De ce ea? (3)

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.
 

tarau-iorga3-an

continuarea părții a doua

Când mama și tata nu cred că ești nevinovată

21 noiembrie 2002 se anunța o zi mohorătâ și rece ca zidurile închisorii. Adunase câte ceva în ăștia aproape doi ani de detenție, numai cărțile, tratatele de drept, codurile penale și dosarul propriu atârnau câteva zeci de kilograme de maculatură. Drumul era lung și alambicat până la poarta închisorii, așa că femeia mignonă care căra bagaje mai mari decât ea spre libertate a atras atenția unui domn galant, aflat și el vremelnic în spatele gratiilor. Miron Cosma i-a cerut voie gardiencei care o însoțea pe Daniela s-o ajute pe doamna la cărat. Permisiunea i-a fost acordată.

Luase cu ea și goblenul pe jumătate făcut, pe care l-a terminat în libertate și pentru care a mai bătut o dată drumul până al închisoare, ca să i-l predea preotesei, responsabila cu socio-educativul în penitenciar.

Daniela:Nu am conștientizat ziua aia. Era ca o chestie care se întâmpla în afara mea. Nu eram eu. Dar dacă dorm și mă trezesc și sunt tot acolo?”

Așa a început libertatea, în care visele s-au inversat. În pușcărie visa adesea că e acasă, și când se trezea în celulă se silea să închidă ochii ca să mai prelungească visul. Ajunsă acasă a început să viseze pușcăria. „Visam noaptea că sunt acolo și-mi ziceam că de fapt asta e realitatea. Dar n-am avut vreme de sensibilități. A trebuit din prima zi să fiu OK, să nu par marcată de nimic. Pentru că acasă mă aștepta mama și băiatul, rămași singuri după moartea tatei”.

Marius fusese atașat de bunicul ca de un tată. Când a aflat că a murit a fugit patru kilometri pe câmp, desculț, până la calea ferată unde i se spusese că îl răsturnase calul speriat de tren. Copiulul era deja în mijlocul unei furtuni existențiale, în care la școală i se scotea mereu pe nas faptul că „mă-sa e la pușcărie”, iar acum își pierduse și unicul sprijin masculin din viață. Două zile după moartea bunicului nu a vorbit, nu a mâncat. Apoi școala era doar locul în care-și manifesta agresivitatea.

Se spune că familiile și în special copiii deținuților suferă afară mai mult decât ei în spatele gratiilor. Stigmatul este modul în care societatea știe să-și susțină membrii.

Daniela: „În comunitatea aia restrânsă, în sat, unde ei au avut o poziție medie, de oameni muncitori, oamenii te evită și te izolează. Copilul tău e la pușcărie. Nimeni nu a întrebat de ce, evitau discuțiile cu ei, dar bârfeau pe la colțuri. Părinții mei, trăiți acolo toată viața, au fost mai loviți decât mine. Dacă cineva a suferit mai mult din povestea asta au fost ei. Veneau la mine la două luni o dată, cu copilul după ei – l-au luat împotriva voinței mele – dar nu mă credeau. Au fost momente în care tata mi-a zis: mă tată, nu te-or ține ăștia degeaba aici! Declarativ, mama era mai luptătoare. Am aflat mai târziu că nici ea nu mă credea. Dar se lupta cu oamenii din sat, când îi auzea bârfind. Însă tata a murit așa, cu gândul că sunt vinovată.

După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo. Da, la apropiați în casă.”

Își șterge pe furiș lacrimile care i-au adus și nodul în gât și i-au tăiat vocea.

 

Ce vrea statul să știe despre infractori: persoana își caută de lucru și își conștientizează fapta

 

Au urmat șase ani de „încercare”. Ceea ce a însemnat că lunar se prezenta la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spună că se străduiește să fie un cetățean model și să-și vadă de treabă. Nu o angaja nimeni, din cauza cazierului, deci era silită să muncească la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”.

Daniela: „Erau fraze standard. E foarte greu să-i verifici viața cuiva. Întotdeauna mă prezentam la ora exactă, am fost atât de conștiincioasă, am făcut lucrurile astea de teamă să nu se întâmple ceva. Executasem un an și 9 luni, iar până la 3 ani mai era. Dar ei interpretau teama asta că îmi conștientizez fapta.

Din 2003 pînă în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Când se termina perioada de supraveghere intervenea și reabilitarea. Și școala de șoferi am făcut-o de două ori, că prima dată când mi-am scos cazierul mi-a fost rușine să i-l dau instructorului. Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis, nu am mințit. Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.”

 

Ce să caute un bărbat în viața mea?

 

tarau-catel-an

Teama de stigmatizare a făcut-o pe Daniela să-și țină și admiratorii departe. „O aveam pe mama, un copil, un câine, o hotărîre de condamnare, dădeam lunar cu subsemnatul la poliție, la serviciul de supraveghere, ce era să caute un bărbat în construcția asta? Căruia să-i spun ce? Că am fost condamnată, că am fost la pușcărie și m-am plâns la CEDO, dar nu am un răspuns. Mergeam la o cafea, la a doua și cam atât. Mi s-a pus în spate și puțină aroganță, dar nu era decât o fugă. Ce era să fac?”

Până când a apărut Vali, care n-a ținut cont de „aroganța” ei.

„I-am spus după două-trei luni. Căutam un moment. E greu să-l găsești. Teoretic el ar fi trebuit să mai stea puțin și să plece. Dar nu a fost așa. Începuse să vină acasă, să aibă discuții cu mama, cu copilul…

Și cum a reacționat când a aflat?

Din câte îmi aduc aminte mă verificase deja. E polițist. Probabil aștepta momentul să-i spun. Ne-am mutat împreună pe 25 iunie 2007. I-am povestit multe, aproape tot … mă tot așteptam să găsească un moment în care să dispară. Primul eveniment trăit împreună a fost admisibilitatea cererii mele la CEDO.”

Tot în 2007 s-a înscris la Facultatea de drept, iar în 2008 s-a angajat pentru prima dată legal, secretară la o societate comercială. A fost primul job cu contract de muncă și cazier curat. Acționarii firmei le-au fost și nași la cununie, dar nu au aflat despre „culpa” Danielei decât acum, în 2015, când a fost exonerată de orice vină. Nici socrii ei nu au știut nimic.

 

CEDO

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009

Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe Daniela închisoarea a specializat-o în legi. S-a apucat să le studieze ca să înțeleagă ce i se întâmplă. Când a avut cazierul curat a urmat și o facultate pentru asta. Cu ce învățase singură, cu ce a mai învățat la facultate, a înțeles că singura șansă de a relua procesul este o decizie CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în decembrie 2001 și a dat un verdict în 2009. Daniela Tarău a fost reprezentată în fața CEDO de avocatul Asociației Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki. Pe scurt, CEDO a constatat că Daniela Tarău a fost ținută în arest nejustificat, că nu i s-a dat posibilitatea să conteste arestarea și nici să se apere corespunzător în proces, deci nu a avut parte de un proces echitabil.

Extrase din hotărârea CEDO

Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare. ”

*

„Curtea constata ca instantele interne au refuzat sa analizeze argumentele prezentate de partea interesata cu privire la profilul sau personal si la situatia sa familiala, ca de cele mai multe ori ele nu iau analizat situatia in mod individual si ca in niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre masurile alternative prevazute de dreptul intern, desi art. 5 A§ 3 prevede ca autoritatile sa ia in considerare astfel de masuri in cazul in care situatia se preteaza la acestea, iar acuzatul prezinta garantii referitoare la prezentarea sa la proces. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie.”

*

„Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamanta nu a putut sa ii interogheze in contradictoriu, in fata instantelor insarcinate cu solutionarea dosarului sau, pe majoritatea martorilor acuzarii si ca nu a putut sa obtina audierea niciunui martor al apararii propus, si aceasta fara ca instantele sa fi furnizat motive coerente in acest sens. In aceste conditii, avand in vedere ca orice sistem de aparare adoptat de reclamanta a fost compromis, Curtea nu considera ca trebuie sa speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamanta, in masura in care ea considera ca, in orice caz, ele ar fi putut contribui, in circumstantele cauzei, la echilibrul si egalitatea ce trebuie sa primeze pe tot parcursul procesului intre acuzare si aparare. Economia generala a procesului impunea astfel sa i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. In final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivita si suficienta pentru asi valorifica in mod util drepturile sale de aparare. In concluzie, avand in vedere importanta deosebita a respectarii drepturilor de aparare in procesul penal, Curtea apreciaza ca reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care sa ii asigure, in special in ceea ce priveste conditiile de convocare si de interogare a martorilor, un anumit echilibru intre acuzare si aparare. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie”

 

Nici procesul la CEDO nu a fost floare la ureche, mai ales că după atâția ani de lupte surde prin instanțele românești, găsirea actelor doveditoare cerute de Curtea europeană părea mai grea decât dovedirea nevinovăției. Dar pe baza acestei sentințe Daniela Tarău a putut să ceară rejudecarea procesului în România.

În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Daniela și-a scris singură cererea de revizuire.

 

Rejudecarea: Mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat profesionist!

În 2010 a început iar fuga după documente. După ce fusese demonstrat și la CEDO că judecătorii nu se aplecaseră cu atenție asupra datelor din dosar, preferând s-o condamne pe Daniela Tarău la grămadă cu ceilalți, ai fi zis că tot ce aveau de făcut judecătorii puși să rejudece cazul era să citească în fine informațiile din el și să constate faptele. Dar lucrurile nu sunt atât de simple în realitatea românească, și multă vreme rejudecarea părea că se împotmolise tot într-o procedură complet absurdă ca și judecata inițială.

În primul rând a fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că dosarul nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul Danielei, spune că l-a găsit sub niște saci de ciment într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1.

Când în fine zici că a început rejudecarea, constați că de fapt judecătorul nu își știe meseria. Pentru că numai Daniela Tarău se plânsese la CEDO, iar decizia Curții o privea strict pe ea, asta trebuia să se întâmple și în revizuire. ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul ei, nu și al celorlalți inculpați din dosar, care oricum își executaseră deja pedepsele și unii chiar se reabilitaseră. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar.

Marius Iorga avocat: „Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.”

Justiția nu mai pare atât de de încredere când ajungi să îi mulțumești lui Dumnezeu că-ți repartizează un judecător profesionist. Mai ales când constați că acel judecător profesionist se dovedește a fi soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, și procuror care instrumentase dosarul Danielei, pentru scurtă vreme.

Marius Iorga:

Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă, dar același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

 

Bunii samariteni: Cum pot să apară păgubiți noi după 15 ani

Până la urmă s-a dovedit că doamna judecător Chiujdea a știut să se ridice deasupra oricăror suspiciuni. Pentru că probabil puțini judecători ar fi avut răbdare să treacă prin toate etapele care au urmat.

Marius Iorga: „Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate aceste persoane. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

Acești oameni au fost păgubiți și vor beneficia întotdeauna de compasiunea noastră, dar modul în care au decis să se comporte în acest proces… S-au gândit că după 15 ani își pot lua banii înapoi. Martor a fost o colegă de-a noastră care i-a auzit întâmplător cum se înțelegeau în fața judecătoriei, că hai să spunem că i-au dat bani lui Tarău, că poate îi scoatem acum.”

Este o lectură interesantă decizia judecătoarei Chiujdea, care se întinde pe aproape 60 de pagini, și care trece în revistă toate patimile Danielei Tarău din acești 15 ani. De exemplu este jenantă situația în care chiar instanța a fost pusă, să constate că păgubiții mint.

Marius Iorga:

Cum e posibil ca în 2001 să nu o fi identificat pe Tarău, iar după 15 ani să spuneți cu certitudine că da, i-a întrebat judecătoarea. Evident doamna judecător a înlăturat declarațiile ca mincinoase din dosar. Dosarul ăsta era cunoscut filă cu filă de această judecătoare. La virgulă. Era disperată la un moment dat și ea de toate tărăgănările. În soluția, pe care am așteptat-o două săptămâni, a dispus achitarea pe un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare.”

 

Dar parchetul nu se lasă și cere din nou condamnarea, pentru o faptă prescrisă

Dar stați că nu e gata. Pentru că parchetul a făcut recurs, cerând… condamnarea inculpatei pentru înșelăciune asupra unui număr de 17 persoane, acelea care au spus că au văzut-o la firmă.

Marius Iorga: „Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Pentru că totuși au văzut-o atunci, condamnați-o pentru cei 17. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

–        încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea s-o mai tragă la răspundere, sau

–        fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece  ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar Daniela nu dorea încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată era.”

Pentru că procesul ăsta trebuia să fie kafkian până la capăt, ceea ce a redus-o la tăcere pe procuroarea care a cerut condamnarea inculpatei după 15 ani a fost o întâmplare de râsu-plânsu. Unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție.

Marius Iorga: „Vine cu ele și zice asta e tot ce am. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.

tarau-victoriei

Ziua dreptății: e ca și când am rămas fără direcție, nu mai am cu cine să mă lupt

Este 31 martie 2015, ziua în care Daniela așteaptă decizia instanței într-o cafenea în apropierea Curții de apel. Marius, fiul ei acum în vârstă de 23 de ani, e cu ea și freamătă de nerăbdare. Când a auzit-o pe procuroare că cere condamnarea a trebuit să-l scoată din sala de judecată. Se panicase și striga tot timpul: nu ați auzit ce a zis, că o condamnă?!

În 2010, când a început rejudecarea au întrebat-o amândoi, și el și Lina, dacă e sigură că nu i se poate întâmpla nimic.

Daniela:

Mama a trăit în toți anii cu aceeași spaimă, că se poate întâmpla iar ceva. Când am venit acasă și i-am spus că am câștigat, definitiv , a zis, mamă, nici eu nu am crezut! Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

Băiatul, declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.”

 

O viață nouă, într-un județ fără pușcării

Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înaine de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit înainte. A absolvit Facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.

Vizitând pușcării în ultimul an, de data asta ca doctorand, Daniela Tarău a făcut eforturi să se delimiteze de fosta condamnată Tarău și să nu pună în teza de doctorat toată amărăciunea trăită în lunile ei de detenție.

Daniela:

Aș fi putut să devin un monstru. Revolta în tine e atât de mare încât riști să faci lucruri urâte. Ți se pare atât de nedrept ce ți se întâmplă, și de inuman, încât risti să te întorci împotriva tuturor, să-i judeci pe toți. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid. Tot timpul mi-am spus cu o încăpățânare nebunească că am să ajung clipa când o să le pot demonstra celorlalți că nu așa au stat lucrurile, și să demonstrez unui sistem că e culpabil și a funcționat prost.

Au fost o mulțime de judecători care au trecut prin dosarul ăsta, care ar fi putut să evalueze situația și nu au făcut-o. Sunt convinsă că nici măcar nu citeau dosarul.”

Au trecut 15 ani de când a intrat fără voia ei în caruselul ăsta. A trecut un an de când s-a visat ultima dată în pușcărie. A plecat de acolo cu o agendă plină de adrese și numere de telefon. Deși spune că ar fi fost persoane cu care ar fi putut lega prietenii în viața de după, a preferat să arunce în foc agenda aia imediat ce a ieșit. S-a mai întâlnit întâmplător cu foste colege de celulă în ultimii ani, dar niciuna dintre ele nu a fost dornică să depene amintiri. Cu Mariana, șefa camerei 8 din arest, nu s-a mai intersectat niciodată. Zice că o parte din puterea pe care a avut-o în toți anii ăștia a luat-o de la ea.

Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut. Știe că România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Daniela îl dă exemplu pe Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat. A murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Daniela crede că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu.

Daniela: „În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse.

La început mi-am dorit să știe lumea întreagă. Când am făcut plângerea la CEDO mă gândeam că se rezolvă mai repede, nu știam că durează atâția ani. Dar vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză (râde), cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta, e târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.”

Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român

 

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, e chemat în judecată pentru plata daunelor morale și materiale cauzate prin privarea de libertate și condamnarea ilegală a Danielei Tarău. Daunele cerute sunt următoarele:

–        17.209 Euro prejudiciul material suferit – reprezintă cheltuielile cu avocații și contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 21.02.2001 momentul privării de libertate, până în septembrie 2008, momentul reabilitării de drept – un total de 7.209 Euro.

–        900.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății) – prejudiul moral suferit ca urmare a erorii judiciare soldate cu:

–        Privare de libertate pentru 635 zile de la data de 21.02.2001 pana la 21.11.2002

–        Instituirea obligației de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 376 zile

–        Obligarea la respectarea programului de supravegherea  a Serviciului de Probațiune pentru o perioada de 1095 zile

–        Perioada necesară reabilitării – 2920 zile

–        Perioada necesară dovedirii nevinovăției 21.02.2001 – 31.03.2015 respectiv 5150 zile

 

 

Dacă ai ratat: Partea I a textului și partea a II-a

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

8 comentarii la “De ce ea? (3)” Subscribe

  1. Liliana 14/07/2015 at 11:31 #

    Ar trebui sa se faca un film dupa viata ta. Esti un exemplu de perseverenta in ciuda tuturor piedicilor.

  2. Adrian 14/07/2015 at 13:52 #

    Sper ca fiul care a incercat sa se sinucida sa ia exemplul mamei luptatoare. N-ai scuze, n-ai voie sa renunti cand ai o asa mama puternica.

  3. Constantin 14/07/2015 at 14:04 #

    Ma inclin in fata puterii tale Daniela !Meriti tot ce e mai bun de la viata !Sa fii fericita !!

  4. o femeie 14/07/2015 at 15:00 #

    Daniela, sa fii fericita!
    Te admir pt ambitie si tenacitate si verticalitate- sper sa fim toti romanii ca tine! Esti nemaipomenita! ai transformat un cosmar in munca si cariera avocateasca.

    Pentru copilul tau transmitem toata dragostea din lume: fara tara, cu mama in puscarie, bunicii crescandu-l cu mila si rusine, cu presiunea degetului satului – imi dau seama ca ti-a fost extrem de greu, dar CAT nu putem intelege….

  5. o femeie 14/07/2015 at 15:01 #

    si inca un lucru: multumim, Dollo, pt documentarul facut. Profesionist, plin de detalii, de speranta, m-ai tinut cu sufletul la gura astea 3 zile. Esti la fel de profesionista ca si Daniela!

  6. santamanta 14/07/2015 at 15:40 #

    “You can be in prison and be a king… and you can be a king and be in a prison.”
    sa nu creada cineva ca sunt fan latrina3, dimpotriva, insa ea s-ar putea compara cu Mandela, nu Monica Macovei, care chiar ma infricosa in zelul ei de procuroare comunista
    succes, la procesul cu statul, si apoi la sibiu

  7. Om bun 15/07/2015 at 16:13 #

    Frumos, trist si cu oarece happy end.

  8. abc 20/07/2015 at 09:15 #

    totusi dollo chestia cu semnatul acelei chitante trebuie sa o explice mai clar Daniela, nu crezi? De unde cunostea ea pe cel care intermedia plecari in Italia; cum de a semnat acea chitanta FARA NICI UN INTERES!? Cine ar face asa ceva!?

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.