Când viaţa bate cartea – Jurnalul lui Mihail Sebastian

Mihail Sebastian la Paris Mihail Sebastian la Paris
Deşi trăim într-o epocă în care minorităţile, cel puţin la nivel declamativ, sunt tratate politically correct, am senzaţia că problema evreiească este în continuare de actualitate, cel puţin în societatea românească.

adobrero lovește din nou. De data asta cu o cronică despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, pe care unii dintre noi au zis că o să-l citească după „De 2000 de ani” dar încă nu s-au învrednicit. Cronica de mai jos îmi arată că jurnalul ăla e o lectură obligatorie. Și că adobrero e o cronicăreasă bună 😉

 

***

Deşi trăim într-o epocă în care minorităţile, cel puţin la nivel declamativ, sunt tratate politically correct, am senzaţia că problema evreiească este în continuare de actualitate, cel puţin în societatea românească. Aşa se explică poate de ce, de la publicarea Jurnalului în 1996, scrierile lui Mihail Sebastian au incitat la zeci de polemici, cărţi şi articole (pentru contra vezi Marta Petreu cu „Diavolul şi ucenicul său”, pentru pro Ioana Pârvulescu, cu o serie de articole din România literară – nr. 28, 29, 30 / 2009). La fel s-a întâmplat şi în 1935, anul în care a apărut „De două mii de ani”. Presa epocii a explodat, cu singura diferenţă că pe vremea aia Mihail Sebastian era în viaţă şi a putut să-şi scrie apărarea; aşa a apărut „Cum am devenit huligan”, care după părerea mea este una din radiografiile reuşite ale societăţii romîneşti, de ieri şi de azi.

„De două mii de ani” şi „Jurnalul” sunt două cărţi complementare. Prima, scrisă în conformitate cu tehnica romanului modern care prindea rădăcini în epocă, are o puternică tentă autobiografică, în timp ce Jurnalul, deşi se vrea un document de uz personal, are mici stilizări, cel puţin în partea de început, care indică faptul că autorul a cochetat cu ideea publicării. Şi din punct de vedere cronologic, cele două cărţi se completează. Acţiunea din „De două mii de ani” se petrece în perioada 1927 – 1935. „Jurnalul” acoperă perioada imediat următoare, începe în 1935, la puţin timp după distanţarea lui Sebastian de fostul său mentor, Nae Ionescu, şi se încheie cu câteva luni înainte de a muri, la doar 37 de ani, accidentat de un camion.

Jurnalul debutează cu câteva aluzii la scandalul, încă proaspăt, provocat de romanul „De două mii de ani” şi de prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu. Ruptura dintre cei doi a fost o lovitură dureroasă pentru Sebastian, motiv repetat de reflecţie în Jurnal. Ce am apreciat a fost faptul că Sebastian nu scrie cu ranchiună, nu ştiu dacă pozează pentru posteritate sau chiar a încercat să nu cadă în capcanele subiectivismului, dar cred că a reuşit să surprindă caracterul contradictoriu al lui Nae Ionescu. După o conferinţă reuşită a lui Nae, notează că acesta este fără îndoială „cel mai interesant şi cel mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat, în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ceea ce priveşte calităţile lui de inteligenţă.” Atunci când îl prinde însă cu minciuna pe vestitul profesor, nu ezită să-l taxeze  drept „combinard, şmecher, cabotin” (e o fază în care Nae minte deliberat că l-a cunoscut personal pe Hitler, iar Sebastian, de faţă la discuţie, ştia sigur că nu e adevărat).

Nae Ionescu nu a fost singura decepţie a lui Mihail Sebastian. Poate chiar mai acut a resimţit răcirea relaţiilor cu Mircea Eliade, într-o perioadă în care acesta din urmă s-a aflat pe o poziţie clar legionară. Şi relaţia cu Camil Petrescu a intrat într-un con de umbră, diferenţele politice şi sociale dintre cei doi accentuându-se vizibil. De fapt, în scurt timp, Sebastian s-a văzut izolat şi respins de cele mai multe cercuri în care se învârtise până atunci. Descrierile momentelor absolut jenante şi a tăcerilor cu subânţeles care se lăsau peste grup ori de cîte ori Sebastian intra într-o incintă în care se aflau Eliade, Cioran, Noica, Haig Acterian şi alţii reprezintă unele din cele mai dureroase pasaje din Jurnal. Sebastian trăieşte în viaţa reală destinul pe care îl conturase cu câţiva ani înainte personajului său evreu din „De două mii de ani”. Ca o premoniţie uluitoare a lucrurilor ce urmau să vie, Sebastian a scris o carte pe care viaţa avea să i-o confirme. Şi încă destul de repede.

Mai mult decât chestiunea evreiască, atât Jurnalul cât şi romanul pun pe tapet o întreagă psihologie umană, şi asta mi se pare cel mai interesant, de aceea cărţile acestea rămân atât de actuale. Relaţiile umane sunt atât de complexe, de fragile, se leagă şi se destramă la orice schimbare de curent. Omul e o trestie gânditoare a zis un filozof, dar se pare că e mai ales o trestie flexibilă care se apleacă mai abitir atunci când bate vântul de extremă dreaptă.

Dincolo de orice altceva, Jurnalul lui Mihail Sebastian reflectă transformarea unui om atunci când acesta nu mai deţine nici cel mai mic resort de a fi stăpân pe propria sa viaţă, prins în angrenajul crud al istoriei. Mai ales când cel în cauză este un om lucid şi sensibil. Sensibilitatea este trăsătura definitorie a personajului din „De două mii de ani”,  caracteristică pe care o va descoperi cititorul Jurnalului la însuşi Sebastian, chiar dacă acesta a negat tot timpul identitatea în cauză.

În debutul Jurnalului, în 1935, Sebastian are 27 de ani, frecventează teatrele şi cafenele; este tânăr, este viril, este viu, ceea ce îl interesează în principal sunt iubirile, aventurile, ale sale sau ale altora. Este acelaşi tânăr autor care scrisese, cu numai doi ani în urmă, romanul „Femei”. E pasionat de sport, mai ales de schi, care de altfel i-a dat şi ideea pentru „Accidentul”, roman la care a lucrat timp de câţiva ani. Modul în care a conceput această carte, peripeţiile cu furtul şi refacerea manuscrisului ocupă de asemenea o mare parte din însemnările sale din acea perioadă.

Începând însă cu 1939, registrul se schimbă şi însemnările lui Sebastian se încarcă din ce în ce mai mult de amărăciune. Mai întâi este concentrat iar descrierea vieţii de cazarmă, prostia, păduchii, oboseala fizică şi degradarea morală este impresionantă, mai ales pentru că sincer, mie nu-mi pare că s-ar fi schimbat ceva în viaţa cazonă, poate doar păduchii au dispărut. Urmează escaladarea antisemitismului, de la atitudinea unor grupări extremiste, la politica de stat. „Altă dată – chiar sub legionari – antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Acum şi sentimentul ăsta, al unei justiţii oficiale, e pierdut”, notează el. Toate aceste umilinţe Sebastian le percepe personal: legea chiriilor, exproprierile, confiscarea aparatelor de radio, a bicicletelor, pâinea care costă mai mult pentru cumpărătorul evreu, munca silnică la curăţat zăpada, obligaţia de a furniza statului articole de îmbrăcăminte şi în final ameninţarea cu deportarea, „expatrierea unor elemente” aşa cum suna formula oficială.

An după an, Sebastian e mai destrămat, mai obosit, mai izolat. Supravieţuieşte, intelectual şi financiar, citind şi traducând. Ascultând la radio şi notând în Jurnal ştiri despre evoluţia războiului, aşteptând pacea, mai întâi cu săptămânile, apoi cu lunile, şi în final cu anii. Faptul că e nevoit să se împrumute de bani de pe la alţi evrei mai căpătuiţi îl demoralizează cumplit. La un moment dat, îşi face iluzii că ar putea emigra, dar îşi dă semana că războiul l-a uzat; a pierdut deja ceea ce i-ar fi trebuit pentru asta, tinereţea, simţul aventurii, sănătatea. „Look in my face. My name is Might have been” citează Sebastian dintr-un poet englez. Este motto-ul vieţii lui.

Finalul războiului şi schimbarea regimului îi aduce un scurt moment de euforie. „Nici n-am avut timp să beau un pahar de şampanie pentru Parisul recucerit ce francezi, când ne-a ajuns din urmă avalanşa de evenimente proprii. Toată noaptea am scris pentru România liberă. Eram fericit că întâmplarea mă făcea gazetar chiar în noaptea victoriei”. Se întâmpla la redacţia ziarului, unde se găsea în anturajul lui Lucreţiu Pătrășcanu. Dar entuziasmul a durat prea puţin; la nici o săptâmână se retrage de la ziar, dezgustat de noul regim şi notează, din nou cu aceeaşi intuiţie care se pare că l-a caracterizat: „e o îmbulzeală teribilă, de ordin moral, pretutindeni. Toată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau”.

Ce s-ar fi întâmplat cu Mihai Sebastian dacă nu ar fi murit câteva luni mai târziu? Este un exerciţiu de imaginaţie interesant, la latitudinea fiecăruia dintre noi. Personal cred că ar fi sfârşit prin puşcării, dacă nu în lotul Pătrăşcanu, atunci ceva mai târziu, în lotul Noica. Doar că între timp ar fi avut timpul să mai scrie o carte, poate chiar cea despre război, pe care o promisese în Jurnal.

 

Etichete: , , , , ,

6 comentarii la “Când viaţa bate cartea – Jurnalul lui Mihail Sebastian” Subscribe

  1. Stelian 09/07/2015 at 16:35 #

    Am citit ceva jurnale ale unor personalitati romanesti.
    Jurnalul lui MIhail Sebastian mi-a revelat ceva extrem de interesant, ce observasem inainte, dar nu fusesem capabil sa scot in evidenta.
    Jurnalul lui Sebastian este scris pentru el, nu pentru a fi publicat. In el Mihail Sebastian nu scrie pentru posteritate, nu este preocupat sa se puna intr-o lumina buna, cum se vede in jurnalele pe care le-am citit eu.
    Este autentic, natural…
    De fapt el a si fost publicat postum, acum, relativ recent.

  2. doina 10/07/2015 at 07:49 #

    mi-a ramas in minte secventa in care il vede pe Eliade pe trotuar si el, Sebastian, trece pe celalalt trotuar tocmai pt a-l scuti pe acesta de nevoia de a-l ocoli. Si spune ca il intelege…Ce om!!! uitati-va la liderii de azi si vedeti cit de rau am coborit….

  3. VASILIU MIRCEA PAUL 10/07/2015 at 13:37 #

    Chapeau adobrero ! (comme d´habitude).

    Ce vreau să adaug: am citit aproape tot ce se putea citi în materie de memorii și impresii de călătorie despre România perioadei 1800-1930-1940 (cu accent pe ”înainte de 1930”).

    Impresia generală cu privire la ”elitele nației” (la grămadă, adică politicieni, intelectuali, politicieni-intelectuali și invers) este cea a unei imense instabilități psihice. Marile realizări ale bietului Carol I nu au fost nici legile, nici căile ferate, nici podul de la Cernavodă, nici orice alt lucru concret.

    NU !

    Ceea ce a reușit acel principe-rege, serios ca un neamț și inteligent ca un francez (sau român) a fost menținerea într-un echilibru foarte fragil a mormanelor noastre de oameni, bine dotați la cutiuță, dar gata să bată cîmpii în cele mai aiuristice moduri, după cum ”li se scula la sculare”.

    Nae Ionescu ar fi unul din ultimii pe lista zgubiliticilor valahi de top – chestia cu „…și i-am zis lui Hitler că…”. Dar epoca lui Mihail Sebastian nu a mai beneficiat de vreun Carol I, ci de bicisnicul urmaș ”II”.

    Cel mai trist este că nici evreul Sebastian, nici ultra-românii Eliade, Cioran, Noica nu și-au dat seama în ce constă defectul FUNDAMENTAL al românilor (nici măcar la zeci de ani după ”erorile tinereții”).

  4. Nautilus 11/07/2015 at 22:31 #

    Ceea ce era foarte curios (pentru cineva care ar fi citit Jurnalul în 1997) era aparența de calm rațional a lumii de instabili și zgubilitici.

    Nu, serios.

    Cum vedea lumea instabililor și a zgubiliticilor istoriografia comuniștilor? Masacru la 16 februarie, Doftana, războiul cu URSS, rebeliunea legionară, pogromul de la Iași etc

    Cum vedea lumea instabililor și a zgubiliticilor istoriografia țărăniștilor? Legionari, comuniști, agitatori, ruși etc

    Cum vedea lumea instabililor și a zgubiliticilor istoriografia occidentalilor? Practic în 1997 orice discuție despre epoca 1933-1945 o începeau cu gazul și se termina cu crematoriul.

    Mihail Sebastian se duce la cursurile lui Nae Ionescu, discută la o bere cu Camil Petrescu, se îndrăgostește (stupid) de Leni Caler, primește traduceri de la editura Fundațiilor Regale, dezbate relele URSSului cu Felix Aderca, ascultă operă la radio, plânge după francezii ocupați și nu e impresionat câtuși de puțin de duelul dintre Bismarck și Hood.

    Trăiește și se exprimă ca un român sărăcit și vexat. Nu ca Anne Frank.

  5. VASILIU MIRCEA PAUL 12/07/2015 at 23:02 #

    @Nautilus

    Cînd am spus ce am spus nu l-am inclus pe Mihail Sebastian în sfera zgubiliticilor – din contra. Deși este foarte greu de luptat cu superficialitatea îmi voi duce crucea pînă la capăt în speranța că, pînă la urmă, rațiunea va învinge visceralul.

    Din familie am primit exact imaginea despre care vorbiți – ”calm rațional”, ”dezbateri la o bere”, muzică simfonică, etc. Confruntat cu bulibășeala post-1989, la început, am dat și eu vina pe comunism. Dar, cînd anii au devenit decenii și practic nu se mișca nimic (prin contrast cu alții, cum ar fi Polonia sau Țările Baltice), mi-am spus că această bălteală trebuie să aibă rădăcini mai adînci. M-am apucat de săpat – ȘI LE-AM GĂSIT. Atenție – m-am dus mult înainte de 1918 (descoperind, printre altele, completa inadecvare a operelor caragialiene – nu e nimic de rîs în epocă).

    Așadar cînd spun ce spun, ȘTIU FOARTE BINE CE SPUN. Înșiruirea unor lozinci comuniste sau stîngisto-occidentale nu mă impresionează defel – le cunosc și răs-cunosc. Însă, dacă chiar doriți să vă documentați serios, pot să vă scutesc efortul unor prea numeroase volume prin sinteze proprii în format pdf la paulvasiliu_ro@yahoo.com.

    • mihai 13/07/2015 at 09:37 #

      Suna teribil de tentant. Pacat ca n-am timp nici sa mai respir 🙁 Ar merita, totusi, sa le publici pe un blog gratuit, undeva. Ca pe mail li se pierde urma.

      O curiozitate, totusi: ai reusit sa faci si analiza comparata, intre noi si ceilalti (polonezi, baltici, occidentali)?

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.