De ce ea? (2)

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.
 

tarau-sepia

continuarea primei părți

Angajat de probă, suspect de serviciu

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela își căuta de muncă. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu firme din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, mare, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar Daniela nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, să-și depună dosarele la firmă, ca să ajungă să muncească în Israel.

Poate că alta ar fi fost soarta ei dacă ar fi avut atunci 350 de dolari ca să-i plătească pentru depunerea dosarului. S-ar fi înscris în grupul păgubiților la procesul ce avea să vină. Dar așa a fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni. (Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni, cum va zice procurorul mai târziu.) Din păcate legislația românească nu reglementa astfel de practici la vremea aia. Abia în 2006 a apărut o lege care interzicea perceperea de sume de bani pentru intermedierea forței de muncă sau obținerea vizelor de lucru.

Daniela: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență, petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.

Buba s-a spart în august 2000 când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari, ceva în lei și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Două cruci. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care avea să fie și Daniela Tarău acuzată, deși nu avusese legătură cu majoritatea  dintre ei.

Ce a făcut greșit, totuși, Daniela

Una dintre persoanele păgubite de firmă a avut pentru scurtă vreme o relație „privată” și cu Daniela. Dăduse cei 350 de dolari firmei, dar a văzut că procedura durează. Așa că femeia – Veronica Gori – a rugat-o pe Daniela să o ajute să plece la muncă în altă țară, respectiv  Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Daniela mai cunoștea pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă, și așa a devenit intermediar.

Asta a fost, de altfel, singura faptă imputabilă Danielei. Naivitatea cu care a semnat o chitanță de mână prin care servea drept intermediar în relația dintre Veronica Gori (cetățean cu dublă cetățenie română și ucraineană) și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. În loc să scrie asta pe chitanță, Daniela s-a făcut garant al bunei credințe în respectiva tranzacție și a semnat-o ca pe un împrumut. Se angaja să-i dea ea mia de dolari înapoi Veronicăi, dacă nu reușea să plece în Italia. Asta se întâmpla în luna iulie 2000, când ea era în spital, iar cei doi au venit la patul ei și au perfectat tranzacția.

Daniela spune că nu a primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica ar fi primit ce a plătit. A plecat în Italia de unde de altfel se pare că nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, neuitând să pună la socoteală și cei 1000 de dolari pentru care primise chitanță de la Daniela, deși banii respectivi și chitanța nu avuseseră legătură cu firma.

Daniela: „Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.”

Articolul 215 din Codul penal

 

„Inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos material injust si daca sa pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 12 ani.

Inselaciunea comisa prin folosire de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani. (…)

Inducerea sau mentinerea in eroare a unei persoane cu prilejul incheierii sau executarii unui contract, savarsita in asa fel incat, fara aceasta eroare, cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul in conditiile stipulate, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in alineatele precedente, dupa distinctiile acolo aratate. (…)”

Arestarea unui martor, începutul erei lui „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!

În februarie 2001, la șase luni după ce ieșise din spital și nu mai avusese nicio legătură cu firma – nici nu știa că cei doi asociați fuseseră arestați din luna august 2000 – Daniela primește acasă, la Lunca, o citație să se prezinte ca martor la Secția 3 de Poliție. A venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajungă la doctor la control. Operația nu i se închisese și continua să-i facă neplăceri.

21 februarie 2001, este data la care a intrat nevinovată pe ușa Secției 3 Poliție și s-a transformat în inculpată. A mai ieșit din sistemul penitenciar pe 21 noiembrie 2002.

Daniela: „Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat din oficiu, Gabriel Stoian, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

De-a lungul anilor avea să audă fraza asta de la mulți. Avocați și chiar procurori. Totuși realitatea contrazicea teoria.

 

Prima noapte în arest: Eram sigură că a doua zi o să plec acasă

 

Intrarea în beciul Primăriei Capitalei se face de pe Calea Victoriei. Întuneric, cu o lumină slabă, galbenă. Camere mici de-o parte și de alta a unui culoar îngust. Nicio sursă de lumină naturală. Nici aer.

Daniela: „Impactul, până să cobor nu a fost așa mare. Îmi tot spuneam că o să-și dea seama că e o greșeală. Am ajuns în fața celebrei camere 8, după ce m-au verificat la intrare. Au deschis ușa și …

Camera 8 era cea mai mare din arest. Două rânduri de paturi pe fiecare parte. 8 paturi în total. Ocupate toate. Eram a zecea arestată. Exista un șef de cameră, Mariana, care m-a măsurat, mi-a văzut fața stupefiată, m-a scanat și mi-a zis să dorm sus în patul 2. Ea era acolo de 8 luni. Pat 2 la care nu mă puteam urca, din cauza operației. Dacă aș fi ajuns în pat poate aș fi dormit, că eram obosită, și nu suficient de speriată. Eram sigură că a doua zi o să plec acasă.

A trebuit să stau pe un scaun. Cineva de la patul de jos s-a oferit să mă primească în pat, dar cred că a funcționat mai mult atitudinea de negare. Nu voiam să mă așez. Am fumat un pachet de țigări toată noaptea. Se fuma acolo… pfuuu, zece țigări odată. Nu cred că am întâlnit pe cineva care să nu fumeze în detenție. Și dacă nu fumau se apucau acolo.”

Prima intrebare care ți se pune când intri acolo nu e cum te cheamă, cine ești sau ce faci în viața reală… ci ce faptă ai? Așa a descoperit Daniela că nimerise  într-o cameră cu infracțiuni economice, de „gulere albe”. Dar supraglomerarea i-a adus de-a lungul timpului în cameră și alte infractoare, așa a început să învețe Codul penal. Și să-și exerseze cinismul.

Daniela: „Se intra cu diverse expresii, ba plângând, ba speriat, ba negând … Eu le-am zis din start: mâine plec acasă! S-a râs. Cred că de asta șefa de cameră m-a catalogat ca sarcastică. Mi-a zis da, da, mai vedem noi. Am stat de vorbă până la ora 3 dimineața cu ea. Avea o infracțiune asumată. A fost printre puținele care își asumase fapta. În rest toate spuneau că nu au făcut. Vă dați seama cum mă priveau pe mine, care spuneam același lucru? Mai târziu am râs și eu când le-am auzit pe altele spunând asta. Fără să vrei te înregimentezei.”

Discuția nocturnă cu Mariana, șefa camerei 8 din arestul Poliției Capitalei, a început să clatine siguranța Danielei. Ea a fost singura care i-a spus franc că dacă ai apucat să intri, greu mai ieși.

Daniela: „A doua zi era ziua mea de naștere. Nu dormisem deloc, am fumat, am băut cafea. Era 6 cred, la apelul de dimineață. Se striga apelul, te dădeai jos din pat și te așezai în formație – adică în șir indian între paturi. Era singurul mod în care aveai loc. Șefa de cameră dădea raportul, cât efectiv, câte prezente etc. Pe mine m-a bufnit râsul. Mi s-a părut grotesc. Mă gândeam la filmele pe care le văzusem la viața mea. Îmi imaginam pușcăria altfel. O chestie mare, cu lumină, cu gratii, dar eu în arest nu am văzut gratii, că era beci, geamul era cu plasă și dădea undeva unde era tot întuneric. Nici aer nu intra. Lumina aprinsă… mirosea a țigară. Țigara acoperea orice alt tip de miros. Pentru că erau niște mirosuri acolo. O cameră fără toaletă, trebuia să bați în ușă ca să mergi la toaletă. Te scotea dimineața, la prânz și seara. Noaptea nu te scotea nimeni niciodată din cameră. Sub o chiuvetă veche era o găleată acoperită cu un plastic, unde se făcea peste noapte. Ziua puteai să bați, dacă nimereai o tură bună, te scotea. Dacă nu, fie nu răspundea nimeni, fie venea, deschidea vizeta și spunea că nu se poate. Și aici e vorba tot de calitatea oamenilor. Eu, cu operația, aveam nevoie des la toaletă și era extrem de complicat.

 

Întâlnirea cu Cristian Panait

 

A doua zi și-a privit în ochi procurorul. Cu paltonul mototolit, cu părul „aranjat” cu apă cu zahăr de fetele din cameră, cu cuvintele Marianei, șefa de cameră, sunându-i în cap, Daniela încă mai credea că se făcuse o greșeală în cazul ei. Tocmai de aia nu sunase acasă, la Lunca. Ce era să le spună părinților, doi bătrâni de 72 de ani, că a fost arestată pe nedrept? A sunat o cunoștință care i-a trimis un avocat. Sigur avea să fie eliberată și nu va fi nevoie să-i mai supere pe părinți cu prostia asta.

Daniela: „Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Am gândit procedural, că noaptea aia vorbită cu Mariana mă învățase că aveam ordonanță de reținere care expira azi, deci nu aveam de ce să fiu abia mâine acasă. Era o păcăleală.

Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

Poate era o tactică?

Daniela: „Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva „la mulți ani petrecuți pe aici”…”

Așa a început prima zi din cele 21 de luni de detenție. S-a întors în arest. Mariana a primit-o cu un „ai văzut?!”, dar ea încă mai credea că ezitările din ușă ale lui Panait o vor scoate de acolo după cele cinci zile.

Daniela: „M-a dus în eroare faptul că s-a întors de două ori din ușă, ca pe o formă de ajutor, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce. După cele 5 zile am primit încă 25. De atunci m-am urcat în patul 2. Cu eforturi. S-au cunoscut pe operație apoi. Nu se prindea. Am ajuns cu ea plină de puroi la spital la Jilava, câteva luni mai târziu, unde medicul a băgat o foarferă în operație și a lăsat să curgă infecția. Pe viu, nu existau anestezice. Am stat o săptămână cu un prosop ud pe rană, pentru că nu aveau nici materiale de dezinfectat, nici pansamente. Am făcut trei-patru cereri să mi se permită să aduc de casă, degeaba, mi se spunea că penitenciarul asigură tot…”

tarau-curte

Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul

 

Mandatele s-au succedat și prelungit, unul după altul, timp de opt luni, până la trimiterea în judecată. Totuși Daniela nu a mai ieșit vreodată din arest pentru a fi audiată de procuror. Panait se lămurise probabil că nu avea să scoată mai mult de la ea. Singurele ieșiri au fost la instanță, atunci când contesta prelungirea arestării, dar cu excepția unui singur judecător, niciunul dintre ceilalți cărora le-a trecut prin mână dosarul ei nu a considerat că femeia asta stă degeaba în arest. Printr-o altă ironie a sorții, părea că și judecătorii o tratează precum colegele de celulă când le spunea că e nevinovată: da, da, sigur!

Marius Iorga, avocatul Danielei Tarău: „Daniela a dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argmentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.”

Audierile martorilor sau ale păgubiților erau cerute permanent de Daniela și de avocatul ei, pentru că în ele s-ar fi văzut că numai șapte dintre cei 44 de păgubiți spuseseră că o văzuseră „pe acolo” pe Daniela, iar asta ar fi fost un motiv suficient încât cazul ei să nu fie tratat în același mod cu al celor doi asociați ai firmei, care într-adevăr înșelaseră oamenii și luaseră banii. În plus, unul dintre asociați își asumase complet fapta și declarase că Daniela nu a avut niciun amestec, încă un element care ar fi trebuit să le arate judecătorilor care decideau prelungirea mandatelor de arestare pe motiv de „pericol public” că femeia nu avea de ce să fie judecată cu lotul.

Daniela: „Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Eram pericol concret pentru ordinea publică.

 

Eroarea: să fii acuzat de ceva și judecat pentru altceva

 

O eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul Iorga abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Danielei i se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când a fost trimisă în judecată a fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. La vremea respectivă pare că nimeni nu a remarcat asta.

Marius Iorga, avocat: „La început i-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Tarău a fost singura care și în procesul verbal prin care s-a finalizat urmărirea penală apare cu o singură infracțiune. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul ei forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris.  În rechizitoriu se vede asta că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când modific ceva în acuzare trebuie să-ți aduc la cunoștință. Niciun moment nu a fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația juridică a lui Tarău. I s-a pus în sarcină că ar fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.

 

tarau-iorgaViața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul

 

Dacă procesul nu mergea bine, nici detenția nu se lăsa mai prejos. Și nici aici nu avea cineva ceva cu ea. Așa era sistemul.

Daniela: „Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul în cele 8 luni cât am stat în arest. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta. O singură dată am văzut o deținută bătută, cum nu cred că a mai fost vreuna. Nu știu ce făcuse. Am văzut-o la baie, era tumefiată. Nici măcar nu o bătuseră cu grijă.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl, să nu mă prindă cu spumă pe mine. Camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingei de vecina când…. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardinerilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. A fost un moment atât de urât, atât de grotesc, o dată, cu un gardian… cred că dacă aveam atunci o putere îl omoram pe ăla. Și acum îmi amintesc fața lui. Nu o să-l uit niciodată. 

Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.

Apoi umilința cu ținuta de arest, aveam niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat.

Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.”

După primele luni s-a obișnuit și cu lumina permanentă care-i bătea în ochi în patul de deasupra, și cu înghesuiala din pat – chiar dacă era singură în pat, avea bagajul la picioare, pentru că nu existau dulapuri – fumul permanent de țigară, lipsa aerului și a soarelui.

 

Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni

 

Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. Luni în care a avut patru decizii de punere în libertate, dictate de unii judecători, revocate în recurs de alți judecători, de la Tribunalul București, plus o glumă de-a gardienilor care se distrau pe seama deținutelor, punându-le să-și facă bagajele „că pleacă acasă”, apoi când le vedeau cu geanta la ușă le spuneau că a fost o glumă.

În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei.

Daniela:

Eu eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Am încercat nenumărate demersuri. Toate au fost respinse nemotivat. Pe unele nu există nici măcar soluții. Nu s-au pronunțat pe ele. Am făcut plângeri împotriva procurorilor, martorilor, părții vătămate, de denunț calomnios împotriva persoanelor. La niciuna din aceste plângeri nu mi s-a dat răspuns oficial. Numai la Vatian nu am scris. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea.

Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. Nu pot să-i acuz de ceva pe oamenii ăia, că au spus cum au stat lucrurile. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.

 

Când pușcăria Rahova ți se pare raiul pe pământ

 

După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova i s-a părut raiul pe pământ. Nu văzuse soarele de opt luni de zile. Aici a început să „se bucure de beneficiile unui condamnat” – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – a descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, a ajutat-o să găsească un act care-i lipsea din dosar, în lupta ei de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți.

Umilințele nu au dispărut. „Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp ar fi putut să mă transform într-un monstru”.

Tot aici a surprins-o și sinuciderea procurorului Panait.

Daniela:Coseam un goblen. Am văzut la TV, pe burtieră. M-am întrebat: o fi al meu? Și după ce i-am văzut fotografia am zis… mărturisesc, am zis: unul s-a dus! Apoi, zilele alea, urmărind știrile, începuse să mă străbată mila. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. 

Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit. Am fost o miză prea mică. De fapt nu eram deloc o miză. Eram o anonimă, o oarecare. Nicio secundă nu am crezut că cineva a avut ceva cu mine, vorbim de o lipsă de profesionalism, o încărcătură foarte mare a sistemului, o practică a timpurilor respective, și ghinionul că am fost luată în bloc cu alții. Nu am reprezentat nimic.  Am mai întâlnit situații similare cu a mea.

În Rahova a făcut poliartroză reumatoidă. A petrecut două ierni acolo și era frig. Apă rece, ziduri reci. Tot de atunci urăște conservele de pește și pe alea de carne. În detenție a slăbit 14 kilograme. A împărțit camera și uneori patul cu tot felul de infracțiuni, gulere albe, smardoaice, criminale. A avut râie, ploșnișe, gândaci. Acum când povestește se scarpină de aduceri aminte.

În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu-i mai prelungească arestul. Făcuse apel și la sentința prin care fusese condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestase două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Daniela le pronunță cu respect numele judecătorilor: Marius Sega și Viorica Costiniu.

Daniela:

Gardienii deschideau ușa și ziceau fă-ți bagajul că pleci. Era ca în desene animate, îți făceai bagajul în 5 minute, apoi veneau la ușă și ziceau că a fost o glumă. Când au venit să-mi spună că plec, în noiembrie 2002, nu am crezut. A trebuit să vină directoarea ca să mă convingă. Mie personal nu mi s-a întâmplat decât o dată gluma asta, dar am trăit destule glume făcute altora.

I-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final a rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4,5 ani și 6 ani cu executare. Daniela Tarău a făcut din nou recurs, pentru că ea nu ceruse o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu a avut succes și din 2 decembrie 2003 a rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să meargă lunar la poliție, timp de 6 ani, și să facă frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.

 

Citiți mâine ultima parte a poveștii, anii de reabilitare, în care a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Etichete: , , , , , , , , ,

9 comentarii la “De ce ea? (2)” Subscribe

  1. Liliana 13/07/2015 at 11:54 #

    Daniela, esti o femeie puternica. Nu stiu cum ai rezistat sa treci prin asa ceva. Imi pare rau pentru ceea ce ti s-a intamplat. Felicitari ca ai supravietuit!

  2. cusuta cu ata alba 13/07/2015 at 12:37 #

    tot asa, ponta a lucrat pentru psd fara sa stie ca dadea tepe,
    iar marmota invelea ciocolata.
    stie cineva vreun tepar vinovat?

    • mihai 14/07/2015 at 10:18 #

      Ferice de tine ca n-ai indoieli. Noi, astialalti, nu beneficiem de acest lux.

  3. o femeie 13/07/2015 at 13:19 #

    In 2000, in ultimul an de facultate, m-am angajat secretara la o firma, fara contract, nici macar nu primeam salariul minimum pe economie ci aproximativ jumatate,eram o firma ce facea acelasi lucru!!! promitea contracte in strainatate. Banii ii lua patronul, el taia chitante. Eu raspundeam la telefon, acte, ordonam dosarele pt cei care ar fi urmat sa plece cu contract si sa plateasca dupa ce incepeau munca acolo, contactam pe email firme de plasare menajere/babysitter/muncitori din italia/franta/belgia, cu cea din Italia s-a dus seful sa discute si au semnat un acord ceva. Mailuri erau, dar …niciun contract nu am vazut.
    Fata de Daniela Tarau eu am lucrat peste 6 luni, pana au cazut turnurile gemene. Si firma apoi.
    Am facut cateva remarci la adresa anumitor ilegalitati si intr-o zi seful mi-a zis sa nu mai vin miine.
    Seful a fi disparut peste 2-3 luni – am aflat peste 1-2 ani.

    Nu mi-am dat seama in ce m-am bagat, eram bucuroasa ca in oras de provincie mi-am gasit usor un job sa am ce scrie pe CV in afara de proiecte si voluntariat.

  4. codrrin 15/07/2015 at 11:17 #

    toata lumea-i planga de mila dar nimeni nu remarca ceva f important prin care ne putem da seama ca numai nevinovata nu era:deci vine o femeie la ea si o roaga s-o ajute sa plece la munca in Italia,ea stie pe cineva care o poate ajuta,treaba costa 1000,si desi ea face pe nevinovata,neimplicata in nici un fel, totusi accepta sa se puna garant la plata celor 1000 de dolari in caz de nereusita!!!
    oricine citeste ce am scris si are un gram de istetime realizeaza ca in viata reala nu te pui garant niciodata doar in cazul in care tu ai un anumit interes!!!

    • mihai 15/07/2015 at 12:37 #

      „oricine […] are un gram de istetime realizeaza ca in viata reala nu te pui garant niciodata”

      Exact, ai pus punctul pe i 😉 Gramul de istetime e conditie obligatorie.

      • mihai 15/07/2015 at 12:38 #

        Asadar, ceea ce ai afirmat tu e ca „ori a fost vinovata, ori a fost proasta”. Tu afirmi ca a fost vinovata, iar impricinata afirma ca a fost proasta. De ce te-as crede pe tine, care n-ai avut treaba cu subiectul?

  5. victor 02/05/2016 at 02:45 #

    Procurorul Cristian Panait s-a sinucis pe 10 aprilie, iar Daniela afirmă că ,,Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25.,, Deci sigur este vorba despre același procuror??
    http://www.hotweek.ro/cristian-panait-misterul-unei-sinucideri-de-ce-s-a-sinucis-tanarul-procuror-panait/

Trackbacks/Pingbacks

  1. De ce ea (3) | România curată - 14/07/2015

    […] continuarea părții a doua […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.