Cum am devenit huligani

N-am devenit, așa ne-am născut, și nici viața (în România) nu ne ajută să depășim acest handicap. Un fel de cronică la cărțile despre evrei și societatea românească ale lui Mihail Sebastian.

E ste doar o oglindă pusă rece în fața societății românești interbelice. Putea să nu fie despre evrei, ci despre țigani, homosexuali, imigranți, refugiați tuciurii din lumea a treia sau eu știu ce altă categorie minoritară de persoane care deranjează confortul majoritar. Cartea asta – De 2000 de ani – nu m-ar fi impresionat prea mult dacă n-ar fi fost înconjurată de ditamai scandalul antisemit provocat de prefața scrisă de Nae Ionescu. Nu e vreo capodoperă, cred că Sebastian a scris povești mai frumoase în restul pieselor sau romanelor sale de ficțiune, dar probabil că asta e soarta omului care încearcă, cu nodul în gât, să-și spună propria poveste sub aparența fincțiunii.

Eroul, tânăr student evreu la drept, dat afară de la cursuri și bătut sistematic de „huliganii” care apărau puritatea național-creștină a neamului în tulburii ani 30, ajunge să-și schimbe cariera grație întâlnirii providențiale cu un profesor genial, Ghiță Blidaru – un soi de filosof, economist, politolog și jurnalist de investigație în felul lui – care-i sugerează să se mute la arhitectură, să facă o meserie mai legată de pământ, știind că nu are cum să lupte cu valul huliganilor antisemiți, fasciști, naționaliști, comuniști, marxiști și ce se mai năzărea prin țărișoară în anii ăia.

Venit în București dintr-un oraș dunărean, ca și Sebastian, eroul filosofează pe marginea condiției sale de intelectual laș, de oraș, și îi urmează sfatul profesorului, schimbând dreptul cu arhitectura. Cartea cuprinde probabil angoasele lui Sebastian, despre „trista condiţie a tagmei de oameni din care fac parte şi cărora li se zice intelectuali. Ciudată perversiune: să stai alături de drum, să te uiţi la cine trece şi la ce se întâmplă şi să scoţi din drama asta, care te elimină, fiindcă ea n-are ce face cu spectatorii, să scoţi „idei”, trecute pe curat, la catastif. (…) Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur şi simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aş mira să n-am dreptate. Ce să faci cu aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare?

În roman sare peste 5 ani, când deja lucrează cu maestrul lui Vieru – un renumit arhitect bucureștean, și el un soi de Gică contra al breslei, ca și Blidaru – la construirea micii localități create în jurul rafinăriei de la Uioara (Ploiești). Pare mai relaxat intelectualicește, acum e ușor amorezat de o englezoaică, la fel ca și ceilalți colegi de-ai lui, nu mai are stresul condiției de evreu, pentru că pare că noii săi colegi de muncă nu sunt interesați de originile lui, ci de calitatea umană și profesională. „Nu o dată am invidiat viaţa simplă a evreilor din ghetou, care purtau o pată galbenă, umilitoare poate ca idee, dar comodă şi tranşantă. Căci, ei terminau odată pentru totdeauna cu oribila comedie de a-şi rosti numele ca pe un denunţ. N-am stat niciodată de vorbă cu cineva fără să întreb cu teamă dacă ştie sau nu ştie că sânt evreu şi dacă, ştiind acest lucru, mi-l iartă sau nu mi-l iartă. 

Totul se cam duce dracului spre finalul cărții, pe măsură ce atmosfera din țară o ia razna și oamenii simt nevoia să găsească țapi ispășitori. Se apropie începutul celui de-al doilea război mondial și condiția de evreu începe iar să deranjeze. Sau poate că era doar adormită și a fost suficientă o scânteie ca să sară în frunte ca păduchele. Un fel de „țiganul, tot țigan”, pe care-l aruncă cu năduf ăia care se declară altfel „prieteni cu romii/evreii/homosexualii, pentru că sunt și oameni printre ei, dar…”.

Romanul se încheie rotund, probabil ca o dovadă pentru Sebastian că viața paralelă pe care și-o alesese în carte a dus în același loc înfundat în care trăia în realitate: „Dar într-o zi într-un minut de neatenţie, te întâlneşti cu tine însuţi la un colţ de suflet, cum te-ai întâlni la un colţ de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine şi atunci înţelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porţi şi fără gratii, din această închisoare care este însăşi viaţa ta. Nu există vigilenţă suficientă. Unii simulăm mai bine, alţii mai prost, unii câţiva ani, alţii numai câteva ceasuri!”. Totul e în zadar, pentru că nu poți fugi de tine, de ceea ce ești, de ceea ce cred ceilalți că ești.

În final avem o completare la roman, generată de scandalul produs în societatea românească de prefața scrisă de Nae Ionescu, prefață în care profesorul se dovedește la fel de antisemit ca și restul poporului. Criticii – și cam tot românul e un critic în felul lui – s-au împărțit în două tabere: unii că de ce a publicat prefața? alții că de ce a scris cartea? Că de fapt prin romanul ăsta el însuși vrea să lovească în evrei, sau vrea să sfideze, sau vrea să fie compătimit etc.

Sebastian explică de ce a publicat prefața, unui public care nu dă doi bani pe onoare și pe lipsa de cenzură: „Vedeţi, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefaţă apare, ci că o asemenea prefaţă poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului şi îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefaţa am fi cunoscut-o numai noi doi, el şi cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.
Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea. Tragic este faptul că a putut să o cugete şi să o scrie Nae Ionescu, nu că o va cunoaşte Petre Pandrea şi I. Ludo.

Așa cum, tot el remarcă în cele două cărți:

… grav nu este faptul că trei băieţi se pot aşeza la un colţ de stradă ca să strige <moarte jidanilor>, ci că strigătul lor poate trece neobservat, fără rezistenţă, ca un clopot de tramvai.

Sebastian reușește în „Cum am devenit huligan” să fie acid și ironic și să descrie perfect și poate chiar mai adecvat decât în roman, starea societății românești de la 1934. Sunt câteva fragmente interesante din perspectiva asemănărilor izbitoare cu societatea românească contemporană – încă o dovadă că nu am evoluat deloc în ultima sută de ani, nici ca oameni, nici ca societate.

*

Arhitectura nu e o afacere privată între un om cu bani şi unul cu diplomă. Arhitectura este o problemă de viaţă socială. Toate libertăţile sânt posibile, numai libertatea prostului gust, nu. O casă prost gândită este un atentat la liniştea publică” – zice maestrul Vieru, într-un atac la adresa colegilor săi dedulciți la banul public, care era împărțit și atunci, ca și acum, după criterii clientelare, nicidecum profesionale.

*

În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii. Leon Pierre-Quint, criticul francez care a fost în anul 1933 la noi, a rămas uluit întâlnind la o reuniune intelectuală bucureşteană câţiva comunişti şi cuzişti, membrii aceleiaşi grupări. L-am auzit cerându-i explicaţii unui gardist de fier notoriu, pe care îl găsise în tandreţe intelectuală cu un marxist, şi el notoriu. Pierre-Quint nu înţelegea cum e posibilă o asemenea frăţie între doi oameni pe care, teoretic, ar fi trebuit să-i despartă zece lumi. Ţin foarte bine minte candidul răspuns al celor doi extremişti amici. <Vedeţi, noi nu suntem decât prieteni. Asta nu ne angajează la nimic>.

La fel și în politică:

Stânga și dreapta românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicții. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală care le golește de orice conținut. E o discrepanţă strigătoare între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac ei, e un dezacord între scrisul lor și viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialiști cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef și temperament – e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în democraţia, în socialismul și în ortodoxia lor.”

*

N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.”

Apoi Sebastian face o admirabilă trecere în revistă a metodelor de manipulare a maselor, într-o perioadă în care scânteia stătea la gura butoiului cu pulbere. Multe fragmente din aceste cărți ale lui au caracter aproape premonitoriu pentru ceea ce urmează să se întâmple și în război, dar mai ales după, în Europa de Est.

Corurile, marșul în cadenţă și simbolurile vagi, aceste beţii psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puţin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopţile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș. … Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viaţă și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil“.

*

Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămaşă care îţi va ţine loc de conştiinţă, de inteligenţă, de simţire şi de acţiune. Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige, un mănunchi de nuiele, un ciocan şi o seceră rezumă, rezolvă şi suprimă totul. Ar fi prea uşor să râdem de această mistică a omului în uniformă. Să recunoaştem că ea răspunde unui gust natural pentru ceremonie, unei voluptăţi reale de a crede în ficţiuni şi de a te supune lor. Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai ameţitor este al mulţimii. O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă braţul drept în sus, o sută de mii de braţe tresărind parcă dintr-un singur umăr este o maşină care flatează nu ştiu ce instinct de putere, nu ştiu ce senzaţie biologică. Să nu dispreţuim această voluptate. Este cu mult prea periculoasă.”

Finalul cărții este, probabil, finalul pe care-l are orice scriitor în minte, atunci când scrie o carte:

Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi, aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sânt convins că este.
Noiembrie-decembrie 1934

Oare câți din tinerii de azi, 2015, vor citi cu bună credință și vor înțelege cărțile scrise de Mihail Sebastian acum 80 de ani?

 

Tineri sau nu, cu bună credință sau măcar cu poftă de un șpriț, vă aștept duminică, 5 iulie, orele 18.00, la clubul de carte ca să vorbim mai multe despre cărțile lui Sebastian. Chiar dacă nu suntem de acord, asta nu ne angajează cu nimic, nu suntem decât o gașcă de cititori cu chef 😉 La Lente cafe Armenească, strada Arcului nr.8, sector 2 (în spatele bisericii Armenești). 

Etichete: , , , , , , , ,

13 comentarii la “Cum am devenit huligani” Subscribe

  1. ileana 01/07/2015 at 09:35 #

    Propun Lente Armeneasca si daca nu e cu suparare as prefera ora 17 trecute fix.

    • IoanaS 02/07/2015 at 11:13 #

      Eu nu cred ca ajung la 17. Mai degraba 18 cum a pus Dollo sub articol.

  2. Eu... gen 01/07/2015 at 09:53 #

    Iată un articol despre o altă oglindă a societății românești din anii ’30: http://utopiabalcanica.net/2014/10/03/candoare-si-psihoza-societatea-anilor-30-in-definitii-de-dictionar/

    Strâmbă și hâdă oglindă…

    • adobrero 09/07/2015 at 09:48 #

      Bun…

  3. ady 01/07/2015 at 10:48 #

    17 Lente e ok pt mine. Doar daca ma primiti cu tema nefacuta. Cartea a fost prea depresiva pt mine.

  4. adobrero 01/07/2015 at 11:14 #

    Si eu sunt ok cu locul si ora

  5. VASILIU MIRCEA PAUL 01/07/2015 at 16:20 #

    Pentru mine legionarismul a fost ceva ”cam” reprobabil, cam fanfaronadă, dar animat de intenții bune – pînă la descoperirea unui ”amănunt”.

    „…în iulie 1936, o echipă de zece legionari, studenţi la Teologie, l-au asasinat pe Stelescu în spitalul în care aştepta să fie operat de apendicită. Au tras în total 120 de gloanţe împotriva victimei şi apoi, pe acelaşi pat, au ciopîrţit cadavrul cu topoarele. Cînd a sosit poliţia, criminalii, nebuni de bucurie, se îmbrăţişau cîntînd şi dansînd în jurul rămăşiţelor lui Stelescu. …Codreanu le-a dat titlul onorific de „Decemviri”.
    Francisco Veiga (SPANIOL) Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 pag.229

    Din acel moment am întors scîrbit spatele tuturor celor care îmi vorbeau despre tot soiul de legionari sau simpatizanți, ”oameni cumsecade”, ”de caracter”, care nu ”agreau” faptele Gărzii, dar consunau cu teoria lor.

    Precizare: Stelescu era un fost lider al Legiunii trecut într-o opoziție cvasi-leșinată. Român, evident.

    O ASEMENEA CRIMĂ SINISTRĂ NU ADMITE NICI UN FEL DE JUSTIFICĂRI !

    Nota bene: BOR NU s-a delimitat ferm de fapta ”studenților” săi.

    • mihai 01/07/2015 at 16:24 #

      Mai ai vreo sursa care sa confirme afirmatia lui Veiga? Povestea imi cam zgandara detectorul de bullshit, in special partea cu dansul nebun de bucurie.

      • VASILIU MIRCEA PAUL 01/07/2015 at 17:04 #

        Sursele lui Veiga sînt, în principal, rapoartele ambasadei spaniole la București. Care rapoarte sintetizau articolele de presă și diverse alte informații, așa cum procedează orice ambasadă profesionistă. Ele au fost coroborate cu documentele similare din arhivele diplomatice italiene și franceze (regula celor 3 surse).

        Pe de altă parte 10 (zece) indivizi în halul ăsta de ciopîrțitori cam împing gîndul spre un fel de isterie colectivă.

        În fine Pontifex Maximus Zelea Codreanu îi ”înnobilează” fără rezerve. (vezi și wikipedia la Decemviri).

        Dreptu-i chestia sună a´ dracului de talibană. Ce să-i faci, trebuie să ne asumăm și noi niște mizerii, nu doar nemții.

        • mihai 02/07/2015 at 08:16 #

          Regula celor 3 surse e aplicata prost aici. Daca cele 3 ambasade au citit acelasi ziar, iar articolul din ziar era fonfleu (cica fonfleul e la fel de vechi ca ziarul insusi, Dollo poate sa confirme), atunci e clar.

          As fi preferat raportul politiei, sau macar un martor ocular al descinderii politiei.

          • VASILIU MIRCEA PAUL 02/07/2015 at 09:28 #

            Dacă Dvs. credeți că TREI ambasade serioase se mulțumesc cu UN SINGUR ziar, înseamnă că le reduceți la cel mai mic numitor al diplomaților (de tîrlă) români comunisto-securisto-post decembriști.

            Nici nu mai vorbesc de faptul că Veiga a intervievat o serie întreagă de legionari refugiați în Spania, deci numărul surselor crește substanțial.

            Eu pot înțelege că vă este foarte greu să înghițiți o asemenea răsturnare de paradigmă (aia cu poporul român „blînd, bun, iertător și creștin încă de pe vremea lui Burebista” pe care ne-au băgat-o pe gît din fragedă pruncie diverse ”piscuri” ale nației – începînd cu Eminescu și terminînd cu Dumitru Almaș-Ceaușescu). Nici mie nu mi-a fost ușor.

            DAR NU CRED că există vreo alternativă la cele scrise de Dimitrie Bolintineanu:

            „Sunt vorbe amare, dar trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca; ascunzîndu-le, se măresc, gangrenează şi moartea este aproape. Trebuie a se vindeca această rană, sau existenţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă în planul aceluia ce a creat popoarele.”

            Sau Împăratul Hirohito după bombele atomice:

            „Trebuie să acceptăm inacceptabilul și să suportăm insuportabilul.”

          • mihai 02/07/2015 at 10:22 #

            Tot ceea ce afirm e ca vremurile erau tulburi, capetele infierbantate erau multe, iar sursele diplomatice ale lui Veiga sunt surse la mana a treia (martorii sunt mana 1, ziaristii sau spionii straini sunt mana 2), iar pentru o judecata (chiar si a noastra, aici in subsolul lui Dollo) e nevoie de ceva mai mult decat ce spune Veiga (mana a patra!)

            Trebuie sa tinem cont si de motivatiile actorilor: singurul despre care putem sustine ca e garantat interesat de fapte, e Veiga (scopul lui a fost sa scrie o monografie despre legionari). Ambasadele sunt interesate de promovarea intereselor tarilor lor, iar o informatie de tip faptul divers (adica, zice-se ca niste legionari l-au casapit pe un fost lider de-al lor) nu conteaza atat pentru detaliile descrise, cat prin ilustrarea contextului (spiritele sunt agitate in tara asta). Ziaristii, sunt sigur ca nu erau mai breji pe atunci decat cei de azi, care sunt varza. Prin urmare, tot tirajul era cel care conta, asa ca nu poti sa pui baza pe ei. Iar informatiile de la spioni trebuie intotdeauna corelate. Mai raman doar raportul politiei, care are valoare juridica, si martorii, pe care trebuie sa-i evaluezi cat de interesati sunt de inflorituri

            Asta nu inseamna ca cred in paradigma clasica. Slava domnului, prostia si supunerea in fata autoritatii (vezi experimentul lui Milgram) sunt egal raspandite in lume. Doar ca sunt sceptic din fire 🙂

          • mihai 02/07/2015 at 10:31 #

            In ceea ce priveste „UN SINGUR ziar”, sa ne amintim de „stirea” prinvind ajutoarele umanitare trimise de Romania in Tahiti in loc de Haiti, pornita de la TimesNewRoman si ajunsa in fluxurile de stiri internationale.

            Pe vremea legionarilor nu exista internet pentru dezmintiri si anchete jurnalistice paralele. Si daca un fonfleu publicat azi intr-o foaie, se revarsa maine in toata presa Bucuresteana, asta spune ceva tot despre cat de infierbantati sunt romanii, deci e o informatie care merita retransmisa pe canalele diplomatice.

            Ce incerc sa spun e ca un fonfleu poate ajunge subiect de telegrama diplomatica in conditiile potrivite, mai ales ca nu e treaba ambasadei sa verifice validitatea amanuntelor tuturor povestilor.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.