Să bem o vodcă pentru bunica lui Makine

Poezia și melancolia stepei din „Testamentul francez” al lui Andrei Makine pot fi apreciate cu niscai grade alcool la bord, așa că vă invit să-l „degustăm” sâmbătă, la clubul de carte.

testamentulSâmbăta asta îi vine rândul lui Andrei Makine să fie discutat la clubul de carte. În ciuda laudelor și premiilor încasate de autor pentru celebrul lui „Testamentul francez” eu nu am fost atât de captivată de cartea asta. Nu de scriitură cel puțin, care a fost prea încărcată de epitete pentru gustul meu și în general mult prea dulceagă. Dar povestea în sine are atractivitatea ei, mai ales pentru ăștia din vest care erau într-o vreme foarte sensibili la viața de dincoace de Cortina de fier – de unde, probabil, și cele două premii literare franțuzești pe care le-a primit.

Căci despre asta e vorba în cartea lui Makine, despre creșterea și formarea omului nou în URSS, într-o familie atipică, fondată de un doctor francez înainte de primul război mondial, de pe urma căruia a rămas o fiică ce avea să-i devină bunică povestitorului – cel puțin până la penultima pagină a cărții. Bunica Charlotte traversează războaiele mondiale într-o oscilare Rusia-Franța- Rusia, și dintr-un neînțeles atașament pentru stepa rusă decide să rămână aici pentru tot restul vieții. Cu toate prețurile aferente, ce implică firește multă violență și cam atât.

Bunica este o femeie frumoasă, cultă, care le inspiră nepoților dragostea față de Franța, odată cu necazurile aferente unei origini capitaliste nesănătoase. Copiii cresc într-o Rusie comunistă, cu privațiuni de tot felul, la cheremul puternicilor partidului și se chinuie să-și iubească țara, deși ce învață la școală contrazice adesea flagrant versiunile bunicii. Nimic nou pentru un cititor român.

Una dintre scenele care mi-a rămas în minte în carte, descrisă foarte bine de Makine și pe care am trăit-o și eu în copilărie este asta:

Stăteam la o coadă interminabilă, care şerpuia în apropierea unui magazin alimentar, apoi, trecându-i pragul, se încolăcea înăuntru. Era vorba probabil de ceva marfă rară iarna – portocale sau pur şi simplu mere, nu-mi mai amintesc. Depăşisem deja limita psihologică cea mai importantă a aşteptării aceleia – uşa magazinului, în faţa căreia zeci de oameni înotau încă într-o zăpadă noroioasă, în momentul acela a venit lângă mine sora mea: fiind doi, aveam dreptul la o cantitate dublă de marfă pe cartelă. N-am înţeles ce a provocat deodată mânia mulţimii. Oamenii care stăteau în spatele nostru au crezut, poate, că sora mea voia să se strecoare fără să stea la coadă – o crimă de neiertat! Au izbucnit strigăte arţăgoase, şarpele acela lung s-a încordat, am fost înconjuraţi de chipuri ameninţătoare. Am încercat amândoi să explicăm că eram frate şi soră. Dar mulţimea nu-şi recunoaşte niciodată greşeala. Cei care nu trecuseră încă de prag, cei mai acriţi, au scos urlete indignate, fără să ştie prea bine împotriva cui. Şi cum orice mişcare de masă exagerează absurd efectul efortului său, pe mine m-au scos din rând de data aceasta. Şarpele a tresărit, umerii au înţepenit. Un zvâcnet, şi m-am trezit în afara cozii, lângă sora mea, în faţa unui rând strâns de chipuri pline de ură. Am încercat să-mi reiau locul, dar coatele lor alcătuiau un şir de scuturi.

Cealaltă scenă care descrie bine cruzimea rusă amestecată cu indiferența și nerecunoștința poporului pentru eroii ei este povestea unei bătăi între „samovare” – așa erau numiți veteranii care-și pierduseră membrele în războie, și umblau ca niște samovare cu cioturi de mâini și picioare, în cărucioare artizanale cu rulmenți, cerșind mila publică în piețe.

Cam astea sunt singurele părți forte (ca evocare) ale cărții. Din păcate, pentru gustul meu, restul abundă în descrieri melancolico-poetice ale stepei ruse și flash-back-uri istorice franco-ruse, care plictisesc prin abundență. Așa că din punctul meu de vedere Makine a ratat o ocazie bună de a-și povesti copilăria rusă comunistă între vacanțele de vară la bunica franțuzoaică, prin care ar fi putut zugrăvi o frescă realistă a jumătății de secol de frig din Europa de Est.

Dar, una peste alta cartea e ok pentru unele gusturi, așa că, dacă vă place vodca rusească (cred că poezia stepei poate fi apreciată numai cu câteva grade la bord 😉 sau măcar ceaiul tare, poate nu strică să-i dați o șansă. Noi i-am dat la club, și sâmbătă, 30 ianuarie, de la ora 18.00, ne întâlnim în bucătăria fetei ăsteia, ca să gustăm câte ceva și să vedem cine ce are de zis despre testamentul franco-rus al lui Makine. O să avem timp, de asemenea, să vorbim și despre „Sfârșit de mileniu” – cartea lui Tudoran pe care n-au reușit s-o termine mulți. Cine vrea să vină sâmbătă, să scrie un comentariu aici, ca să știm să rezervăm masa pentru numărul adecvat de persoane. Dacă nu reușiți sâmbăta asta, stați cu ochii pe următoarele cărți de care ne apucăm anul ăsta la clubul de carte.

Etichete: , , , , , ,

5 comentarii la “Să bem o vodcă pentru bunica lui Makine” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 27/01/2016 at 18:23 #

    Eh bien, moi j aimais Makine!
    Cine – pentru numele lui Dzeu – nu a reușit să termine „Sfârșitul de mileniu” al lui Radu Tudoran? Prea multă lume îl vedea strict prin ”Toate pânzele sus”, dar dl Tudoran a fost un scriitor cu mult mai complex. Nemaivorbind de prezența sa de neuitat la Cofetăria Palatului. Singura mea surpriză a fost să aflu că este frate cu Geo Bogza (care mă plictisea iremediabil).

  2. Dani 28/01/2016 at 11:18 #

    Salut. Eu scriu ca ma inscriu pentru sambata. Multumesc.

  3. IoanaS 28/01/2016 at 12:54 #

    Eu vin.

  4. spufi 29/01/2016 at 07:21 #

    pe mine sa nu contati 😛

    • Dollo 29/01/2016 at 21:55 #

      Dar poți să ne transmiți live părerea ta mâine la club și să bem astfel un pahar împreună 🙂 Ce faci pe la 18.30 așa, ora României?

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.