De ce ea?

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

 

Daniela Tarău are azi 43 de ani. Pe ultimii 15 și i-a petrecut prin arest, pușcării și tribunale, doar pentru că în anul 2000, pentru trei săptămâni, a lucrat de probă la o firmă care ulterior s-a dovedit că dădea țepe. S-a aflat la momentul potrivit în locul nepotrivit.

A făcut pușcărie 1 an și nouă luni, nevinovată, a risipit alți 15 ani ca să demonstreze asta. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.

În următoarele zile, povestea Danielei Tarău va fi spusă pentru prima dată în public, altul decât acela din sălile de judecată.  Cuprinde două capitole importante:

1. Procesul inițial, eroarea judiciară și viața în pușcărie

2. Viața cu cazier, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului

Merită să aveți răbdare pentru că urmează detalii care l-ar face pe Kafka să pălească de invidie.

 

Tata s-a dus cu oful că fata lui i-a făcut rușinea asta…

 

25 mai 2002. În casa familiei Tarău, din satul Lunca județul Buzău, telefonul sună neașteptat și strident, tulburând rânduiala bocetelor de la căpătâiul lui Ion, întins în coșciug în camera din față. La mort nu se sună, se vine cu flori. Din receptor se aude vocea Danielei, surprinsă că-și găsește fratele mai mare acasă, în mijlocul săptămânii. Panicat, frate-su îi închide telefonul. Ce să-i spună, că tatăl lor a murit în timp ce ea era la pușcărie?

Câteva minute mai târziu țârâitul telefonului rupe iar liniștea lumânărilor aprinse la capul mortului și sperie privirile bocitoarelor. Lina le imploră din ochi tăcerea, ca să-și poată minți fata. E apelul lunar la care are dreptul, din pușcăria Rahova, din București.

În ziua aia Lina și-a mințit prima dată fiica. Că tata a băut un pic cam mult și s-a culcat, nu se îndură să-l trezească. Las că vorbești cu el data viitoare… când avea să-i spună că e puțin plecat de acasă, nu știe când se întoarce. Las că-l prinzi luna care vine… când avea să-i spună că e în spital, nu e grav, dar știi cum sunt doctorii…

Ion a murit într-un accident stupid de căruță, când mergea la câmp, iar calul i s-a speriat de tren. Avea 72 de ani, ca și Lina, nevasta, un fiu de 50 de ani, și pe Daniela, de 30 de ani. Pe nepotul Marius, băiatul Danielei, l-a crescut mai ceva ca pe fiul lui. Mai cu seamă în ultimii doi ani, cât fata i-a stat în pușcărie. S-a dus cu oful că lumina lui, fata făcută cu decretul lui Ceaușescu, la bătrânețe, i-a făcut rușinea asta, de l-a râs tot satul și n-a mai putut să ridice ochii din pământ când mergea pe uliță.

Daniela a aflat de moartea tatălui câteva luni mai târziu, în august, când Lina a venit singură la vizită, la Rahova. Familia a încercat s-o scoată din penitenciar pentru înmormântare, dar când a aflat că legea nu le permite arestaților preventiv acest „lux” a preferat să păstreze secretul morții tatălui. Daniela își amintește că atunci când a aflat a făcut urât, a urlat, i-a înjurat pe gardieni și tot sistemul ăla injust de justiție care nu numai că o băgase degeaba la pușcărie, dar n-o lăsase să meargă la înmormântarea tatălui, pentru că încă nu fusese condamnată definitiv, ci doar arestată preventiv. Iar până la condamnare, se știe, orice om beneficiază de prezumția de nevinovăție, însă nu are voie să iasă sub niciun motiv din arest. Așa e legea la noi, arestații, prezumați nevinovați, au mai puține drepturi decât condamnații din pușcării.

Daniela:

Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei decât faptul că am stat atâta acolo degeaba. Și dacă m-ar fi lăsat să mă duc la înmormântare tot târziu ar fi fost, nu aș mai fi putut să-i zic ceva.

În casă nu se vorbește despre pușcărie și procese

Mai 2015. În apartamentul modest al familiei Tarău-Tițu de lângă București, Daniela îmi povestește cum i-au fost ultimii 15 ani din viață. Are 43 de ani, e mignonă și mai păstrează semnele unei frumuseți cochete, între ridurile căpătate prin tribunale. Își amintește cu precizie fiecare dată, fiecare nume, expresiile procurorilor și judecătorilor cu care a avut de-a face, fiecare miros, fiecare gust al umilințelor suferite în pușcărie și în anii de după eliberare, când nu-i rămăsese nimeni alături, în afara mamei și copilului. Se agață de amintiri cu disperarea celui care știe că până acum ele i-au dat puterea să lupte. Altfel ar fi trecut peste și ar fi zis, ca maică-sa,

lasă, asta e, se mai întâmplă… Las-o așa, să nu pățești iar ceva, cine știe ce, oprește-te, ce vrei tu să mai demonstrezi acuma?!

În bucătăria înghesuită, care servește totodată și de cameră pentru Lina – mutată cu fata și nepotul la București în așteptarea drumului spre cimitir – tăcerea se lasă stânjenitoare peste orice posibilă întrebare despre „perioada aceea”. „Eu nu mai vreau să discut despre asta, bine că s-a terminat”, zice Marius, care avea 8 ani când a fost arestată maică-sa. Lina mizează pe ușoara surzenie ca să se eschiveze. În casă nu se mai vorbește despre pușcărie și procese.

Daniela povestește pentru prima dată tot ce a trăit, cuiva străin, și parcă încă se codește să ia decizia să publice asta. A fost o vreme când ar fi vrut să știe lumea întreagă, dar acum vrea liniște. Sunt unele umbre pe care nu i le-a povestit nici măcar soțului ei, și preferă să le îngroape pentru totdeauna în acel colț al sufletului în care încă nu s-a stins jarul celor 15 ani de luptă.

A trecut mai bine de o lună de când instanța a dat verdictul final în cazul ei: nevinovată. Fapta pentru care fusese ținută opt luni în arest și alte 13 luni în pușcărie, pentru care fusese condamnată la 3 ani și trei luni, plus o perioadă de încercare de șase ani, fapta aia nu a existat. A stabilit asta o judecătoare care a avut răbdarea și voința să refacă și să citească un dosar de mii de pagini, să reaudieze zeci de martori și să rezume totul într-o motivare a verdictului de 59 de pagini.  Judecătoarea asta, Brândușa Chiujdea, este, culmea, soția unuia dintre procurorii care au trecut prin dosarul Danielei, cu 15 ani în urmă. Soarta Danielei nu a fost deloc lipsită de ironii, iar asta pare a fi cea mai norocoasă dintre ele.

 

Citiți mâine cum a început totul, cum a fost în arestul Poliției Capitalei, cum s-a derulat procesul și viața în pușcărie, pentru un om care s-a știut tot timpul nevinovat.

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Etichete: , , , , , , , ,

4 comentarii la “De ce ea?” Subscribe

  1. Costea Mircea 12/07/2015 at 21:37 #

    Ar trebui să plătească cu pușcărie pe viață: Constantinescu/Iliescu, Isărescu/Năstase, Rodica Stănoiu/Valeriu Stoica, Nicolae Berechet (înalt ești, prost ești, ești tocmai bun de miliție!)

Trackbacks/Pingbacks

  1. Jurnalul unui ziarist fără jurnal - 12.07.2015 - 12/07/2015

    […] Dollores Benezic, ziarista cunoscută (și) de pe blogul Dollo zice bine, scrie despre cazul româncei care a înfundat pușcăria din greșeală: „Daniela Tarău are azi 43 de ani. Pe ultimii 15 și i-a petrecut prin arest, pușcării și tribunale, doar pentru că în anul 2000, pentru trei săptămâni, a lucrat de probă la o firmă care ulterior s-a dovedit că dădea țepe. S-a aflat la momentul potrivit în locul nepotrivit. A făcut pușcărie 1 an și nouă luni, nevinovată, a risipit alți 15 ani ca să demonstreze asta. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp”. https://www.dollo.ro/2015/07/cazul-daniela-tarau/ […]

  2. De ce ea? | România curată - 12/07/2015

    […] Citește continuarea pe dollo.ro […]

  3. O femeie a făcut nevinovată 1 an şi 9 luni de puşcărie iar instanţele încă refuză să-i facă dreptate. Dosarul împotriva victimei fusese instrumentat iniţial de procurorul Panait » Pe-Net.Ro - 03/06/2016

    […] sentinţei”, se arată în dispozitivul sentinței pronunțată pe 2 iunie. (surse: apador.org, dollo.ro, […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.