Când te prinde noaptea în munți…

... și nimerești în pensiunea unui UNPR-ist

casa

Am zăbovit cam mult până să căutăm o cazare, furați de vremea bună și de culorile toamnei. Se întunecase și nu mai fusesem în zona aia, aşa că ne-am trezit bâjbâind pe întuneric într-o vale necunoscută. Pe măsură ce înaintam pe drumul pietruit, pe malul unei ape, pensiunile se răreau. Am întrebat la una – nu aveau camere, am intrat în a doua – nu era nici țipenie de om înăuntru, deși luminile erau aprinse și ușile descuiate. În cele din urmă, când credeam că ni se va înfunda și vom dormi în mașină, vedem un banner atârnat deasupra drumului: Pensiunea Suprema armonie vă oferă camere…

La telefon răspunde o voce feminină și suspicioasă. Întreabă în șoaptă pe cineva de alături dacă mai au camere, de parcă n-ar ști. După câteva minute ne decide soarta: 
– Urcaţi pe o potecuţă din drum şi casa e pe deal, nu se vede de jos. Vă așteaptă soțul meu cu lanterna în poartă – zice soția… soțului.
Vedem o potecuţă la stânga, niște trepte care urcă un deal abrupt, și le încercăm. Un dulău începe să latre, apare si proprietarul  sus în deal, ne bagă o lanternă în ochi şi strigă:

– Care eşti acolo? Ooo, dar ce musafiri, poftiţi, poftiţi…

– Am nimerit bine, aici e Pensiunea Suprema armonie?, întrebăm noi neconvinși.

– Da poftiţi, poftiţi, haideți înăuntru…

Ajungem sus, câinele după noi, proprietarul tot ascuns după lanternă. În pragul uşii se dovedeşte că nu știe cine suntem, dar nu dă înapoi:

– Hai intraţi, intraţi, beţi o ţuica, o vişinată?

– E Suprema armonie? o ținem noi langa.

– Haide domnule, că vă găzduim şi noi, intrați…

– Dar noi căutăm pensiunea… ne aşteaptă proprietarul de la Suprema armonie…

Tipul solid, cu o mustață căruntă, pe oală, ne bagă aproape cu forța în casă, unde nevasta şi băiatul schimbă între ei priviri mirate – cine dracu or fi ăştia? Noi suntem la fel de miraţi de insistenţele bărbatului cu lanterna, care vrea să ne pună la masă și să-i gustăm măcar vişinata. Noi ne uităm încurcați la ei, ei la noi. Bărbatul ne privește ca pe un trofeu, ne zâmbește larg și pare că-și freacă mâinile de mulțumire. În seara aia îi vom alunga plictiseala din familie. 

Înăutntru casa pare în amenajări. Nevasta ne lămurește, după cele câteva secunde de stânjeneală, că ei sunt din Pitești și vin acolo în week-end, ca să-și construiască o căbănuță.

– E plăcerea noastră, nu ne grăbim s-o terminăm că ne dă o ocupație și un țel în viață. Dar dacă vreți vă putem găzdui…

– Haide, domnule, măcar o țuică, insistă bărbatul.

Pentru câteva minute se sfătuiesc dacă să ne explice unde ar fi totuși pensiunea aia cu armonia, sau să ne țină acolo, în cele din urmă rațiunea triumfă asupra țuicii și izbutim să ieșim pe ușă. Bărbatul ne petrece cu lanterna din prag și ne strigă până ajungem la baza dealului:

– Să lăsați poarta deschisă că mai așteptăm musafiri, și cine știe, dacă văd poarta închisă o să creadă că nu suntem acasă.

suprema-armonie

Ne-am întors pe vale și din a doua încercare am nimerit Pensiunea Suprema armonie. În vârful dealului, în poartă, soțul doamnei de la telefon ne aștepta și el, impacientat, cu o lanternă:

– Haideți că vă sunasem înapoi și nu știam pe unde v-ați rătăcit. Are și el mustăcioară, albă, e îmbrăcat la cămașă și cravată pe sub o geacă groasă roșu vișiniu. Îi povestim peripeția cu vecinul care voia să ne dea o vișinată și îi cerem îngăduința să mergem din nou la mașină să luăm bagajul, acum că tot am găsit poteca cea bună.

– Mergeți! Și să nu vă pară rău după vișinata aia, că avem și noi.

Pensiunea e rece și pustie, pare că pe soți i-am întrerupt din drumul către dormitor, dar sunt bucuroși de oaspeți. Au pornit rapid căldura în câteva camere ca să avem de unde alege. Mici, cât să încapă un pat dublu, căptușite cu lemn, o baie înghesuită și care avea să rămână rece sloi până a doua zi, apă caldă, așternuturi decente, 80 de lei pe noapte. Domnul ne invită să bem un pahar, de noapte bună, în bucătăria din curte, unde doamna prăjește niște chiftele. La ușă mișună o ciurdă de pisici. Onorăm invitația cât să nu părem nepoliticoși, cu gândul să nu deranjăm prea mult. Se dovedește până la urmă o seară lungă și interesantă, petrecută în jurul unei carafe cu vin roșu, în compania unei gazde cel puțin incitante.

toamna2 toamna

Începem inocent, cu numele pensiunii, și intrăm pe negândinte într-un vârtej de istorie, politică și bancuri pe care gazda le plasează gradat, mai porcoase pe măsură ce scade vinul din carafă. Aflăm că Suprema armonie era ăl mai tare templu din Orașul interzis, unde se făceau ceremonii din an în paști, și care a și ars de vreo două ori. Ne înfiorăm un pic la gândul că vom dormi practic într-o grămadă de scânduri inflamabile și calculăm în gând distanța de la balconul camerei la pământ, în caz de nevoie. Ce vă povestesc acum s-a petrecut cu câteva zile înainte de Colectiv. Nu se născuse încă obsesia ISU, iar Gabriel Oprea încă era vicepremier, deși ne aflam în plin scandal cu polițistul mort în coloana oficială.

Gazda noastră ne spune că e pasionat de civilizația chineză, de aici numele pensiunii, dar aflăm curând că de fapt e mai captivat de aia sumeriană, din care e sigur că ne tragem și noi, sau cel puțin cei de pe Valea aia a Cheii, unde sunt câteva peșteri în care s-au găsit niște cranii vechi de dinainte de potop, despre care speologii din Câmpulung afirmă că ar fi ba de capră, ba de bivol negru.

De la sumerieni trecem abrupt la contemporanii musceleni, care nu fac destule pentru promovarea turismului în zonă, gazda vorbește fără întrerupere, ca Dan Diaconescu, e aproape imposibil să-l întrerupi, nicidecum să te ridici și să încerci o retragere spre camere. Televizorul merge pe Acasă TV unde soția gazdei își mai aruncă un ochi plictisit, iar în cele din urmă se retrage la culcare pe nesimțite. Probabil auzise poveștile soțului de cel puțin 20-30 de ani de când or fi fost căsătoriți.

pisici

Pentru multă vreme nu știm în casa cui am nimerit, niciunul dintre noi nu se prezentase, dar vorbăreața noastră gazdă ne introduce treptat într-un CV intrigant. Discuția sare dintr-un subiect în altul, paharele se golesc, chiar dacă nu suntem de acord în multe privințe, ambele părți ale mesei se tolerează diplomat în convingeri.

Omul e un amestec de contradicții: român verde, patriot, dar mai mult pe parte economică, altfel globalist și european, orientat spre biznis (zice că are o firmă la Câmpulung, la cârma căreia l-a lăsat pe fiu) și deloc xenofob.  Nu-i lipsesc, totuși, părerile despre țigani, deși dacă-i atragi atenția că discriminează se repliază într-un împăciuitor „zic așa generic, că și românii fac la fel”. Are un dinte împotriva bisericii ortodoxe corporatiste și impotriva prostiei naționale în general, care ne face să batem pasul pe loc. E de părere că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea, dar nu așa, ușor, de glonț, ci printr-o procedură dureroasă, de exemplu decapitare cu o pânză de bomfaier tocită.

– Suprema armonie-suprema agonie, păi cum?! zice și râde cu poftă.

Apoi ne povestește că în Câmpulung avusese loc recent o manifestație contra refugiaților, pe care el nu a întârziat să o persifleze. Nu numai că nu avea logică – niciun val de refugiți nu amenința liniștea muscelenilor – dar nici nu era înțeleaptă.

– Vin ăia, bărbați tineri, i-ați văzut, pun osul la treabă, ceea ce ai noștri nu fac, că dacă vrei să angajezi vreunul, face nazuri, că e salariul mic, că el se pricepe la toate, dar de fapt nu se pricepe la nimic. Refugiații înseamnă forță de muncă și consum, de ce să nu-i primim?

Presărând, ca un soi de teazing, în discuție referiri sporadice la funcții publice și la implicarea lui politică, evident gazda ne face curioși. Dar ce fel de politică face?

gard

 

Aflăm că pe vremea comuniștilor domnul Ion Lucaciuc era inginer într-o uzină locală, ocupându-se part time și cu propaganda. Vopsea niște pancarte prin uzină cu tot felul de inscripții de partid care îndemnau la multe, de la protecția muncii până la depășirea planului, dar nimeni nu prea le lua în seamă. Într-o zi a avut o întâlnire providențială cu secretarul de partid care i-a spus să studieze psihologia culorilor, ca să înțeleagă de ce nu e nimeni impresionat de pancartele lui. Lucaciuc a mers la bibliotecă și a citit o cărțulie numită chiar așa, Psihologia culorilor, din care a aflat cum poți să manipulezi oameni prin culori.

Asta avea să-l ajute imediat după 90 să câștige primii bani capitaliști. L-a rugat directorul unui cămin de copii să-l ajute să dea o față nouă clădirii, în preajma unei inspecții „de la centru”. Aspectul căminului s-a schimbat spectaculos datorită culorilor vesele pe care le-a gândit Lucaciuc și așa a ieșit bine inspecția. Omul a devenit cunoscut și priceput la „vopsit garduri”, iar din asta i-au ieșit ceva bani.

 drum

Pasul logic următor – intrarea în politică. Partidul România Mare a fost prima alegere, dar l-a părăsit în toiul luptelor intestine dintre tribun și Funar. Omul nostru zice că era de partea lui Funar. A fost consilier local la Câmpulung și județean la Argeș, din partea PRM, apoi a migrat la UNPR, din care face parte și azi, cu mândrie.

– Pentru că UNPR e un fel de UDMR, zice, și nu-ți dai seama dacă la mișto sau e serios.

Aici discuția a început să se înfierbânte. Nimerisem în casa unui UNPR-ist exact când era în toi scandalul polițistului mort în coloana oficială a lui Oprea. Evident, întrebările au vizat doctoratul lui Oprea și accidentul. Ca un politician abil, ce aveam să aflăm că este, Lucaciuc a știut să fenteze și să nu răspundă de fapt la nimic. Da, e de părere că doctoratele n-ar fi un „must” în politică, însă în privința accidentului a scăldat-o, escamotând vina lui Oprea între solicitudinea polițiștilor – care și-ar oferi serviciile puternicilor zilei fără să li se ceară – și răutățile jurnaliștilor, care sunt niște proști rău intenționați.

În fine, seara s-a apropiat de un inevitabil final, domnul Lucaciuc s-a retras la culcare pentru că a doua zi urma să depună niște coroane la nu știu ce monument – era ziua armatei – iar noi urma să ne trezim a doua zi într-una dintre cele mai frumoase văi montane din România, într-un peisaj de toamnă tăietor de respirație și încă necotropit de civilizație (pozele sunt palide copii ale realității). Nu am adormit, însă, înainte de a-l googăli pe Ion Lucaciuc, operațiune care a adăugat niscai culoare personajului pe care tocmai îl descoperisem. Am aflat că Lucaciuc este un pitoresc al Muscelului, aducător al flăcării violet în zonă (probabil tot sub pelerina psihologiei culorilor), și autor al multor ziceri memorabile cu diverse ocazii, ba în ședințele de consiliu, ba prin conferințele de presă. Ce mai, un răsfățat, deliciu al presei locale, de care ar fi fost posibil să mai auzim, dacă nu se întâmpla acest adevărat ghinion politic al UNPR-ului, doar o săptămână mai târziu, când avea să-și piardă de la putere pe președintele Oprea și pe un alt membru de seamă – Piedone.

Ceva mă face să cred, totuși, că domnul Lucaciuc se va descurca și în continuare 😉

rugina munti

P.S. Nu vreau să planeze umbre asupra întâmplării. Faptul că am nimerit acolo se datorează strict întâmplării, în ciuda faptului că nu rezonez cu politica UNPR, dimpotrivă, personajul Lucaciuc mi-a plăcut tocmai datorită autenticității sale – ceea ce se găsește rar în politică – iar imaginile pe care le-am văzut a doua zi au adăugat valoare întâmplării. Pensiunea Suprema armonie nu e dintre cele modern-chicioase care au împânzit munții în ultimii ani, iar faptul că proprietarul ei e un politician local nu pare să fi făcut din ea nici un vad comercial, nici o țintă a îmbunătățirilor edilitare pe bani publici. Dimpotrivă, este ascunsă într-o vale cu un drum neasfaltat (încă se exploatează lemn din zonă, după cum a motivat Lucaciuc), cocoțată pe un deal, se ajunge la ea pe o pantă accidentată, doar cu piciorul. Lucaciuc susține că el a fost primul care și-a făcut o pensiune în valea aia, în anii 90. Cum o fi agonisit-o, asta nu mai am de unde să știu, dar e treaba Agenției Naționale de Integritate să-l verifice, mai ales că atunci când l-am căutat pe google, și i-am găsit declarațiile de avere și interese de când era consilier local, nu am văzut și pensiunea pe declarația de avere 😉

 

 

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

3 comentarii la “Când te prinde noaptea în munți…” Subscribe

  1. cristi 22/11/2015 at 14:29 #

    Cand am citit titlul credeam ca o sa ne povestesti ceva „la supravietuire”, cu dormit prin paduri la foc, sau imediat sub creasta, la folie de supravietuire, ca v-a prins ceata pe vreun platou, in afara marcajelor.
    ceva interactiuni cu ursi, cules de ciuperci, metode inedite de prins pastrav…
    cand colo…

  2. m 22/11/2015 at 15:23 #

    Ramai gazda sanatoasa, ia, te rog frumusel, o nominalizare la ANI din partea noastra. :)))))

  3. Ani 25/11/2015 at 15:00 #

    Daca era ‘inginer’, cum pretinde, nu intra in unpr. Profilul lui se suprapune mai degraba peste al unui fost tortionar sau macar turnator.
    Legaturile lui cu armata/milita/securitatea par foarte vechi. Nu intimplator a intrat in cloacele numite prm / unpr. Si nici consilier nu se ajunge intimplator in tara asta.
    Cel mai probabil pensiunea lui merge in pierdere. Dar cind resursele reale sint altele, nu e paguba. Astia nu vor face niciodata afaceri cinstite pe picioarele lor.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.