Camil Petrescu fiul: între tata și raftul din bibliotecă

E ram într-o ceainărie, pe terasă, și primesc un sms de la o amică: „Aici se discută despre politică și economie, cu fiul lui Camil Petrescu, proaspăt întors din America. Te interesează? Vino în ceainărie!”. Wow! Și m-am dus. Era înconjurat de o mână de tineri libertarieni și discutau însuflețit despre România, America, taxe, reglementări și dereglementări, legalizarea drogurilor și tot felul de chestii care nu aveau nicio legătură cu Ultima noapte de dragoste. Am ascultat o vreme și m-a cucerit personajul. Am stabilit o altă întâlnire, pentru interviu. Când m-am întors la masa mea, unul dintre prietenii cu care eram – crescut peste Prut – mă întreabă indiferent: Și cine e Camil Petrescu?

Înainte de interviu i-am googălit și pe tată și pe fiu. Despre tată am aflat o mulțime de bârfe din epocă, de care nu fusesem conștientă deloc în vremea când citeam Patul lui Procust sau Jocul ielelor. Că fusese un crai, după care suspinau actrițele din teatrele bucureștene mai ceva ca fotomodelele după Botezatu acum, că se însurase târziu, la bătrânețe, cu o actriță, evident, cu care avusese doi băieți. Că a murit misterios, nu se știe de ce, după ce făcuse – zice-se – pactul cu regimul comunist, scriind „Un om între oameni”, cartea despre Bălcescu pe care critica o considera de propagandă. Și nu în ultimul rând, că e scriitorul preferat al… Elenei Udrea.

Despre fiu n-am găsit nimic. Așa că am petrecut câteva ore cu el în apartamentul din zona 1Mai, în care s-a stabilit de câteva săptămâni, cu soția, în așteptarea bagajelor de peste ocean. Are zâmbetul acela al străinilor, pe care și românii îl învață, dar abia după ce stau o vreme pe afară. Ca o invitație. E un bărbat subțire, energic, îmbrăcat sportiv, cu o barbă sură și niște ochi albaștri care, zice, au succes la sexul frumos. Admite că i-a moștenit de la Camil. Nu-i spune „tata”, deși a trăit zece ani în compania lui. Poate pentru că restul vieții i-a stat „în umbră”.

Vă propun azi prima parte a interviului cu Camil Petrescu fiul, despre Camil Petrescu tatăl, viața cu un tată celebru și sever, până la plecarea din țară spre Suedia blondelor cunoscute la mare.

Camil Aurelian Petrescu, așa cum îi place să se prezinte, pentru evitarea confuziilor, fiul cel mare al lui Camil Petrescu, admite că tatăl lui a fost un cuceritor.

–         E datoria bărbatului să fie cuceritor. Și, să fim serioși, femeilor le face mare plăcere un cuceritor, măcar ca prezență.

–         Dar cea care l-a cucerit definitiv a fost mama, nu? Cine era mama?

–         Eugenia Marian. Absolvise conservatorul și juca la teatru. Nu și-a luat niciodată numele Petrescu. Era o chestie de emancipare. Și în teatru nu prea își schimbă numele. A jucat teatru la Nottara până când a plecat din țară, în anii 70.

–         Deci tata nu era genul care să-și țină nevasta acasă.

–         Nu, dar nu era după el, dacă ați fi cunoscut-o pe mama…

–         Tata era directorul teatrului?

–         Nu mai era director, dar evident în teatru el era o prezență.

–         Ce vă amintiți despre el?

–         Eu… m-am întâmplat în 1947. Cu zece ani înainte de a muri el. De aceea amintirile sunt oarecum restrânse. Eu pe Camil Petrescu l-am cunoscut ca oricine altcineva, ca pe un scriitor. În momentul când, rațional, am început să-l citesc, nu mai aveam un Camil Petrescu lângă mine ca să-l întreb: de fapt ce ai vrut să spui cu asta?

–         Nu l-ați citit cât era în viață?

–         Nu știu dacă la 10 ani ai fi discutat Jocul ielelor cu cineva. Când ajungi la un nivel în care poți să intri într-un schimb de idei, pentru mine tata nu mai era acolo.

–         Cum era ca tată? Avea 53 de ani când v-ați născut dumneavoastră, nu?

–         Mama era născută în 1927 și tata în 1894. El a fost orfan, iar familia care l-a crescut,… de mic copil a avut sentimentul unei alienări. A intrat în primul an de școală la Sava, la internat și de atunci nu a mai avut relații cu familia. Ceea ce este teribil pentru un copil, să nu-i poți spune nimănui mamă și tată. A fost un self made man, o persoană care a realizat totul singur. A trăit o copilărie de o duritate greu de închipuit. E foarte dur pentru un copil să nu știe cine este, de unde se trage. Asta probabil că l-a făcut să fie un om extrem de riguros. Altfel, era un șarmant, dacă erau tinere doamne în jur. Dar în relațiile cu copiii era strict și încerca să ne creeze pe noi prin ceeea ce destinul nu l-a ajutat pe el. Am învățat să citim amândoi la doi ani jumate. Există pe undeva o poză a fratelui meu care era cu suzeta în gură citind ziarul. Fratele meu e mai mic cu trei ani.

–         Nu mai aveți fotografii de familie?

–         Nu, când am plecat nu am luat nimic cu noi. Probabil mai există la Fundația Camil Petrescu, dar noi nu avem.

–         Ce ați mai învățat de la tata?

–         Ne-a învățat șah. Adora șahul. Matematică… Parcă ar fi știut că se va îmbolnăvi devreme. Când mergeam pe stradă avea un mod de a ne disciplina. Ca orice copii eram mai nebuni, ceream diverse, ne manifestam zgomotos. Nu ne dădea palme, dar ne strângea de lobul urechii până aproape ne dădea sângele. Nu se vulgariza, păstra o aparență de domn, drăguț, cu zâmbetul pe buze făcea asta, iar noi când simțeam urechile că ne iau foc, ne potoleam.

–         Tata luptase în Primul război mondial, când a fost și prizonier câțiva ani, poate și de aici i se trăgea severitatea asta?

–         Da, i-a și explodat o bombă lângă el și a avut această infirmitate toată viața, era surd. A primit din Occident un aparat auditiv. Iar partea plăcută era că îl putea închide și se putea concentra perfect la scris. A făcut războiul în pantofi, pentru că bocancii îl deranjau. Era extrem de delicat. Nu aparținea bocancilor. Avea 1.61 m înălțime, exact cât mama, motiv pentru care mama nu avea niciodată voie să poarte tocuri. A fost o mare problemă intimă această surzenie. Citea buzele, dar niciodată nu suporta să-i vorbești sau să-l atingi din spate sau lateral, totdeauna trebuia să vii din față ca să-i vorbești.

Un tip cool cu doamnele și sever cu copiii

–         Erați mai apropiați de mama?

–         Orice copil e mai apropiat de mama. Pentru ea noi eram bijuteriile cele mai de preț.

–         Dar la tata care era cea mai mare dovadă de afecțiune?

–         Se ocupa de viitoarea noastră pregătire intelectuală. Se pare că și în relațiile lui cu doamnele nu era prea afectuos. Poate din cauza experiențelor lui lipsă în materie de afecțiune maternă….

–         Nu jocuri, nu sărutări, îmbrățișări?

–         Nu

–         Credeți că era prea bătrân pentru asta, poate dacă v-ar fi avut mai devreme…?

–         Nu cred că și-a dorit copii și familie până atunci. Eu de pildă nu am copii, deși sunt căsătorit de peste 30 de ani cu soția. E o formă de responsabilitate…. Aș putea să fac speculații despre tata, dar adevărul e că nu știu …

–         Era un bărbat mai neîncrezător în femei? Ca și personajele lui?

–         Știți că și Stephen Hawking a zis că cel mai greu de cunoscut sunt femeile. Într-adevăr, relația bărbat-femeie e extrem de ciudată. Există la început o atracție, normală, și o nevoie. Trecând de partea sexuală, însă, femeia trebuie să-ți devină partener. Sunt momente dure, și am trecut în viață prin așa ceva, în care trebuie să știi că ea e de partea ta. My people, cum zic americanii. Eu am intrat în mariaj întâmplător.

–         Ca și tata?

–         Da. Și după 35 de ani – din 76 până acum – în continuare funcționăm foarte bine împreună. Relația e o combinație între o misoginie normală și un love&hate constant.

–         Revenind la copilărie, cum era atmosfera în casă, ce prieteni vă frecventau?

–         Mama era foarte bună prietenă cu actrița Agnia Bogoslava, soția lui Jules Perahim – un pictor evreu comunist. Vă spun ceva numele astea?

–         Nu

–         El a venit pe tancurile rusești de la Moscova și aici a devenit președintele Uniunii Artiștilor Plastici. El fiind pictor abstract. El mi-a spus unul din lucrurile cele mai frumoase despre evrei: „evreii totdeauna pornesc o revoluție și sunt primii care se plictisesc de ea.” Cel mai bun prieten al lui Camil Petrescu era academicianul Alexandru Rosetti. Alexandru Balaci, elevul lui Rosetti, era ministru și ne-a ajutat ulterior cu pașapoartele, pe noi băieții, când am plecat din țară.

Cartea despre Bălcescu, mită pentru trei pașapoarte și o emigrare

–         De ce a murit tata?

–         S-a îmbolnăvit de inimă. Mânca sare în disperare. Punea la masă sare indiferent cât de sărată ar fi fost mâncarea. A avut cu un an înainte de moarte un infarct, și al doilea i-a fost fatal. În lume bărbații mor de inimă mai mult decât orice…

–         Deci nu sunt femeile de vină? În anul de după infarct și-a schimbat stilul de viață?

–         Da, a stat mai retras, practic noi nu prea mai aveam acces la el, tot timpul trebuia să umblăm în vârful picioarelor. Dar oricum era prea târziu. Nu fuma mult, era pasionat de sport, dar nu practica niciunul. Iubea fotbalul. A și fost chemat să conducă echipa națională ca și consultant într-un meci cu Ungaria. Prin anii 20. De la el am luat și eu microbul.

–         Ce ați moștenit de la el, în afara ochilor albaștri?

–         Cred că am moștenit ușurința cu care pot să fiu în compania unei doamne, fără să mă simt stingher.

–         Și material?

–         Tata nu a fost niciodată membru de partid. A fost membru al Academiei Române. Dar când ești în postura lui probabil că nu ai decât două posibilități: să sfârșești în închisoare sau să stai low profile. Era un fel de dualitate – erau cei cu atitudine anti sistem evidentă – de care închisorile au fost pline – și alții care și-au dat seama de inevitabilitatea sistemului. Alegerea era că trăiai, chiar și fără să-ți arăți bucuria față de partid. A scris acest „Un om între oameni”, care nu e neapărat o carte comunistă. Dacă te uiți ce a publicat înainte, nu există nicio retorică evidentă cu bătutul cu pumnul în piept. Mi-e greu să spun eu ce a făcut el atunci. Pentru că m-ați întrebat de moștenire materială. Casa din Dorobanți a fost construită la cererea mamei. El nu era un om așezat, avea oroare să cumpere ceva, să aibă posesiuni, mama a insistat să cumpere o casă din drepturile de autor de la „Un om între oameni” și au reușit să cumpere această casă pe aleea Gaiac, construită de acest francez Gaiac, care participase și la construirea Podului de la Cernavodă. Aleea s-a numit ulterior Camil Petrescu. După ce am plecat și noi din țară, mama a vândut casa și cu banii respectivi – vreo 9000 de dolari – a plătit mita pentru cele trei pașapoarte, când a venit în America, după noi. A plecat la Roma cu soțul, copilul și trei geamantane. Casa a fost cumpărată de baritonul Iordăchescu.

–         Deci nu mai aveți nimic de recuperat acum de la statul român.

–         Nimic. Din drepturile de autor ale cărților mult mai celebre nu s-a ales oricum cu nimic.

–         Mama s-a recăsătorit?

–         Da, l-a iubit mult, dar avea numai 30 de ani, ar fi fost prea tânără ca să se sihăstrească. A mai avut ulterior un băiat cu al doilea soț.

Pentru mine Camil Petrescu a fost două personaje: tata și raftul din bibliotecă

–         Și dumneavoastră când l-ați descoperit pe scriitorul Camil Petrescu?

–         Pe la 15-16 ani. Am început evident cu Ultima noapte de dragoste, apoi Patul lui Procust, Jocul ielelor, teatrul. Mai târziu am ajuns la filosofie.

–         La școală cum era să-l studiezi pe tata?

–         La examenul de maturitate a fost un moment delicat, la proba orală,  mi s-a cerut să elaborez un subiect din Camil Petrescu. Era ciudat să studiezi pe cineva pe care l-ai cunoscut cu totul altfel acasă. Niciodată nu m-am simțit confortabil cu această treabă. Pentru mine Camil Petrescu a fost două personaje: tata și raftul din bibliotecă. Mi-a fost greu să le pun împreună într-un fel. În continuare le țin separate. Poate dacă ar fi trăit când aveam 20 de ani, să-l întreb ce e viața…

–         Colegii cum vă tratau?

–         Am avut noroc să am colegi care nu erau prieteni cu Camil Petrescu, ci cu Camil Aurelian Petrescu.

–         Nu vă prezentați Camil Petrescu?

–         De regulă nu le pun împreună. Ori Camil simplu, ori Petrescu, Ori Camil Aurelian Petrescu. E o responsabilitate pe care o înțeleg, dar nu-mi place, de multe ori reacția evidentă, mai ales a persoanelor cărora le spune ceva Camil Petrescu, ai senzația de „in your face”, că vrei să epatezi, dar nu e stilul meu. Pe undeva ți se acordă o atenție pe care poate că o merit, dar pe alte valențe, nu pentru că am avut șansa să se întâmple să fiu un descendent direct al lui Camil Petrescu. Nu vreau ca oamenii să aibă senzația că vreau să-i impresionez cu numele.

–         De asta ați ales altă carieră decât tata?

–         Este foarte greu să-ți creezi personalitatea ta sub o astfel de personalitate a părintelui. Atunci în muzică am găsit un domeniu de care tata era oarecum străin. Și la Metronom – prima emisiune de rock and roll de la Radio România, din anii 60 – eram Camil Aurelian. L-am convins pe Cornel Chiriac, care era cu jazz-ul, să devină fan rock and roll. Făceam Top 20, după un ziar străin găsit la Hotel Ambasador. La casa studenților de la  Preoteasa am făcut un pop club. Eram foarte în vogă. Primeam viniluri de la Vali Ceaușescu și fiul lui Fazecaș. Discurile făceau turul Bucureștiului, trebuiau imprimate… era o nebunie curată. Atunci aveam voie la radio, la Metronom, să dai 30 % muzică englezească și americană.

–         Și la Facultatea de matematică cum ați ajuns? Tot ca să fugiți de umbra tatălui?

–         Categoric. Deși el era un foarte bun matematician. Ca orice filosof. În primul an de facultate am început să înțeleg despre ce e vorba și am rămas aproape surprins de nivelul la care era tata în matematică. A fost copleșitor, nu era niciun domeniu serios în care să viu și să nu existe o participare a lui.

–         Deci era un om multilateral dezvoltat, cum spuneau comuniștii.

–         Da, de la muzică, sport, filosofie, matematică, monden…

–         Dacă ar fi trăit acum poate l-am fi văzut la posturile tv, comentând orice?

–         Poate. Era foarte outgoing. Avea o polemică, avea un fan club.

–         Cât timp ați simțit presiunea asta a personalității tatălui?

–         Tot timpul, și acum!

Mâine vă ofer partea a doua a interviului. Despre cum cucereau frații Petrescu tinerele suedeze pe litoral, cum au „fugit” cu trenul la ele, apoi în America. Cum l-a cunoscut Camil junior pe Dali când a lucrat pentru Gucci, cum a rezonat miraculos cu Milton Friedman, și cartea lui despre piața liberă, pe care doar o intuia când era în România, și cum nu rezonează deloc cu noile tehnici de comunicare virtuală care „au trasformat întreaga lume într-o populație de dactilografe”.

Tags: Camil Aurelian Petrescu, Camil Petrescu, fiul, moștenire, Patul lui Procust, portret, tata, Ultima noapte de dragoste