Spotlight – diferența dintre cunoaștere și credință

Nu știu ce efecte ar avea filmul pe spectatori non-ziariști, dar pentru mine a fost „like watching porn” - cum au dezvăluit ziariștii de la Boston Globe cazurile de pedofilie din sânul bisericii catolice

„Cunoașterea e una, credința e alta” – zice un preot din amvon, predicând despre puterea Internetului și cum nu se poate pune ea, totuși cu credința în Dumnezeu.

Biserica e o instituție formată din bărbați. Unii mai abuzează copiii, dar credința, credința e altceva și oamenii au învățat în timp să separe instituția de credință și de Dumnezeu. Și cum lui Dumnezeu nu-i poți spune nu, ajungi de fapt să nu-i poți spune NU nici preotului – zice un bărbat care fusese abuzat în copilărie de preotul parohiei.

spotlight

Cam asta e povestea pe care o aud permanent ziariștii de la Boston Globe, când se apucă să documenteze și să scrie despre cazurile de pedofilie petrecute în sânul bisericii catolice din Boston. Spotlight este un film artistic făcut ca un documentar, pentru că respectă fidel povestea ziariștilor de investigație de la Globe care au luat și Pulitzer-ul pentru seria de dezvăluiri care a dus la demisia arhiepiscopului de Boston și ulterior la arestarea câtorva preoți acuzați de pedofilie.

Povestea e veche și pentru societate, și mai veche pentru biserică – între timp cred că actualul Papă a și cerut iertare pentru păcatele astea ale preoților – dar faptele rămân, și mai mult decât faptele preoților rămâne mușamalizarea din sânul bisericii, timp de generații. Iar povestea celor de la Globe spre asta a țintit, spre demascarea ipocriziei sistemului. Pentru că abuzurile nu erau doar niște accidente.

Nu știu ce efecte ar avea filmul pe spectatori non-ziariști, dar pentru mine a fost – vorba unui ziarist american la premiera filmului – „like watching porn”. Am urmărit cu încântare construirea poveștii, de la zero până la clipele paroxistice în care aveau în fine documentele explozive, dovezile care le ardeau mâinile și le rodeau stomacul la gândul că le-ar putea avea și alți ziariști care ar putea să le publice înaintea lor. O goană după adevăr pe care numai niște ziariști o pot înțelege, explicată scenaristic excelent. Au fost ajutați și de echipa reală de ziariști ai Globe (foto).

spotlight-journos

Spotlight – pe românește reflector – este secția de investigații a Boston Globe, un ziar local vechi de peste o sută de ani. E formată din patru oameni Walter Robinson (jucat de Michael Keaton), Michael Rezendes (Mark Ruffalo), Sacha Pfeiffer (Rachel McAdams) și Matt Carroll (Brian d’Arcy James), obișnuiți să pritocească cu lunile dezvăluiri importante. Deasupra lor stă Ben Bradlee Jr. (John Slattery) și noul redactor șef Marty Baron (Liev Schreiber), un evreu burlac, proaspăt venit în oraș, și care atrage atenția asupra acestei povești, de care se știa, dar nimeni nu se gândea s-o investigheze în profunzime. Ca peste tot în lume, biserica e un stâlp important al societății.

Echipa de la „reflector” se apucă să lucreze și se afundă în ceea ce pare că nimeni nu vrea să vadă tipărit: faptul că zeci de preoți au abuzat sute de copii timp de peste 30 de ani și nimeni nu a fost pedepsit pentru asta. Comunitatea știe, pentru că așa cum spune unul dintre avocații victimelor „e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, dar tot de un sat e nevoie ca să-l abuzezi”. Puterea bisericii merge până acolo încât acuzatorii sunt marginalizați, discreditați, dovezile dispar din dosarele justiției, iar lucrurile se mușamalizează prin discuții de genul „Oamenii au nevoie de biserică, mai ales acum…”, „Nu poți arunca tot coșul pentru câteva mere stricate”, „Atacul la biserică este agenda redactorului șef care este evreu și străin de oraș, nu-i pasă de această comunitate, dar el o să plece și tu o să rămâi aici” – spun pe toate căile oamenii care țin partea bisericii.

Sunt argumente pe care le-am auzit și eu de câte ori am scris despre sfânta noastră biserică. PR-ul sfânt uzează de aceleași clișee indiferent de dogmă.

Spuneam că filmul introduce realist spectatorul în viața de redacție, pentru că nu ocolește nici tarele presei, așa cum le punctează și pe ale societății. Abuzurile preoților fuseseră semnalate din anii 80-90, unii avocați care se confruntaseră cu diverse cazuri le semnalaseră chiar ziarului Globe, dar ele au fost îngropate în mici știri în secțiunile ziarului. E lung și anevoios drumul știrii de la realitate către prima pagină, iar ziaristul greșește de multe ori pe drumul ăsta. E o vină pe care ziariștii Spotlight trebuie să și-o asume atunci când se roagă de victime și de avocați să le fie alături. „Dar până acum unde ați fost, de ce nu ne-ați auzit?” le spun pe bună dreptate subiecții. Și ei se întreabă la un moment dat de ce acum, cine are interes să dezgroape morții abia în 2001? Apoi intervin atacurile de la 11 septembrie care întârzie și ele dezvăluirile.

În fine, filmul merită văzut pentru că descrie fără eroisme de cinema o meserie vitală pentru orice societate, într-unul dintre momentele ei de glorie. E nevoie de multe luni de muncă, de mulți oameni, un efort colectiv, de curaj și de renunțare la cele mai intime principii și credințe personale ca să faci meseria asta bine și totul să culmineze cu un astfel de rezultat precum cel din Globe, precum cel din afacerea Watergate sau alte câteva cazuri devenite celebre datorită scenariștilor de la Hollywood. În spatele lor se aliniază milioane de povești documentate, poate nu la fel de îndelungat și de meticulos, dar care au salvat la vremea lor niște vieți. Pentru astfel de rezultate am iubit întotdeauna meseria asta și o s-o iubesc până la moarte, chiar dacă eu nu am avut șansa să o fac la nivelul ăsta și e foarte probabil că la nivel global presa nu va mai fi niciodată cum a fost. Însă nu e timpul pierdut, poate că oamenii vor învăța de ce au nevoie de o presă reală atunci când nu o vor mai avea, și atunci se va putea face ceva în sens invers.

Pentru că credința e una, dar cunoașterea e mult mai importantă, iar fără dorința de cunoaștere nimic din ce s-a întâmplat în Boston în 2002 nu ar fi fost posibil.



Etichete: , , , , , , , , ,

6 comentarii la “Spotlight – diferența dintre cunoaștere și credință” Subscribe

  1. Xelomon 05/02/2016 at 05:41 #

    Pentru postarile astea te iubesc, Dollo. Nu e o cronica seaca „X a jucat asa si asa, Y avea cravata rosie”, ci are context, miez si o declaratie de iubire la final. O sa caut filmul.

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 05/02/2016 at 11:55 #

    Dincolo de orice detalii iată UNDE NE AFLĂM NOI:

    Părintele Cleopa i-a răspuns odată unui intelectual care-i mărturisise că nu-i poate pune în același cântar pe toți preoții: „Dar cine ți-a dat voie dumitale să cântărești preoți? De vei vedea preot beat căzut în șanț, du-te și sărută-i mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu!” Să mă ierte Dumnezeu și părintele Cleopa, dar n-am auzit enormitate mai mare de când sunt. Cred, din străfundurile morale ale ființei mele, că harul pe care-l primești ca slujitor al celei mai alese morale, nu-l poți tăvăli în șanț și că, atunci când în locul unui om hăruit apare la rampă un porc, harul acesta e pierdut pe vecie.

    Gabriel Liiceanu contributors 18 August 2014

  3. AT 05/02/2016 at 17:00 #

    Biserica este o institutie formata din homosexuali.

    https://www.youtube.com/watch?v=G8-E_lbdslM

    Comenteaza acum despre Spotlight.

  4. Xanaxdoo 10/02/2016 at 16:40 #

    Am vazut filmul acum citeva saptamini si instant m-am gindit la tine, chiar voiam sa ti-l recomand. Speram sa il gusti si tu asa cum l-am gustat eu, si ma bucur ca asa a fost. Unii critici au spus ca e prea putin film artistic si prea mult documentar. Dar asa cum a fost, mi-a placut foarte mult, poate e latura mea rationala care prefera un stil documentar stilului super emotional, suprarealist samd.

    Mi-a ramas o replica din film in memorie (citez aproximativ): „Ca sa poti reusi, trebuie sa fii din afara sistemului: eu sint armean, redactorul sef e evreu, noi nu sintem catolici. De-aia noi am putut merge pina la capat cu investigatia”. Mi se pare terifiant de „spot on” pentru cam tot ce se intimpla in jurul nostru. Pentru orice schimbare e nevoie de elementul ala extern, necorupt inca de sistem.

    • Dollo 11/02/2016 at 20:05 #

      Da, și „armeanul” Stanley Tucci face un rol bun în film 🙂 Din păcate elementul extern nu e întotdeauna suficient pentru o schimbare – când ajung prin România, de exemplu, se cam dau pe brazdă cu ai noștri.

  5. Anca 01/03/2016 at 13:23 #

    Nu eram sigura daca vreau sa ma uit la film (cu toate ca e nominalizat la Oscar, asa era si Mad Max si a fost fix pix:P), dar m-ai convins cu articolul acesta. Multumesc, sunt sigura ca o sa-mi placa!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.