O dimineață pe care continuăm să o pierdem

„Dimineața pierdută” a Gabrielei Adameșteanu este destinul unei națiuni care se încăpățânească să rămână blocată în șabloane păguboase, să se lase sedusă de lideri nepotriviți, să eșueze lamentabil înainte de finalizarea unor demersuri în care pornește cu entuziasm, dar pe care le abandonează inexplicabil pe parcurs.

G abriela Adameșteanu este o revelație literară pentru mine, adăugându-se listei scurte – Radu Tudoran, Petru Dumitriu – de scriitori români preferați. N-am citit-o în anii 80, când s-a lansat, nici nu i-am urmărit activitatea jurnalistico-activist-politică de după 89, la Revista 22. Constat, googălind-o, că avem 12 prieteni comuni pe Facebook, ceea ce nu înseamnă până la urmă nimic. Gabriela Adameșteanu trăiește azi la vârsta personajelor ei feminine din Dimineața pierdută – 70+ – și mi-ar plăcea să știu cu care dintre ele se identifică mai mult. Probabil cu niciuna 😉

Aș fi vrut să spun că am citit Dimineața pierdută pe nerăsuflate, dar nu a fost așa. Pentru că în ciuda stilului de o oralitate contagioasă a madamei Delcă, din prima jumătate a romanului, a trebuit să-mi iau mai mult timp ca să rumeg miezul romanului, partea intelectual-burgheză de belicos secol 20, în care am văzut, de asemenea, zorii dimineții pierdute a țării ăsteia, în care ne chinuim și noi, contemporanii doamnei Adameșteanu, să răzbatem.

dimineata-pierdutaNu știu dacă l-am descoperit târziu, niciodată nu e prea târziu să ajungi la o carte bună, și oricum chiar dacă e scris în anii 70 și publicat în 1983, romanul Dimineața pierdută este teribil de actual. C-așa suntem noi, românii, ne zbatem cu secolele, neschimbați, în aceeași mocirlă, atinși pare-se iremediabil de „o enzimă, un microb atotputernic al corupţiei, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea şi tatăl meu şi de care nici noi nu încetăm a ne plânge. Iar toate la un loc plămădesc această formidabilă inerţie în care energiile se încleiază, se pervertesc, se îneacă. Pentru că tinerii noştri, copiii noştri, i-aţi văzut ce dotaţi sunt? Cât de minunaţi sunt copiii noştri, cât de dezamăgitori ne sunt adulţii…”, după cum bine zicea profesorul Mironescu. Apropos de asta, paginile de jurnal din 1916 ale profesorului Mironescu sunt mici bijuterii literare care pot foarte bine să-și găsească azi locul în niscai editoriale online scrise despre diversele realități românești.

Romanul este o excelentă construcție de monologuri, trăiri interioare, jurnale și bârfe ale personajelor, preponderent feminine, care te plimbă din Bucureștiul comunist înghețat al anilor 70, înapoi în anii primului război mondial, și iar înapoi în comunism. O înșiruire de fapte, păreri și întâmplări care ilustrează perfect cât de diferit ești judecat de ceilalți, față de cum te vezi tu însuți, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când îți trăiești viața strict „pentru buna impresie a celorlalți”. Madam Delcă, Vica cum îi spun cucoanele din fosta înaltă societate bucureșteană, pleacă de acasă dimineața, de urâtul bărbatului care s-a eternizat în pat, în fața televizorului, și-și vizitează cumnata, pe care nu o găsește acasă, apoi pe fiica uneia dintre clientele vechi de pe vremea când era croitorească, care îi promisese un soi de rentă viageră de 50 de lei pe lună și se apropia data aia din lună când ar fi venit sorocul banilor.

Viața și vocea interioară a madamei Delcă fac sarea, piperul și usturoiul acestui roman, un amestec de expresii pe care sigur l-am auzit toți în copilărie, la mamele și bunicile noastre, gânduri și prejudecăți fundamentate de școala vieții la seral, pe care Vica o socotește mai bună decât mulții ani de școală făcuți, evident degeaba, de unii intelectuali. Vica îi judecă pe toți, trece prin filtrul propriu comportamentul și faptele de viață ale celorlalți, așa cum de altfel facem toți în viața de zi cu zi. Deosebirea e că din judecățile astea Gabriela Adameșteanu construiește măiastru poveștile celorlalte personaje, cărora începe să le dea și voce în mijlocul romanului, și implicit construiește o bună bucată de istorie a țării, chiar dacă ea conține niște adevăruri pe care, probabil, la prima apariție din 1983, tiparul cenzurat de comuniști nu le putea suporta.

Adameșteanu reușește o performanță care nu le iese multor scriitori: aceea de a se pune perfect, prin limbaj, percepții și trăiri, în locul fiecărui personaj în parte. Schimbarea registrului de la oralitatea vulgară, fără respect pentru gramatică, a madamei Delcă, la limbajul elevat al profesorului sau la frivolitățile de domnișoare de pension ale Sophiei și ale lui Margot îi reușește perfect Gabrielei Adameșteanu și face din roman o piesă literară de excepție. Cartea conține deopotrivă multe „furculisioane” specifice limbajului burghezo-moșieresc (:P), dar și expresii suculente din viața și „opera” madamei Delcă, în special din părerile ei despre bărbați: „Dar-ar dracu-n coiu-tău, ce te-aş mai fi bătut io să fii al meu!”, „Bărbații e ca copiii, ei știe numa de frică”, „Dacă vrei să-ți meargă înainte, trage-l de coadă.” sau „Eee-te, scârţ! Îmi plăcea şi mie de Clark Gable, şi-mi plăcea şi de Jean Marais, da nu să ţiu aşa ceva în casă…

Partea suculentă a romanului e ca un mic bine perpelit pe grătarul din piață, cu care se omenește Vica la întoarcerile din peregrinările ei citadine. Ea e înlocuită la un moment dat de o supă fără gust, o plicticoasă etapă a discuțiilor diplomatice de salon burghez de început de secol 20, în care se chibițează soarta țării, a votului universal, a isprăvilor clasei politice și a conflictelor dintre casa regală românească, politicienii dâmbovițeni și marile puteri europene. O țară tânără, România, care are parte de o constituție democratică prea devreme, de care nu știe să profite pentru că oamenii ei nu sunt pegătiți pentru asta, nu au educația neceasră. Printre toate astea se țes și niscai legături amoroase intra sau extraconjugale, cum le șade bine unor cucoane din înalta societate care nu se simt împlinite fără flirtul de rigoare.

Deși nu ni se spune explicit, eu găsesc că titlul și întreaga construcție a romanului Gabrielei Adameșteanu vorbesc de o imensă oportunitate pe care România și românii au pierdut-o în secolul trecut și pe care din păcate continuă să o piardă și astăzi. Dimineața pierdută nu este numai o zi din viața irosită a Vicăi Delcă, fostă cârciumărească, naționalizată, ajunsă pensionară scăpătată în comunism, nu este numai o zi din viața fără perspective a Yvonei, vlăstar de viță bună, blocată într-o căsnicie ratată, mamă a unui copil care nu s-a putut realiza decât emigrând, nu este numai soarta nedreaptă a unor intelectuali, omorâți de regimul comunist în temnițe, nu, Dimineața pierdută este destinul unei națiuni care nu a știut și nu știe să se adune și să progreseze, pentru că se încăpățânească să rămână blocată în niște șabloane păguboase, să se lase sedusă de lideri nepotriviți, să eșueze lamentabil înainte de finalizarea unor demersuri în care pornește cu entuziasm, dar pe care le abandonează inexplicabil pe parcurs.

Dimineața pierdută este prima carte pe care o citim la clubul de carte de anul ăsta și, după părerea mea, este un început excelent. Vă invit să o dezbatem, pe cei care ați citit-o, sâmbătă, la MODELiER, o cârciumă la care cică se mănâncă hambrugeri buni. Să nu dezbatem, deci, pe burta goală, că nici madam Vica, săraca, nu putea să plece de acasă pe sufletul gol, că o lua cu leșin de la lingurea.

Vă rog să scrieți aici care veniți sâmbătă, de la ora 18.00, ca să știu pentru câte persoane să rezerv masa.

***

Câteva paragrafe din carte, ca să vă deschid apetitul:

 

Nu le place lor să le ştii secretele, da în ziua de azi toate se ştie. Şi chiar pe madam Ioaniu a scăpat-o gura şi mi-a spus cum s-a dus în audienţă, când a vrut să-l dea pe Tudor afară dân şcoală. Şi-aşa se face că l-a păstrat. Da de tremurat tot a tremurat ele v-o câţiva ani să nu-şi ia ăia vorba îndărăt şi să-l scoată iar afar’ dân şcoală. Măcar că Tudor era tobă de carte şi ambiţios, că, dacă-i punea o notă mai mică, plângea singur, pe furiş, noaptea-n pat, de nu mai ştia ele ce l-a găsit şi cum să-l potolească. Se vede că n-a semănat lu curvaru de ta-su, se vede c-a semănat cu tatăl lu Ivona, care a fost şi el cineva odată. A fost, n-a fost, vorba e că lu nepotă-su nu prea i-a folosit. Nepotă-su a rămas să tragă ponoasele la toţi, şi lu ta-su mare ăl bun, şi lu ta-su mare vitreg, şi la tot neamu. Astea până s-a prăpădit generalu la puşcărie. S-a prăpădit sumedenie acolo, toţi care-a fost cineva-nainte, care-a fost miniştri, şi care-a fost generali, şi care s-a avut bine cu ei, şi care n-a fost nimic, da a fost păguboşi şi-au intrat pe degeaba… Şi Ioaniu se prăpădise el mai demult, da lu madam Ioaniu acasă nu s-a găsit niciunu să vie să-i spuie. Că la ce să intri în casa omului ca o cobe? Aşa că lor numa la v-o doi ani le-a venit hârtia şi numa atunci a aflat ele. A murit el acolo, ca un câine, da vezi că pentru băiat a fost mai bine: că mai scăpase de unu, care-l trecea în acte „mort“, şi aşa s-a făcut c-a învăţat şi băiatu carte.

*

Faimoasa scrisoare a Regelui Carol care se plângea la străini de noi conţinea câteva pasaje interesante. Cum să negi că o constituţie prea democratică a fost dăruită prea devreme unui popor ce nu apucase să ştie ce însemnează libertatea, ce însemnează democraţia şi care abuza de ele? Cel ce va umbla peste ani prin gazete, prin memoriile noastre, riscă a fi asurzit de un îngrozitor vacarm: zeflemele şi acuze neîncetate! Un furnicar de siluete groteşti, ce nu par, ca păpuşile de bâlci, să fie mişcate decât de sforile ambiţiei şi lăcomiei! Singuri ne descriem astfel, angajaţi tot timpul în adversităţi pătimaşe, vociferând încontinuu, interpelând cu insolenţă în Cameră şi boicotând proiecte bune de legi, numai pentru că le-a propus adversarul, ţinând admirabile discursuri fără să avem deloc dreptate! Ce avocaţi am făcut, în numai câteva decenii, ce vie viaţă parlamentară! Una dintre primele din Europa! Pornind din orişice revoluţii pe care primarul le împrăştie cu câţiva jandarmi călări şi cu praful ridicat de târnurile măturătorilor, mergând cu orice motiv mărunt la Palat ca să strigăm acolo: Jos Carol I, ruşinea tronului României! Jos guvernul, bandă de asasini!

*

Din păcate, doar peste cincizeci-şaptezeci de ani se va şti de fapt statura adevărată a oamenilor noştri politici. Ce reuşesc ei să facă într-o istorie care, ca totdeauna, nu le e favorabilă… Mă ştii partizan al votului universal, din consecvenţă cu întregul meu sistem de gândire, totuşi uneori mi se întâmplă să-mi pun această întrebare: oare cum vor arăta oamenii noştri politici după ce vom deschide porţile larg votului democratic, după ce Carp şi Brătianu vor conta exact tot atât cât vizitiii lor şi vor avea şanse egale să-şi spună cuvântul în ceea ce priveşte soarta ţării?… Pentru că, doar puţin împinse dincolo de o anume limită, calităţile devin defecte, şi o lume în care am deveni – obligatoriu şi în toate privinţele – egali ar fi o carceră fără aer…

 

Etichete: , , , ,

5 comentarii la “O dimineață pe care continuăm să o pierdem” Subscribe

  1. IoanaS 25/02/2016 at 14:49 #

    Eu vin

  2. Stefan Bragarea 25/02/2016 at 19:12 #

    Sunt mult mai bătrân decât dvs., dar mărturisesc că mă flatează faptul că avem aceleași preferințe literare – eu fiind inginer.
    Dna Adameșteanu este o mare Doamnă a literaturii românești și o mare doamnă pe care am avut onoarea să o cunosc în vremurile de glorie ale Revistei 22.
    Una dintre stupefacțiile mele (pe când eram tânăr) a fost momentul în care am aflat că Radu Tudoran și Geo Bogza (pe care pe atunci îl detestam) sunt frați.
    Iar Petru Dumitriu – ce scriitor mare și ce individ ciudat.
    Cu cele mai bune urări, dvs și Clubului de Lectură.

    • Dollo 25/02/2016 at 19:48 #

      Să știți că la club primim și ingineri 🙂 Chiar avem unii…

  3. Stefan Bragarea 25/02/2016 at 20:35 #

    Doamnă Benezic
    Să nu credeți că îmi blamez profesia – ba din contra. Însă:
    Fostul meu coleg de clasă și de liceu, dl. Andrei Pleșu, este convins că singurii care au dreptul să se numească intelectuali sunt cei de formație umanistă. Cum stimez prea mult ceea ce a realizat dsa în – și pentru – cultura românească, nu am prelungit la vremea respectivă disputa. De aici aparența timidității.
    Cu rugămintea să nu mi-o luați în nume de rău, gust cărțile solitar și – niciodată – citite de altcineva. Anyway, orice metodă de a spori apetența pentru lectură este benefică și lăudabilă.
    Încă odată, cu bune urări.

  4. Dani 26/02/2016 at 11:46 #

    Salut. Vin si eu la club sambata. Multumesc

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉