc. S-au despărțit când eu aveam șase luni, l-am văzut pentru scurtă vreme când aveam 7-8 ani, apoi la 14 ani l-am sunat ca să-i amintesc – la indicația mamei – că are o fiică posesoare de buletin de identitate. N-am socializat mai mult de patru-cinci ori în toată viața mea cu el. Nici el nu a fost dornic, nici eu n-am știut să trec peste influența mamei care – ca multe femei divorțate – și-a întors poate fără să vrea copilul împotriva propriului tată. Apoi m-am luat cu viața și am pierdut complet din vedere faptul că am un tată. Acum ceva vreme pe mama a apucat-o grija pentru cum o să fac eu succesiunea după moartea ei. Și așa am ajuns din nou la tata. La nevoia juridică de a-l găsi.
Ultima dată când mama auzise de el – cu 15-20 ani în urmă – se retrăsese în satul lui natal, undeva în Moldova, la poalele Ceahlăului. Am sunat într-o zi la primărie și am întrebat pur și simplu de el. Aș fi putut s-o fac oricând, dar n-am făcut-o decât acum. La doi ani după ce a murit. Mâine de dimineață trec munții ca să-i găsesc măcar mormântul. Și câteva rude despre care am aflat că mă așteaptă acolo, la Poiana Teiului, dornice să mă cunoască. Și să-mi povestească despre tata. Mă aștept să aud ceva diferit față de ce mi-a povestit mama.
***
Îmi pare tare rău că am lăsat timpul să treacă, și odată cu el am trecut și eu, indiferentă, pe lângă un om pe care ar fi trebuit să-l cunosc. Poate mi-ar fi plăcut, poate nu, nu mai am de unde să știu. Înainte să ajung în satul lui m-am oprit la Bistrița, la nunta unei prietene. Și aici am aflat ce înseamnă cu adevărat o familie. Numeroasă, cu mulți frați, veri, unchi, nepoți. Chiar dacă sunt toți împrăștiați în lume – nu numai în România – știu să țină aproape în spirit, să se adune la un loc cu drag, la nunta, botezul, bucuria unuia dintre ei. Demult, poate niciodată n-am mai participat la o petrecere așa frumoasă. Dacă ar trebui să se facă un minister al ospitalității și al organizărilor de petreceri, familia asta ar trebui pusă titulară. Oamenii ăștia știu să organizeze o nuntă și să te facă să te simți bine. O calitate care în familia mea s-a concentrat, din păcate, în abilitatea femeilor de a organiza înmormântări.
Am simțit aseară la nunta asta ce înseamnă cu adevărat o Familie. Și i-am invidiat puțin pentru că se au unii pe alții și că sunt împreună. Pentru că atunci când s-a împărțit manualul de utilizare al dragostei se pare că numai unii au fost norocoși să pună mâna pe el.
Mâine pornesc din Bistrița, pe valea ei, spre Bicaz, unde o să-mi întâlnesc cealaltă jumătate a familiei mele. O să fie un drum de trei ore, sub un cod galben, necunoscut și destul de complicat. Dar am reușit eu, vineri, să conduc zece ore de la București la Bistrița, fără evenimente. Oi reuși să ajung să-mi găsesc și rădăcinile, dacă tot le-a venit timpul. Când voi ajunge și acasă înapoi, întreagă, o să vă povestesc cum a fost și ce am aflat. Despre tata, despre mine, și despre familia mea. De ce noi nu am fost așa de norocoși.
Nu stiu ce e mai trist: moartea tatalui sau deturul prin Bistrita.
drumul dintre Reghin și Bistrița 😉
mda, eu as fi preferat sa nu-mi fi cunoscut tatal…alcoolic si foarte violent nu mi-a servit decat ca exemplu negativ toata viata
„În căutarea tatălui meu și a sensului vieții.”
Cum, nu stii care e sensul vietii?!?:)
Si totusi… familia tatului tau de ce nu te-a cautat ca sa te cheme macar la inmormintare? Moartea acopera multe diferende…
Din același motiv care l-a reținut și pe tata, probabil, să mă caute. Unchiul Versace susține că m-ar fi căutat…