Munca îl eliberează condiționat pe om

63 de persoane scriu în acest moment 103 lucrări științifice în pușcăriile patriei, ca să iasă afară. Alternativa pentru scurtarea pedepsei cu 30 de zile e să coși de mână peste 800 de perechi de pantofi. Ministerul Justiției ține cu pantofii.

O cameră de 5 pe 10 metri, zece coloane de paturi suprapuse câte trei pe toate laturile camerei, 30 de bărbați de diferite vârste și o pisică portocalie cuibărită la picioarele unuia dintre ei, în pat, în căutarea unei călduri iluzorii. Centrala funcționează numai câteva ore pe zi, ca pe vremuri, când purtam toți o haină în plus.

Pe o ușă întredeschisă din capătul camerei se zăresc alte capete. Acolo e „baia” – o budă turcească, un duș improvizat dintr-o țeavă ruginită, cu trei găuri (două astupate ca să crească presiunea la apă pe una singură), o chiuvetă și niște rafturi pline de încălțări. Nu miroase a nimic, deși ai zice că la 30 de suflete câte au defecat în buda aia azi dimineață trebuia să fi rămas ceva și în aer. Probabil frigul ajută, la vară sigur va puți aici. În schimb tai fumul de țigară cu cuțitul. Un tip fumează aplecat asupra unui rebus, alți patru-cinci fumează și ei, cosând la pantofi.

Unii fumează și în cameră, deși aici dorm, muncesc, mănâncă și nefumători. Într-unul din paturile de la nivelul trei, un bărbat slab, desculț, așezat de-a curmezișul, coase cu îndârjire pielea de talpa unui pantof de damă. E probabil singurul obiect feminin în marea asta de testosteron sub presiune. Alți colegi de-ai lui de cameră cos fie papuci, fie pantofi sport. Le merg mâinile repede și precis, în timp ce unii ascultă, alții vorbesc cu noi.  Au normă – 5 saci pe săptămână, adică 50 de perechi de încălțăminte cusute de mână în 7 zile, 200 într-o lună. La finalul lunii, dacă reușesc să-și facă norma, primesc în jur de 200 de lei pe card și 6 zile câștig. Dacă n-o fac, nu primesc nimic. Sacii vin aici plini cu tălpi și fețe de încălțăminte, și pleacă la producător cu ele cusute. Câteodată se întorc la cel care a cusut greșit – rebuturile trebuie refăcute gratis.

Un tip grizonat, cu alură și discurs ceva mai intelectual, ne spune, tot de la înălțimea unui pat trei, că el nu reușește să facă mai mult de trei saci pe săptămână. Încearcă să recupereze și în week-end, dar tot nu-i iese. E începător. Alții pot, dar lucrează în continuu. Sunt fie mai îndemânatici, fie stau aici de mai mulți ani și au reușit să prindă șmecheria.

Toți sunt condamnați pentru ceva. Scena e dintr-un penitenciar pe care l-am vizitat zilele trecute. Nu contează care, toate sunt la fel. Plus sau minus câteva ore de căldură și apă caldă pe săptămână, plus sau minus niscai ploșnițe în saltelele jegoase, plus sau minus câțiva morcovi/cartofi în supa zilnică.

Cusutul de pantofi este o activitate întâlnită în aproape toate penitenciarele românești. Sunt mai multe firme care apelează la munca manuală a deținuților ca să scoată încălțăminte ieftină. E una dintre puținele munci remunerate pe care un deținut poate s-o facă, dacă are o pedeapsă ce nu-i permite să iasă din închisoare și să presteze diverse alte activități, la construcții, curățenie, spații verzi etc. De aia e concurență pe un loc de muncă. Nu oricine capătă privilegiul normei de 5 saci pe săptămână. Cam unul-doi deținuți din zece au norocul ăsta. Restul stau în general degeaba. Unele penitenciare au ferme agricole în care muncesc deținuți, altele au ateliere de tâmplărie, dar raportat la totalul deținuților, numărul celor care muncesc într-un fel sau altul este prea mic. Cauzele sunt cunoscute și cronice: fie pe plan local, acolo unde este amplasată pușcăria, nu sunt locuri de muncă, fie există, dar pentru deplasarea deținuților la locurile de muncă e nevoie de mult personal de pază, pe care pușcăriile nu îl au. Fie deținuții care au bani de acasă nu au niciun chef să muncească, ci așteaptă liniștiți să treacă timpul, pentru că și din pușcărie pot să-și coordoneze „afacerile” ca și când ar fi liberi.

Însă majoritatea ar vrea să muncească, dar nu au unde. Munca, fie ea cu zile câștig (la patru zile muncite se socotesc cinci zile de pedeapsă efectuate) sau cu bani, este înainte de toate o modalitate de a trece timpul.

Cealaltă categorie de „muncitori” de după gratii o constituie scriitorii de cărți științifice. Se știe că România are, de câțiva ani, această reputație, că-și bagă la răcoare savanții. Și ei au norme, dar sunt autoimpuse, pentru că, se știe, cercetătorii sunt mânați de febra descoperirii, nu de câștigul material. Scrii o carte – ți se scurtează cu 30 de zile pedeapsa. Dacă ar fi tradusă în pantofi, cum își calcula Fefeleaga veniturile în ghetuțe pentru copii, ar trebui ca pentru astea 30 de zile câștig un cercetător să coasă de mână cam 800 de perechi de pantofi – adică munca la normă, timp de patru luni, a unui deținut norocos, căruia conducerea i-a acceptat cererea de a fi pus la muncă.

Dar munca intelectuală n-a putut fi niciodată tradusă în muncă fizică, de aia au și fost urâți intelectualii întotdeauna. Ioan Niculae, de exemplu, a scris nu una, ci cinci cărți în mai puțin de patru luni de detenție. Concomitent, el a mai și muncit, nu s-a lăsat numai pe tânjeala creației, și-a luat în serios condamnarea și a manifestat:

stăruință în muncă și disciplină, dorință de grabnică îndreptare, fiind conștient că munca este un stimulent important pentru îndreptarea și reeducarea sa în spiritul unei atitudini cinstite față de muncă, respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială. 

Am încheiat citatul din legiuitor.

Cum se scrie o carte în pușcărie

Chiar și pentru cineva nefamiliarizat cu scrisul și cu viața din penitenciare, productivitatea asta crescută de cărți pe cap de deținut bate la ochi. De aia e surprinzător de ce oficialii s-au sesizat că există o breșă în sistem abia după câțiva ani. Un ofițer mi-a spus că dinspre penitenciare se trag de ani de zile semnale către centru, în privința scriitorilor de cărți. Dar li s-ar fi replicat mereu că nu e treaba lor. Așa că în timp lucrurile au intrat într-o rutină:

Pasul 1 – Deținutul face cerere la directorul închisorii, că vrea să scrie o carte, anexează la cerere și avizul unui reputat profesor universitar;

Pasul 2 – Directorul îi aprobă cererea, după ce verifică dacă respectivul profesor există și e chiar reputat;

Pasul 3 – Deținutul se pune pe treabă, singur, câteva ore pe zi, într-un spațiu ales de comun acord cu conducerea închisorii – biblioteca, clubul sau propria cameră. În timpul creației nu-l controlează nimeni ce face, dacă scrie, citește, se documentează sau doar fumează și se uită în zare;

Pasul 4 – Deținutul îi înmânează „manuscrisul” avocatului său, care îl transmite editurii;

Pasul 5 – Conducerea penitenciarului primește cartea gata publicată și i se cere să ia act de rodul muncii care a dus la cele 30 de zile câștig;

Pasul 6 – Conducerea verifică la editură, dacă lucrarea e științifică, află că (surpriză!) este și își pune semnătura și ștampila pe propunerea de liberare condiționată, care intră în comisia de specialitate.

Judecătorul care decide eliberarea condiționată pe baza cărți(lor) scrise în penitenciar ar fi ultimul filtru în calea acestei măgării, dar niciun judecător nu a îndrăznit până acum să conteste valoarea științifică a unei cărți de acest fel. Așa s-a ajuns la următoarele statistici:

2006 – 0 lucrări;

2007 – 4 lucrări;

2008 – 2 lucrări;

2009 – 6 lucrări;

2010 – 3 lucrări;

2011 – 3 lucrări;

2012 – 6 lucrări;

2013 – 14 lucrări;

2014 – 89 lucrări;

2015 – 337 lucrări.

În perioada 01.01.2013-21.12.2015, conform datelor statistice comunicate de Administrația Națională a Penitenciarelor, au fost elaborate și publicate 440 de lucrări științifice de către 229 de persoane condamnate. În ceea ce privește lucrările cu caracter științific aflate în curs de elaborare, numărul acestora a crescut de la 45 la data de 31 decembrie 2015 la 103 la data de 7 ianuarie 2016, cele din urmă fiind elaborate de 63 de persoane condamnate (așadar o persoană condamnată lucrează concomitent la mai mult de 1 lucrare științifică).

O situație clasică de hoție cu legea în mână, în care toată lumea s-a acoperit românește cu hârtii, în loc să aplice legea cu discernământ. Și asta în condițiile în care unii erau închisi ca să plătească pentru o infracțiune, alții puși să-i păzească, și alții să îi ajute să înțeleagă că au greșit și să îi învețe cum să se îndrepte. Practic tot sistemul de justiție plus o parte din elita societății – mediul universitar – au colaborat cu niște hoți intr-o fraudă de proporții, lărgind astfel cercul infractorilor.

Ministerul Justiției vrea să treacă săptămâna viitoare o ordonanță de urgență prin care să schimbe acest articol din lege, care permite eliberarea anticipată dacă scrii cărți (apropos, legea asta e din 2013, dar nu are nici acum norme de aplicare, pentru asta nu a fost nici interes, nici vreo urgență). Este aparent singura măsură de stopare a fenomenului, deși nu e normal să abrogi o prevedere perfect legală pentru că niște indivizi au abuzat de ea, iar instituțiile statului nu au fost capabile să-i împiedice. Schimbarea legii duce la concluzia tristă că etica și morala sunt două concepte la fel de moarte precum latina în societatea românească. Nimeni nu pare capabil să refuze solicitarea unui hoț de a frauda sistemului, dacă solicitarea asta vine însoțită de suma potrivită. Așa cum am mai zis, ăsta poate fi un precedent pentru legalizarea plagiatelor sau desființarea doctoratelor, ca să nu mai avem atâtea dileme despre cine și cum și-a făcut doctoratul.

Probabil ordonanța asta va trece, așa cum au trecut sute altele înaintea ei, chiar așa, neurgente fiind. Legea se va schimba, bogații vor găsi altă cale de a fenta sistemul penitenciar, pentru că el rămâne în continuare cu multe găuri. Și nu asta era principala lui problemă, ci doar cea mai vizibilă. Oricât de multe ar părea cărțile scrise în ultimii ani în pușcării, ele afectează doar imaginea justiției în ochii populației prin eliberarea înainte de vreme și pe nedrept a câtorva nume sonore de deținuți, în timp ce grosul populației carcerale continuă să trăiască aceeași poveste: condiții degradante de detenție (pentru care CEDO ne condamnă pe bandă rulantă în ultimii ani), supraaglomerare și, cel mai important, lipsa unei reeducări reale a deținuților, astfel încât ei să nu îngroașe, după eliberare, numărul recidiviștilor. Sistemul penitenciar a fost subfinanțat cronic în ultimii ani, a pierdut personal, și chiar dacă de anul trecut a început să primească bugete generoase, specialiștii nu se înghesuie să se angajeze în penitenciare. În lipsa lor, detenția devine doar o punere „la rece”, temporară, a hoțului, urmată de returnarea lui în sânul societății la fel de nepregătit pentru viață, ba cu un handicap în plus (cazierul).

Este o lege nescrisă, dar cunoscută de toți: în libertate sau în spatele gratiilor calitatea vieții depinde de câți bani ai în cont. Ai bani, îți cumperi și eliberarea și, de multe ori, și celula. Nu ai bani, aștepți să fii scos la muncă, la „activități de reeducare” și te rogi la dumnezeul incientelor să-ți scoată cât mai puține în cale.

Pentru că în cazul săracilor, comisia de liberare condiționată este întotdeauna strictă. E drept, Consiliul Europei recomandă liberarea condiționată ca pe o măsură menită să-l stimuleze pe condamnat să se îndrepte mai rapid, însă e dovedit „științific” – un bogat se îndreaptă mai repede decât un sărac. Dacă e greu să evaluezi caracterul științific al unei cărți scrise de Becali, de exemplu, e foarte ușor să citești dosarul unui oarecare închis pentru tâlhărie, care a executat două treimi din pedeapsă, a cusut câteva mii de pantofi, a participat și la niscai cursuri de etică și igienă în penitenciar, dar s-a mai și bătut cu vreun coleg de cameră, că nu e lucru ușor să supraviețuitești cu 30 de inși într-o celulă timp de câțiva ani și să rămâi cu mințile întregi.

Când i-a venit sorocul, tipul s-a văzut afară, în sfârșit, dar a constatat că lumea a rămas la fel de nedreaptă, că tot n-are bani, că tot nu știe vreo meserie (în afară de ce șmecherii o fi deprins de la foștii colegi de celulă), și în plus acum nu-l mai angajează nimeni pentru că a fost la pușcărie. Pe el nu-l așteaptă în cont banii furați înainte de pușcărie, pentru că el a furat puțin și prost, și nici nu știe să scrie cărți cu caracter științific.

 

 

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

5 comentarii la “Munca îl eliberează condiționat pe om” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 01/02/2016 at 09:44 #

    DA !

    Acest articol extras direct din realitate lămurește infinit mai multe decît mormanele de panseuri filosoficești ce ne-au fost aruncate în cap de ”gînditorii nației” din clubul ”nici așa, nici altminteri”. Dar cum să părăsești biroul călduț și să-ți plimbi burdihanul prin ”găurile dracului” de pe întinsul ”patriei” – s-ar putea, Doamne ferește, chiar să slăbești vreo cîteva kile. Deci s-o facă femeile, că ele și așa se dau peste cap pentru menținerea siluetei.

    Dincolo de sarcasme și detalii concrete: constatați vă rog ordonarea ideilor, coerența lor – pe scurt STRUCTURA. Fiindcă, vorba lui Caragiale, „o țară fără STRUCTURĂ va să zică că nu o are.” (cacofonie acceptată cu seninătate)

    Despre compasiune nu mai vorbim.

    • mihai 01/02/2016 at 11:32 #

      Dom’le, nu mi-e clar ce rafuiala ai tu cu Plesu, dar aud in ea ecoul perechii de palme pe care i le-as aplica eu lui Vosganian 🙂

  2. Emil Stoica 01/02/2016 at 12:14 #

    Mai este un aspect: numarul de lucrari stiintifice este direct proportional si cu functionarea justitiei in sensul de trimis coruptii cu gulere albe in puscarie.

  3. bogdan 01/02/2016 at 13:58 #

    sunt de-acordca e aberanta diferenta dintre modul in care e rasplatita munca manuala si „munca cu cartea”, poate e karma co,ntra panseului nouazecist cu noi muncim nu gandim. cinic, sumbru, dar esingura chestie pozitiva pe care o gasesc.
    se da urmatoare situatie:
    ai un individ, geniu in ce domeniu al stiintei sau tehnicii vreti voi, care face o boacana, sa zicem uita sa declare niste venituri.
    intra la mititica, vede ce naspa e acolo, se gandeste ca era mai bine cercetator si ca la calitatea lui precis il va angaja cineva cand va iesi si ca nu, nu va mai uita veci sa declare venituri. si ca sa faca sa treaca mai repede timpul, se gandeste sa munceasca, dar stiind ca nu are nushce manualitate si ca nu poate sa coase papuci sau sa praseasca porumb, asa ca cere familiei vreo 2-3 din cartile alea de cateva chile bucata, se apuca si scrie ceva. repet, vorbim de un geniu in domeniul lui, chiar mi s-ar parea o aberatie sa nu il mai lasi sa faca nimic. pana si koba g. (stiti voi ala care trebuia sa ia nobelul pentru pace prin ’45) isi punea fizicienii-dusmani-ai-uniunii-sovietice in saraska. pentru amatorii de picanterii, prin munca dintr-o astfle de saraska s-a realizat dispozitivul cu care i-a spionat ei pe amerlocii aia rai in propria ambasada. (offtopic: bai, bine lucreaza propagandistii stangii de am ajuns sa mi se para democratic asa ceva).

    sunt convins ca exista cititori care au inteles ca eu consider lucrare stiintifica „dinamo-un vis”. nu nu e asta, ci e vorba de contrar, adica de faptul ca e extraordinar cum reusim sa transformam orice chestie rezonabila in rahat.
    m-am uitat in linkurile furnizate de romania curata. chiar erau acolo cativa oameni care au scris niste carti/lucrari stiintifice, parca erau majoritari in anii cu 3 pana la 10 lucrari pe an (ex o profesoara prinsa cu spaga, un primar agronom inainte de a fi politician). nu contest faptele care i-au trimis dupa gratii, spun doar ca mi se pare normal sa lucreze la ceva fie si teoretic asa cum un tamplar lucreaza la fabrica de mobila anexata puscariei. dar nah, becali scrie lucrari stiintifice…..

  4. Mihai 30/03/2016 at 17:00 #

    Bullseye !
    Doamne, ce bine am ras la „Se știe că România are, de câțiva ani, această reputație, că-și bagă la răcoare savanții. Și ei au norme, dar sunt autoimpuse, pentru că, se știe, cercetătorii sunt mânați de febra descoperirii, nu de câștigul material” :))))))))))))))))

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara