Nimic nou pe frontul părinți-adolescenți

O oră de discuții libere într-un liceu din România 2016. Cum o convingi pe mama să te lase să-ți faci un tatuaj. Dialogul surzilor în secolul vitezei: tu țipi, ea țipă, câteva zile nu vă vorbiți, viața trece.

icoana-liceu

- Relația pe care o ai cu mama este ca în povestea cu cuiele bătute în ușă de bunicul, când copilul făcea rele. Nu mai aveți povestea aia în abecedar?

- Nuuu, ce poveste? – strigă în cor o gașcă de fete de a 11-a, dornice să afle secretul unei relații avantajoase cu părinții.

- Păcat, s-o fi scos din programă… Era un bunic care i-a spus nepotului că va bate câte un cui în ușă de fiecare dată când copilul va face rele. Și la un moment dat ușa s-a umplut de cuie. Copilul a propus ca acum să scoată câte un cui de fiecare dată când face o faptă bună. În final a reușit să le scoată pe toate și i-a zis bunicului că gata, totul s-a rezolvat, și-a răscumpărat toate faptele rele. Da, dar au rămas găurile, i-a zis bunicul. Fiecare ceartă, dispută, jignire, lasă urme. Relația dintre doi oameni trebuie cultivată și îngrijită ca o plantă, dacă vreți s-o aveți cât mai mult timp. Închipuie-ți că tu și mama ta aveți împreună această plantă, nu că ea e mama și tu fiica, e ca și când ați fi prietene – îi zice psihologul Adrian unei puștoaice care de două zile nu mai vorbea cu maică-sa, după o ceartă la telefon în care mama îi ceruse să-i spună câți invitați o să aibă la majorat, iar ea refuzase să-i spună, pentru că nu știe și nici nu are cum să afle.

Ne-a povestit chestia asta în clasă, la ora de consiliere psiho-socială ținută lunar de doi psihologi de la Fundația Estuar. De data asta sunt mai multe fete și un băiat. La ora precedentă fusese toată clasa prezentă și discuțiile s-au purtat mai mult în jurul definiției „sănătății mintale”. Ce înseamnă să fii sănătos mintal și cât de sănătoși sunt cei diferiți de normă. La ora asta discutăm despre negociere – cum să faci pe cineva să facă ce vrei tu, le traduce psihologul – iar fetele sar în sus de bucurie. Au atâtea chestii de negociat, îndeosebi cu mamele, acum în prag de 18 ani, când majoratul nu mai are răbdare să le ia din custodia părinților și să le arunce în lumea mare, încât ora asta nu-și putea găsi un timing mai bun.

Unanim, clasa decide că cel mai bun ar fi un exercițiu în care una dintre fete să o convingă pe mama să o lase să-și facă un tatuaj. Ea e ea, mama e psiholoaga Claudia, care are la ea toate argumentele mămoase ale lui „vai, mamă, dar nu se poate așa ceva!”. Sceneta se joacă în fața clasei, și în spatele fiecărei protagoniste stau armate de mame și fiice, care timp de generații au tocit aceleași cuvinte păguboase:

- Vreau să-mi fac un tatuaj! – anunță fata abrupt.

- Vai, mamă, nu se poate așa ceva! – vine replica mamei, ca o minge de tenis aruncată la perete.

- Dar eu vreau, ce?!

- Nu se poate, tatuaje au numai pușcăriașii.

- …( i se suflă din prima bancă)… O să-l fac într-un loc în care nu se vede…

- Dar tatuajul e ceva atât de urât și permanent, nu te gândești?

- Dar eu vreau…

- Nu te las, nu sunt de acord.

- Dar mai am cinci luni și fac 18 ani, și după aia gata, sunt majoră, fac ce vreau.

- Da, dar trăiești la mine în casă și trebuie să respecți regulile mele…

Cele două monoloage sunt întrerupte de Adrian care vede că se pierde timpul:

- Astea sunt toate argumentele pe care le ai? Doar că tu vrei?

Fata e descumpănită, dar contraatacă:

- E, să zică mersi că i-am spus, că știu o fată care are un tatuaj și părinții ei nici nu știu, pentru că e într-o zonă intimă și….

Se stârnește o rumoare în clasă, practic fiecare fată are o relație similară cu mama ei, fie că e vorba de tatuaje sau alte pretenții adolescentine, iar concluzia lor e că mamelor nu le pasă, nu au timp să le asculte și nici nu prea vor, sunt nervoase, grăbite, de cele mai multe ori se țipă și totul se încheie cu câte o tăcere ostentativă de câteva zile.

- Și de ce țipi când vorbești cu mama? întreabă Adrian.

- Pentru că și ea țipă, și eu vreau să mă audă, să mă aud și eu pe mine… , ridică un ton pițigăiat o fată din ultima bancă, unghii false și cârlionți, răsucind nervos pe bancă telefonul mobil.

- Dar ai pus întrebările corect, atunci când ai întrebat-o ceva?

Mai devreme se discutase despre avantajele lui „cum te face asta să te simți?” în locul unui „de ce?” agresiv, iar fetele tot nu pricepeau care e problema cu „de ce?”. Ești curios, întrebi direct, ce mare lucru? Așa faci cu colega de bancă, la fel de simplu trebuie să fie oriunde, cu oricine. Iar mama, ei bine, ea de asta există, ca să te facă pe tine să te simți bine, să te asculte și să-ți facă toate poftele, că de aia te-a făcut, nu?

Puștoaica din banca a doua completează povestea colegei din ultima bancă, cu propria ceartă:

- Mi-a cerut iar să-i spun câți invitați o să vină la majorat. Și nu am de unde să știu, că mai sunt trei luni până atunci, și nu am cum să-i întreb de acum pe colegi. Dar pe ea n-o interesează, vrea să știe acum, să-i fac eu o listă. Și ne-am certat și mi-a închis telefonul.

- La telefon s-a purtat discuția?

- Da. De atunci nu mai vorbește cu mine.

- De când?

- De două zile. Astăzi nici nu m-a sunat, nici nu mi-a răspuns la telefon…

- Te-ai gândit ce motiv ar avea mama să fie nervoasă că tu nu-i spui câți invitați o să ai?

- Așa e mereu, așa e ea…

Râsete generale, aprobări din toate băncile cu mame nervoase acasă.

- Poate că ea vrea să se pregătească, să facă economii până atunci, are nevoie să știe ce cheltuieli va trebui să facă, o cifră estimativă, măcar, ar ajutat-o. Te-ai gândit ce a înțeles ea din faptul că tu nu vrei să-i spui?

- Nu, ce să înțeleagă, că nu am de unde să știu câți vor veni…?

- A înțeles că ție nu-ți pasă, că ea vrea să-ți facă o plăcere, o petrecere, iar ție nu-ți pasă suficient cât să o ajuți. Și de aceea s-a enervat.

- …

Discuțiile continuă și divaghează, timp în care fata îi scrie pe telefon un mesaj mamei. Poate că vrea să ude un pic planta aia a relației, simțindu-se brusc vinovată, poate că vrea să testeze teoria psihologului. După o vreme, răspunsul de la capătul celălalt al relației o ia prin surprindere și o face să sară în sus de bucurie. Pentru o clipă.

- Mi-a răspuns, mi-a răspuns…!

Apoi se dezumflă instant: Ah!

Toți întrebăm ce a răspuns, de s-a dezumflat așa.

- M-a întrebat ce face câinele.

- Și asta cum te face să te simți?

- … e clar că nu-i pasă de mine, decât de câine!

Mi-am amintit de mine și de propria încercare de a replanta relația cu mama, într-un ghiveci nou, după ce participasem la un curs de comunicare prin metoda ESPERE (Jacques Salome). A fost o punere în practică așa de bună a teoriei, încât mama nu a mai vorbit cu mine câteva săptămâni.

Pentru că teoria face întotdeauna lucrurile să sune perfect când ți le enunță cineva, dar practica depinde de atât de multe variabile încât uneori te gândești cum de supraviețuiște omenirea atâtor bombe hormonale adolescentine. În final lucrurile se așază cumva pe un făgaș de non combat și viața merge mai departe. În peste 40 de ani de relație cu mama eu am învățat că ea are nevoie să știe că eu sunt bine/în siguranță, că am mâncat și că îmi pasă de ea (măsurat în telefonul zilnic). Ea a învățat să lase hipercontrolul la acest nivel și să se consoleze cu faptul că prefer să trăiesc singură, nu cu ea, și că sunt unele lucruri pe care nu i le spun. Ca să ajungem aici am făcut multe găuri în ușa dintre noi. Iar asta este evoluția să zicem fericită a unei relații mamă-fiică în care mama a avut un rol dominator, generat de frica de a nu pierde controlul într-un regim închis, guvernat de multe frici comune și individuale, în care ea mă creștea singură. Mie mi-a luat mulți ani ca să-mi depășesc condiția de dominată și să-mi construiesc propria personalitate. Nu sunt sigură că am reușit.

icoane

 

Chiar dacă regimul s-a schimbat, fricile rămân. Azi poate că este și mai greu să crești un copil într-un  climat atât de libertin ca ăsta în care trăim. Vizitele în licee, pe care le fac cu psihologii de la Fundația Estuar, în cadrul proiectului „Educați azi, valoroși mâine”, sunt ca niște incursiuni într-un viitor haotic. Școala pare un cazan sub presiune, în care capacul abia se mai ține în câteva puncte fragile. Pereții au rămas aceiași, ca pe vremea mea (tablouri cu scriitori putreziți demult, citate cu platitudini celebre din cărți pe care nimeni nu le mai citește decât la ore, obligatoriu) cu adăugiri la fel de moarte (icoane imense și însemne are noii Europe). Un cadru formal care nu are nicio legătură cu arderile intense din căpșoarele alea cârlionțate, șuvițate, angoasate de chestiuni la fel de mundane dintotdeauna: relațiile cu părinții, dar mai ales cele cu sexul opus.

Pentru că, n-o să ghiciți niciodată despre ce ne-au cerut fetele să discutăm la ora următoare… ;)

* Poza este de pe holul unuia dintre liceele în care se derulează proiectul. Icoana e amplasată sub tricolor și camera de supraveghere, pe peretele dintre cancelarie și sala pe ușile căreia e un afiș despre „human rights” și o etichetă de club european. Între ele a rămas uitată o reproducere a României revoluționare, a lui Rosenthal. Probabil de la 1848…

 

Citeste si:

Etichete: , , , , , , , ,

13 comentarii la “Nimic nou pe frontul părinți-adolescenți” Subscribe

  1. Ramona 23/01/2016 at 12:53 #

    aaaaa…. vor sa discutati despre relatii si sex?

    • Dollo 23/01/2016 at 18:06 #

      Despre, citez: „iubire, dar nu aia pentru părinți”

      • mihai 24/01/2016 at 00:29 #

        Si baietii (pardon, baiatul) despre ce au/a vrut?

        • Dollo 24/01/2016 at 10:12 #

          Nu a fost prea vocal, dar în cele câteva intervenții a părut destul de matur comparativ cu restul.

          • Lucian M Mustață 24/01/2016 at 12:18 #

            Și lumea spune că băieții se maturizează (mai) greu…

          • mihai 25/01/2016 at 11:20 #

            Lucian, “baietii” nu erau in sala! Acel ratacit e un accident statistic! ;)

  2. Ramona 23/01/2016 at 20:18 #

    :) some things will never change

  3. Kathy Bates 23/01/2016 at 21:19 #

    La un moment dat, un anume Rudyard Kipling a scris o povestioară despre un tânăr englez care a ajuns să se sinucidă .

  4. o femeie 24/01/2016 at 10:59 #

    am fost acolo. Mama tipa, eu tipam. Am ajuns mama si lupt sa nu copii tzipatul la copilul propriu ( de obicei reusesc sa ma controlez).
    M-a ajutat foarte mult un curs de pe coursera.org : Think Again: How to Reason and Argue – imi prindea bine daca il faceam la 15 ani dar si la 30 ani mi-a schimbat viata in bine. AM constientizat ca norvegienii si nemtii din jurul meu cunosc ceva din alea din curs din copilarie…. o finlandeza mi-a zis ca o vorba de-a lor este “copilul tipa la fel de mult ca mama lui” .

  5. Gogu's back 24/01/2016 at 20:01 #

    Problema cucu rsurile astea este ca te-apuci de ele cand vezi ca e ceva ne-inregula si simti ca nu poti gestiona situatia, adica pe la 30+ de ani.

    La 18 ani viziunea e total alta: Cine e ea/el sa-mi zica ce sa fac? Ce eu nu gandesc suficient (de bine)? Sunt major acum si oricum parintii sunt pusi sa ne ajute (a se citi sufle-n fund). La ce-mi trebuie mie un curs? Ce stiu aia sa ma-nvete? Numai cacaturi neinteresante, las ca stiu eu mai bine.

    • mihai 25/01/2016 at 11:25 #

      Eu cred ca viziunea de la 18 ani despre care vorbesti tu este insamantata de viziunea parintilor asupra educatiei continue. Then again, daca parintii sunt deschisi sa invete, probabil negociaza furtuna hormonala a adolescentei fara conflicte.

      (Mai am pana acolo, deocamdata fiu-meu are doar 3 ani, asa ca-mi permit sa ma dau Batman!)

      • Gogu 25/01/2016 at 17:56 #

        Viziunea de care vb era viziunea mea la 18 ani si eu am fost relativ cuminte raportat la standardele generatiei mele.
        In rest ai dreptate ca tre sa ne pregatim de furtuna, cand o veni ea.

    • o femeie 01/02/2016 at 14:18 #

      de vreo 2 ani am reinceput sa fac mici cursuri (pe net sunt cursuri free de la universitati mari americane, engleze, si explica fain).
      Ei bine, de cand ma vede fata ca ascult, fac teme, scriu, intreb etc si ea a devenit mai constiincioasa la teme! Mai constienta ca fiecare ne invata ceva. Nu, nu am copil de 10, dar ma bucura atunci cand vine si spune: uite ce mi-a placut la cartea asta! Si conteaza mult ce vede copilul acasa, ca si sotul si eu facem la fel.

Lasă un comentariu

Anunta-ma prin email cand apar comentarii noi.  Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Stăm prost cu nervii

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!