Mergând pe sârmă

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

N u prea îmi plac oamenii. Nu vorbesc ușor cu ei, trebuie să-mi placă mult cineva, să am încredere, ca să pot să-i spun ceva despre mine. Și mai ales nu trebuie să mă ia pe ocolite, îmi place să-mi vorbească direct, bărbătește. Aici, vedeți, sunt oameni ca și mine, dar nu am încredere în ei. Unii se ascund de mine, nu-mi spun nimic, de ce să le spun eu despre mine? Dar dumneavoastră vă spun. Stați să rămânem singuri și vă spun tot. Vă spun de când m-am născut, că de atunci cred eu că mi se trage boala asta…

domnul i

Mama a fost femeie de serviciu toată viața ei la Liceul Mihai Viteazul. S-a despărțit de tata când avem doi ani. De atunci am tot stat prin case de-ale ICRAL-ului, cam prin tot Bucureștiul. Pe mine m-a dat la internat, mă lua acasă numai sâmbăta și duminica. Fiind singură și ce probleme și supărări o fi avut, săraca, își vărsa oful pe mine. O cam supăram și eu, mai spărgeam un geam, că-mi plăcea să joc fotbal, eram băiat neastâmpărat, dar și ea mă bătea până îmi țâșnea sângele. Mă bătea și în cap, și cred că de acolo mi se trage, că eu nu știam la început că trebuie să țin mâinile la cap când mă bătea.

Am știut de frica ei până am plecat în armată.

Era o fire mai rece, mă ținea din scurt, îi era frică mereu să nu ies un vagabond. Nici la internat nu era mai bine ca acasă, înjurături, bătăi… După clasa a 8-a am ieșit de la internat și am intrat la liceu. Clasa a 9-a și a 10-a le-am făcut la zi, dar după aia am trecut la seral și am făcut trei ani până la Bacalaureat.

În 1981, la 17 ani m-am angajat lăcătuș mecanic la Electroaparataj. Era o fabrică în București, nu mai e acuma, e un mall.

După Bacalaureat m-a luat în armată. Nu mi-a zis nimeni ce mă așteaptă și acolo. N-am știut, eu nu trebuia să fac armata, mi-a fost o frică și în armată de bătaie, de arme… Ăia mai vechi ne băteau pe ăștia mai noi, la fel ca în internat.

Când m-am întors din armată m-am angajat la Casa Poporului. Aici am cartea de muncă, asta e memoria mea, că altfel nu mai știu. Uite, scrie că era 26 ianuarie 1984 când m-am angajat la Casa Poporului, ziua lui Ceaușescu. Se plătea cel mai bine din România la Casa Poporului. Câștigm mai bine ca necalificat decât ca lăcătuș, căram cu cârca, munceam în trei schimburi, dar am câștigat bani mulți atunci.

Atunci am cunoscut o fată. Era picoliță la un restaurant. M-am mutat la ea, stătea pe colț, lângă Guvern, unde s-a demolat și s-a construit acum BRD-ul. Chiar pe colț. În 1986 ne-am cununat, la sectorul 1. La început am iubit-o pe jumătate, că mi-era cam teamă, era prima dată, nu prea știam ce e… dar după aia am pus suflet. Mult. Ne-a demolat de acolo și ne-a dat casă la Maica Domnului, în Tei. Am mai trăit ce am mai trăit acolo, după care ea a rămas cu casa și eu am rămas pe drumuri. Din vina ambelor părți a fost, dar să știți că eu veneam seara târziu de la șantier, lucram și sâmbăta, și duminica, nu știam ce face ea acasă în timpul ăsta…

Nu știi ce e ăla divorț până nu-l simți pe pielea ta. Asta a fost altă traumă, să știți, am rămas foarte zdruncinat. Și psihic și fizic. Nici la muncă nu era bine. Îmi ieșise pe piele ceva, pe fond de stres, era muncă multă brută acolo, și foarte periculoasă. Trebuia să ai grijă de viața ta, că nu mai știai dacă ajungi sau nu acasă. Nici nu l-am văzut pe Ceaușescu. Când venea el pe noi ăștia ne dădea la o parte, nu ne vedea. Acasă soția mă înșela. Cred că… sută la sută…

De la Casa Poporului am plecat în 1988, când a început să se pună marmura pe pereți. Că nu mai puteam. M-am angajat cu transfer la Spitalul Colentina, unde eram la aprovizionare. Muncă mai ușoară. Mi-am găsit o cămăruță cu chirie în Piața Romană, nu știu câți ani am mai stat și acolo. Între timp a venit Revoluția.

La Spitalul Colentina mi s-au făcut primele analize mai serioase și am fost prima dată la un psihiatru. Nu țineam cont, că eram tânăr și credeam că mie nu mi se întâmplă nimic. Dar am făcut o depresie, apoi o psihoză. Mă consumam în mine, dar nu voiam să mă duc la doctor. Am ajuns inițial cu stomacul, că acolo durea. Deși nu fumam, nu beam cafea sau alcool, m-a ferit Dumnezeu de astea, totuși pe fond de stres …  dar n-a scris nimic pe fișă.

Apoi am plecat și de la Spital, că apăruseră zvonuri că se restructurează personalul și mi-a fost frică să nu rămân pe drumuri. În 1998 m-am angajat la gardieni, că era nevoie de bărbați. Acolo s-au mai făcut niște teste, că era și cu arma, dar tot n-a scris nimic, că dacă scria pe fișă că am ceva la cap nu mă mai primea. Dar m-a primit, că aveau nevoie de oameni. Dar nici eu n-am sărit legea, să știți, am fost în banca mea, mai introvertit așa, dar liniștit.

Și în 2001 m-am căsătorit a doua oară. Toate bune și frumoase, avea și un copil din altă căsătorie, am zis că e ca și copilul meu. Dar știți cum e, așa se vede în față la toată lumea, dar în spate… Am făcut un credit pentru casă, ne-am mutat. Am plecat de la gardieni și m-am angajat portar la o facultate. Și până la urmă am rămas iar pe drumuri, și fără casă și fără familie.

A doua soție mă trimitea la psihiatru. Cred că de fapt își bătea joc de mine, eram foarte sensibil și sufeream. Îmi zicea tot timpul că sunt handicapat.  După ce am divorțat a doua oară m-am prăbușit. În 2007 m-am pensionat pe caz de boală. Noroc cu o doamnă de la Direcția de asistență socială sector 1, de acolo de la Arcul de Triumf, care m-a văzut când m-am dus odată acolo cu niște hârtii din astea, că stăteam cu chirie într-o cămăruță și aveam subvenție la gaze. Și am început să plâng la ea în birou. A chemat un psiholog. Așa am ajuns să fiu diagnosticat cu schizofrenie afectivă paranoidă și m-am pensionat. Dar dacă nu era drăguță doamna de la direcția socială, cine știe unde ajungeam? Contează mult să fie oamenii buni.

Acum trăiesc cu 8 milioane, pensia mea plus aia de handicap. Că tot timpul am avut grijă să muncesc, să nu ajung la bătrânețe un neispărvit, dar uite că nu ai nicio garanție. Dacă ești bătrân și bolnav nu dă nimeni doi bani pe tine. Am închiriat o cămăruță de 20 de mp cu 5 milioane, în care am un reșou cu care mă și încălzesc și îmi gătesc tot ce se poate fierbe rapid: paste, ouă, cartofi. Din restul de bani mă descurc de la o lună la alta. Medicamentele sunt gratis. Înainte luam multe: solian, anxiar, cipralex, convolex, tritico, imovane și gerodorm. Astea ultimele sunt pentru somn. Acuma le-am redus, nu mai iau decât cipralex, gerodorm și tritico.

Mi-am mai revenit, încet, încet… dar trebuie să iau medicamentele în continuare ca să nu aflu ce s-ar întâmpla dacă nu le iau… Golurile astea de memorie îmi pun capac. Uit repede și mi-e frică să nu rămân fără nimic. De aia fac orice ca să-mi țin mintea ocupată. Psiholoaga mi-a zis asta. Învăț orice, chiar dacă știu că nu rămân cu mare lucru după, dar îmi țin mintea ocupată.

domnui i-2De exemplu acum învăț italiana, engleza și germana. Cu engleza am început mai demult și știu deja câteva cuvinte: egg, pen, window, fish, nest (adică cuib), to live… a locui. Învăț cu Diana, fata asta de aici de la Fundația Estuar, care e la limbi străine. Am ambiție, voință, tenacitate, vreau să învăț, chiar dacă o să uit.

Anul trecut am făcut trei luni de croitorie. Am învățat cusătura franceză, să croim, să tragem la mașină… În 2014 am făcut un curs de asta… cum se zice, când bați la tastatură… operator calculatoare. Și am mai făcut un curs de broderie de 6 luni. Nu-mi folosesc la nimic, evident, dar trebuie să-mi țin mintea ocupată.

Cel mai mult mi-a plăcut să învăț să înot și să merg pe bicicletă. Am învățat singur. Cu bicicleta a fost așa, cei de la Fundația Estuar  au avut o înțelegere cu cineva și ne-au adus o bicicletă. O împrumutam și mergeam noaptea în parc la Icoanei și învățam să merg pe ea. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.  De la 9 la 12 noaptea. Acuma mai merg cu buletinul și împrumut biciclete din parc de la Herăstrău, vara. Mi-ar plăcea să am o bicicletă să o folosesc mai des, dar nu am cum să-mi cumpăr una.

Și cu înotul a fost la fel. Anul trecut, în iulie și august mi-am rupt 200 de lei din mâncare și am plătit un abonament la Ștrandul Tineretului, acolo la capătul lui 41. Mă duceam dimineața devreme, când deschidea și nu era lume. Mă băgam unde era apa mică, ieșeam la mal și mă uitam la ăia care știau să înoate, apoi mă băgam să fac și eu. Mai făceau unii cursuri de înot și mă mai uitam la ei. Mi-a mai zis și doamna Mihaela de la club, cum se face, că a practicat înotul 13 ani și știe despre ce e vorba. Nu am avut dreptunghi din ăla care plutește, că era mai ușor cu ăla, dar abia în a doua lună am făcut rost de unul și am început cu o mână, apoi cu amândouă. Până la urmă am învățat aproape toate stilurile. A fost cea mai frumoasă perioadă, stăteam câte două ore zilnic, de la 7 la 9 în apă și înotam.

În rest, ce să vă zic, mă trezesc dimineața la 6, mă fac frumos, mă spăl, mă bărbieresc, îmi place să fiu, să arăt cât de cât bine, chiar dacă nu am bani, mai primesc câte o haină de aici, de la fundație, că nu-mi permit să cumpăr și haine. Lunea merg mereu la psiholog de la 10 la 11. La psihiatru ajung doar o dată pe lună, dar la psiholog merg săptămânal. Marțea nu prea am nimic de făcut. Miercurea merg la sectorul 1 unde e o doamnă voluntară care ne învață dans de societate. De la 14 la 15. Tango, merengue, cha-cha, tarantela. Nu suntem toți buni, unii sunt mai rău ca mine, atunci ea vede ce putem face și stăm câteodată și 3-4 săptămâni până deprindem un dans. La tarantela, de exemplu e greu, cu pașii. Mie îmi place valsul…

Joia vin aici la club ca să-mi spăl rufele, că nu am unde. E mașină de spălat și le iau gata uscate. La club vin zilnic, că îmi place că e mereu activitate. Ori gătim, ori mergem pe undeva împreună, la muzeu sau în parc. De aia spăl joia, că nu-mi place să merg cu rufele după mine prin oraș în altă zi, când avem activități. Vinerea e zi de ieșit și nu vreau să ratez nicio ieșire. Altfel nu am unde să mă duc, apoi vine sâmbăta și duminica, sunt cele mai cumplite zile. Și sărbătorile.  Că nu te bagă nimeni în seamă. Acum vine vremea frumoasă și o să mă duc în Herăstrău, că încep pomii să înverzească.

Cu mama nu am mai ținut legătura de mai bine de zece ani. Probabil o să mă duc la ea când o fi cu mâinile pe piept.

În august împlinesc 55 de ani. Nu am niciun plan de viitor, ce viitor să am? Sunt ca frunza-n vânt, merg zilnic pe sârmă și mă străduiesc să nu mă dezechilibrez și să cad. Ce pot să zic, nu am avut noroc. Poate alții au avut.

 

*

Este povestea reală a unuia dintre beneficiarii serviciilor oferite de Fundația Estuar în Club House. A fost unul dintre cele mai grele interviuri pe care le-am luat în viața mea de ziarist, de aceea am ales să-l redau ca pe un monolog, pentru că până la urmă, dincolo de întrebările mele, povestea asta merita spusă doar la persoana I. România nu oferă prea multe servicii sau alternative oamenilor ca domnul I. Norocul unora dintre ei este când întâlnesc câte „o  doamnă de treabă” precum angajata Direcției sociale sector 1 sau câte o Fundație ca Estuar. De aia e bine să vă gândiți la asta atunci când, peste câteva luni, o să vă întrebați cui să-i dați cei 2% din impozitul vostru pe venit.  Pentru Estuar găsiți informații aici. Pentru alte organizații, țineți aproape, o să vă mai spun niște povești, ca să aveți de unde alege.

Clubul Estuar unde merge zilnic domnul I. a fost inaugurat în noiembrie 2014  în cadrul proiectului „Servicii sociale despre și pentru sănătate mintală”, finantat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

 

Etichete: , , , , , , ,

6 comentarii la “Mergând pe sârmă” Subscribe

  1. Adriana 22/02/2016 at 18:45 #

    O,Doamne!Iti rupe inima!

  2. Bogdan 23/02/2016 at 11:18 #

    Ti-o cam rupe. 🙁

    Pe site-ul Estuar sunt numai instructiuni despre donare a 2% din impozit. Dar nici un detaliu despre donatii. Dollo, ai idee daca primesc donatii in afara impozitului? M-a impresionat povestea domnului si as vrea sa donez ceva.

    • Dollo 23/02/2016 at 14:04 #

      Da, mulțumesc pentru că-ți pasă 🙂 Mai este cineva care tocmai s-a oferit să-i cumpere o bicicletă domnului I. O să te rog să-mi spui dacă vrei să-i donezi ceva strict domnului I. sau vrei să donezi ceva pentru Clubul Estuar. Ca să știu cu cine te pun în legătură.

      • Bogdan 23/02/2016 at 17:13 #

        Comunicam prin Mihnea, ca am raspandit putin vestea dupa ce am citit 🙂

  3. Filantropica 23/02/2016 at 19:59 #

    „Va e mila, v-am luat banii!”
    – Pavel Puiut

  4. Mihai 29/03/2016 at 16:22 #

    Cinica, cinica de tot, „filantropico” …
    Ma intreb cate secunde ai rezista intr-o „jungla” cu fiare umane lispite de orice strop de mila, compasiune. Mai bine sa nu aflam niciodata.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.