De ce nu au românii încredere în societatea civilă?

Nu știu, dar vă spun care e legătura dintre nunta la sat, coliva lu' mamaie și conferințele de presă în era lui „click aici ca să vezi ce n-ai văzut”.

A m organizat azi o conferință de presă la care au venit fix patru jurnaliști. Al cincilea a ajuns după două ore. Strânsesem tot în sală și plecam din hotelul în care s-a ținut evenimentul. Femeia părea dezorientată, avea o mapă în mână de la altă conferință și ne-a întrebat dacă acolo este/a fost ceva conferință de presă. A bălmăjit ceva neinteligibil, semn că nici ea nu știa exact ce conferință caută, nici noi n-am crezut că e pentru noi. Am plecat, dar ea s-a ținut după noi. Totuși, despre ce a fost conferința noastră? I-am zis, am întrebat-o cu neîncredere „dar dumneavoastră cine sunteți?”, s-a prezentat (de la un ziar, fostă glorie a presei scrie), apoi a zis să-i dăm totuși o mapă de presă ca să scrie ceva de noi, dacă tot ne-a întâlnit.

I-am dat un stick de memorie cu toate documentele – așa e modern acuma – și am pus-o să semneze lista de prezență, ca să vază finanțatorul că am avut totuși participare la conferință. Am avut brusc în față imaginea bunicii care venea cu coliva de la biserică și până acasă o împărțea pe toată la copii. Le punea grâul fiert direct în palmele făcute căuș, pentru că se țineau după ea pe uliță. Ne-am hlizit între noi, amar, de situație, zicându-ne că dacă mai întrebăm oamenii pe drum, până la metrou sigur mai găsim câțiva interesați să le dăm și restul de stick-uri.

Neașteptat, prima care a publicat o știre foarte bine făcută de la conferința noastră a fost exact doamna de la urmă. Ne-a trimis și link-ul și ne-a îndemnat s-o mai chemăm și altă dată. Cu o zi înainte sunasem la aproape toate publicațiile și posturile TV, unde mai am cunoscuți din vremea când făceam și eu presă, trimisesem invitații, inclusiv la ziarul la care scrie doamna, dar majoritatea m-au descurajat. Nu prea mai există reporteri de teren, iar ăia puțini care există sunt cantonați în zonele fierbinți ale realității românești: DNA, politic, can-can, infracțiuni. Conferința noastră era despre drepturile omului, despre faptul că românii nu-și cunosc drepturile și despre un site pe care oamenii pot intra ca să se informeze și să primească sfaturi juridice gratis. Nimic suculent, deci, doar o chestie care-i privea pe toți cetățenii.

 

tomorrowUna dintre temele care a suscitat interes la conferință a fost de ce nu au românii încredere în organizațiile neguvernamentale. Surprinzător rezultat al primului studiu sociologic pe tema drepturilor omului făcut în România, în condițiile în care organizațiile neguvernamentale = societatea civilă = noi înșine, până la urmă. Rezultatele studiului sunt dramatice, în sensul că 72% dintre respondenți admit că nu știu ce drepturi au, iar 80% cred că drepturile (alea pe care nu le cunosc?!) le sunt încălcate în România. Mai multe găsiți aici.

Ce fac românii când li se încalcă un drept? Păi apelează la (în ordinea descrescătoare a procentelor de încredere) polițist, avocat, jurnalist. Numai unul din trei români declară că la nevoie ar apela la o organizație neguvernamentală. Mai mult de jumătate dintre chestionați nu au încredere în organizațiile neguvernamentale.

Avem așadar starea de fapt: oamenii nu-și cunosc drepturile. Statul (prin reprezentanții lui politici) nu prea are interes ca oamenii să fie informați, pentru că ar fi prea vocali. Sectorul neguvernamental, care ar putea să contribuie la această informare și să-i ajute pe oameni să fie cetățeni mai buni, nu se bucură de încrederea populației, și nici de o susținere financiară prea grozavă. Cercul vicios se închide.

Autorul sondajului (reprezentantul IRES) e de părere că cetățenii nu au încredere în organizațiile neguvernamentale fie pentru că nu știu foarte clar ce sunt ele, fie pentru că organizațiile astea nu prea au notorietate, nu se știe exact ce fac ele și cum îi pot ajuta pe oameni. Lipsa de notorietate a organizațiilor neguvernamentale se datorează, corect, slabei reflectări în presă a activităților lor. Presa nu e interesată de acțiuni pozitive, ci se concentrează mai mult pe „n-o să-ți vină să crezi ce nenorociri s-au mai întâmplat”.

Din direcția cealaltă, puținii finanțatori care mai bagă bani în activitatea organizațiilor neguvernamentale – fonduri străine în general – au și ei pretenția ca activitățile finanțate să fie vizibile, deci cer ca organizația să facă evenimente publice, să cheme presa, să fie inovativă și să suscite interesul blazatei bresle jurnalistice și amorfului popor. Așa că organizațiile fac conferințe, evenimente, cheamă presă, care nu vine, dar pentru că s-au angajat față de finanțator la un număr de participanți mai cheamă și alte organizații, în fond proiectele astea vizează oameni, organizațiile alea lucrează cu oameni… deci cumva informația va ajunge cât de cât la niște persoane.

Și uite așa evenimentele publice devin un soi de cumetrii, în care vorbim despre proiectele și realizările noastre noi între noi, colegii de la alte organizații vin la conferința ta, pentru că vor avea și ei nevoie să le vii și tu la ale lor. Ca la nuntă, doar că fără dar. Deși uneori timpul petrecut în astfel de întâlniri e mai valoros decât plicul cu bani, pentru că ți-l rupi din propriile proiecte, adesea suprapuse și înghesuite pe prea puțin timp.

Poate nu e așa grav, veți zice, doar că până la urmă scopul proiectului nu e să te acoperi cu acte doveditoare pentru finanțator și să bifezi niște indicatori (deși uneori așa pare), ci să ajungi cu adevărat la cine are nevoie de serviciile tale. Iar asta se întâmplă rar sau greoi, în lipsa ajutorului presei.

Desigur că Internetul, site-ul propriu, rețelele de socializare au reușit să mai suplinească nevoia de popularizare, de disemniare a mesajului, uneori chiar au depășit audiențele presei tradiționale. De exemplu oamenii vin la APADOR-CH  dând căutare pe google „ce faci dacă te bate poliția?” – unde e bine indexat site-ul organizației. E și asta o notorietate, nu de dorit, dar măcar răspunde unei nevoi reale din rândul populației.

Totuși astea nu sunt decât acțiuni reactive, procentul uriaș de necunoaștere a drepturilor se combate cu educație încă din școală – lucru pe care se pare că sistemul de stat nu se grăbește să-l facă – și de informare continuă în rândul populației adulte. Apoi, informarea asta e un drept, dar și o obligație. Oricât ar trage de tine organizațiile neguvernamentale ca să te informeze, dacă tu nu consideri că e important să știi pe ce lume trăiești, ce drepturi ai și nu-i bați la cap pe ăia care trebuie să ți le respecte, atunci s-ar putea să fie prea târziu să le mai ceri, când o să te trezești că le-ai pierdut.

Cred că sondajul ăsta publicat azi de APADOR-CH arată de fapt eșecul tuturor actorilor implicați în ecuația asta: statul nu are interes, organizațiile neguvernamentale nu au acces pe micile ecrane, presa nu e interesată, cetățenilor nu le pasă de propriile drepturi. Nu știu care e soluția, dar trebuie să fie una, că prea pierdem toți din situația asta.

În caz că vă simțiți brusc responsabili după ce ați citit mai sus, și vă întrebați „da chiar, eu știu ce drepturi am?” găsiți un răspuns mai mult decât lămuritor pe www.drepturicivile.ro.

Etichete: , , , , , , ,

35 comentarii la “De ce nu au românii încredere în societatea civilă?” Subscribe

  1. Radu 25/09/2015 at 06:24 #

    Mă mir că după atâția ani în presă nu ați deosebit un jurnalist de ceea ce se numește „fursecar”. E drept, la puținele conferințe de presă organizate de ONG-uri în ultimii ani, ocupația asta a început să fie tot mai puțin atractivă. Tot în ultimii ani – dacă „fursecarul” original n-avea treabă cu breasla jurnaliștilor și-și organiza ziua în funcție de agenda conferințelor de presă – a apărut și o specie hibridă: ziaristul-fursecar. Un alt semn al degradării la care este supusă această meserie pe cale de dispariție.
    După cum arată (și după cum cunosc organizațiile de profil din România – cu mici excepții), site-ul de care ați pomenit va trăi atâta vreme cât organizația care l-a creat (APADOR-CH) va fi finanțată de norvegieni. BTW, am navigat pe drepturicivile.ro și în 5 minute am epuizat tot ce era de citit. Poate ar fi bine să mai includeți și ceva conținut (gen FB/Twitter feeds, blog(uri), știri interesante, studii de caz etc.) că au trecut ceva zile de când ați lansat web site-ul și la „știri” nu e decât una singură. Nu mai folosiți termenul de „platformă” pentru o amărâtă de pagină web cu 2-3 link-uri. Momentan, nu se justifică finanțarea din fondul ONG – așa ceva putea să facă și un preșcolar în schimbul unui pachet de chewing-gum.
    Ca să vedeți diferența, uite un site asemănător din Serbia vecină, finanțat de USAID și lansat acum o lună (acolo s-a muncit în vacanță): http://ocdoskop.rs/en.html. Faceți comparație cu ce ați lansat voi… și mai discutăm 🙂 Sau nu. Un alt site bine dotat, de data asta din Suedia, care tratează problema la nivel internațional: http://www.civilrightsdefenders.org. E drept, pentru asemenea conținut de calitate ar trebui ca și APADOR-CH să fie o altă organizație 🙂
    În schimb, vă dau dreptate în ceea ce spuneți aici (și chiar mă uimește acest acces de sinceritate): „Și uite așa evenimentele publice devin un soi de cumetrii, în care vorbim despre proiectele și realizările noastre noi între noi, colegii de la alte organizații vin la conferința ta, pentru că vor avea și ei nevoie să le vii și tu la ale lor.” Poate ar fi bine să vă concentrați energiile pentru a limita la minimum această risipă de resurse, generalizată la nivel de sector. Mai puțin în rândul organizațiilor ce funcționează prin fundraising, desigur.

    • Dollo 25/09/2015 at 10:08 #

      Ai dreptate și nu prea. Site-urile la care faci referire sunt site-urile unor organizații, pot să-ți mai dau și eu câteva, care au probabil niște zeci/sute de angajați și nenumărate proiecte. E firesc să aibă și mai multe știri, poate chiar zilnic. Apador are 8 oameni cu totul, pe site-ul http://www.apador.org sunt ceva mai multe informații, dar nici acolo nu există marfă zilnică. Nu suntem ziar, suntem o organizație. Drepturi civile este unul dintre proiecte, principala lui funcțiune este de informare pe domeniul drepturilor, și mai ales modulul de consiliere online. Abia l-am lansat, proiectul e la început, urmează să fie puse pe site și studii de caz, să adăugăm o bază de date cu organizații și avocați și tot felul de alte chestii. Nu se pot face zilnic toate astea. Ideea nu e să intri tu zilnic ca să citești noutăți acolo, ci să ajungă la el oamenii care la un moment dat au nevoie de consiliere și informare. Dacă în 5 minute l-ai parcurs înseamnă că nu ai citit chiar tot ce e pe el sau ai o viteză la citit mai mare decât media 😉 oricum, nu ai aflat nimic nou citindu-l, a fost o pierdere de vreme pentru tine?

      • Radu 25/09/2015 at 12:35 #

        Consiliere „online” înseamnă consiliere „în timp real, online”. Altfel e doar un înlocuitor de e-mail și o simplă adresă postată ca banner pe HotNews era suficientă. Ce ar fi fost remarcabil, era un modul tip messenger, în care se realiza consilierea pe loc. În timp real, carevasăzică.
        Organizațiile de care pomeneam nu au „zeci de angajați”, iar ce fac ei este din altă ligă (a campionilor!) față de ce oferă site-ul vostru. Cel puțin în acest moment. Sper măcar că v-am oferit un standard pentru comparație.
        Cred că am exagerat când am scris că v-am parcurs site-ul în 5 minute, de fapt au fost doar 3 🙂 Lăsând gluma deoparte, în afară de studiul IRES și materialele despre drepturile omului, nu aveți nimic altceva. Prea puțin, chiar și la câteva zile după lansare. Baza de date trebuia măcar realizată pe jumătate, listele cu avocați nu le-ați făcut încă?!?
        Nu am comentat doar ca să mă aflu în treabă, subiectul mă interesează atât profesional (mă ocup cu evaluarea ex-post de programe și proiecte) cât și personal. Mai mult, cred că e o treabă grozavă ceea ce faceți voi, dar… faceți-o cum trebuie! Un astfel de site poate fi transformat ulterior într-un proiect la nivel național (rețea de avocați etc. – mai ales în mediul rural) și – de ce nu – chiar o organizație de sine stătătoare (sau să creeze o rețea de organizații afiliate).
        Ideea este că proiectul trebuie să creeze ceva durabil, susținut prin atragere de fonduri și de ceea ce americanii numesc ‘constituency’. Altfel, o să fie doar ‘încă un site’ ce-și va pierde – la scurt timp după finalizarea proiectului – utilitatea, resursele și utilizatorii. În ordine inversă 🙂

        • Dollo 25/09/2015 at 15:08 #

          Păi hai să mai vorbim peste câteva luni, să vedem câți dintre avocații de la nivel național, implicați în proiect, vor dori să facă consiliere pro bono pe site, astfel încât să ne putem permite un messenger. E grozav ce zici, dar nu poate fi făcut doar cu doi avocați, din care unul part time – atâția avem acum. La nivel teoretic toți suntem buni la sfaturi, ți-am zis, parțial sunt de acord cu tine, și eu mi-aș dori să putem face mai mult, dar lucrînd zi de zi cu ei știu și de ce nu se poate. Și nu pentru că nu vrem. Poate ne faci o vizită într-o zi ca să discutăm mai aplicat, cred că ar fi reciproc avantajos.

          • Radu 26/09/2015 at 18:13 #

            Pro bono e frumos la început, dar nu poate funcționa decât așa, de probă (temporar). O asemenea activitate nu poate funcționa decât dacă sunt suficienți oameni care au nevoie de ea, și cu resurse comunitare. Există nenumărate opțiuni pentru asta, dar nu are sens să fac eu acum consiliere online, sunt convins că aveți cu cine să vă dezvoltați capacitățile profesionale în acest sens.
            Mulțumesc pentru invitație, am să răspund la ea peste câteva luni, când vom putea să discutăm aruncând o privire retrospectivă asupra realizărilor proiectului vostru și – poate – asupra sugestiilor mele de care nu veți ține cont 🙂 Deh, deformare profesională cu anticipație!
            Vă doresc succes în continuarea proiectului și sper să mai citesc pe blog postări despre ce s-a mai întâmplat…

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.