Cartea iluziilor, despre morți numai de bine

Dacă autorul dorește ca opera să-i fie distrusă după moarte, e un păcat să nu faci asta, cu scuza că opera aia era prea bună ca să fie distrusă? Dar dacă autorul se răzgândește înainte de moarte?

U n profesor american care traversează drama vieții lui (nevasta și cei doi copii îi mor într-un accident aviatic) descoperă că mai poate să râdă la gag-urile unui comic uitat al Hollywood-ului, Hector Mann, care a dispărut suspect din lume după ce a făcut 12 filme mute mai mult sau mai puțin geniale. Profesorul nostru se lansează într-o călătorie exploratorie a universului hectormanian, umblând prin diverse orașe americane și europene după cele 12 filme ale dispărutului, apoi scrie o carte despre asta. Cartea ajunge, evident la Mann, care, ce să vezi, nu numai că nu murise, dar făcuse în ăștia 50-60 de ani de când dispăruse și alte filme, pe care însă le ținea sub cheie, din cauza unui trecut tenebros care l-a făcut să renunțe la viața sa publică și să se „sinucidă” profesional și social, izolându-se. Îl va convinge profesorul Zimmer pe muribundul Mann să-și facă publice operele cinematografice înainte să moară sau ele vor fi distruse – așa cum scrie în testamentul cienastului – lăsând astfel lumea mai săracă cu o moștenire filmografică inestimabilă?

cartea-iluziilorVeți afla asta citind „Cartea iluziilor” de Paul Auster, lectura de luna asta de la clubul de carte. Pentru cine a traversat vârsta hormonală adolescentină cu volumele de aventuri ale Sandrei Brown & co., cartea lui Auster este un prilej de aduceri aminte, vinovate sau nostalgice. Pentru cei care au crezut cronicile entuziaste despre carte, care-l poziționează pe Auster în galeria marilor postmoderniști americani, cartea este un fâs, ce-i drept povestit cu talent. Partea bună e că se citește repede și ușor, partea proastă e că rămâi cu o senzație de păcăleală la final. Poate că asta o fi și fost iluzia pe care a vrut s-o creeze autorul, deși la final o arde filosofic, gen: dacă ai făcut ceva ce nu știe sau nu vede nimeni, atunci acel ceva există sau e doar o iluzie?

Dincolo de schema telenovelistică previzibilă – distrus de moartea soției și copiilor, profesorul face (după doliul regulamentar de un an jumate) o pasiune fulgerătoare și neașteptată pentru un soi de protejată a lui Mann, cu care și-o pune iepurește în scurta aventură care-l duce lângă patul de moarte al cineastului, la fel de împănată sexual este și viața lui Mann dinainte și de după dispariție etc… – cartea lui Auster m-a lăsat, totuși, la final cu o dilemă (postomodernistă :P): o fi bine să respecți dorințele oamenilor după ce mor, chiar cu prețul distrugerii unor opere, poate valoroase? Dacă autorul dorește ca opera să-i fie distrusă după moarte, e un păcat să nu faci asta, cu scuza că opera aia era prea bună ca să fie distrusă? Dacă omul se răzgândește în ultima clipă, poate decrepit, poate atins de o ultimă zvâcnire de vanitate, e bine ca apropiații să nesocotească răzvrătirea finală și să se țină de planul inițial făcut când era în deplinătatea facultăților mintale?

Unii ar zice că după moarte oricum nu-ți mai pasă ce se întâmplă, dar atunci de ce mai facem testamente? Alții țin la intimitatea lor și după moarte, ca și în viață, e moral să le nesocotești opțiunea de viață, după moarte? E o discuție care se aplică și jurnalelor intime – publicarea unor jurnale după moartea autorilor o fi morală sau nu? Scuză imoralitatea faptul că jurnalul respectiv conține informații interesante/utile pentru omenire?

Argumente pro și contra putem schimba la clubul de carte pe care-l ținem sâmbăta asta, pe 19 martie, de la ora 18.00. Propun Pane e vino de pe Nerva Traian, pentru că au o bucătărie foarte bună și vin suficient pentru dezbateri. Vă rog să-mi spuneți până joi seară câți intenționați să veniți, ca să rezerv o masă.

Etichete: , , ,

2 comentarii la “Cartea iluziilor, despre morți numai de bine” Subscribe

  1. cristin 15/03/2016 at 19:18 #

    ne vedem sambata

  2. mihai 16/03/2016 at 11:51 #

    Asa cum am spus alaltaieri notarului meu cand am facut succesiunea dupa maica-mea, avem datoria sa reparam strambaciunile facute de cei dusi de langa noi. Consider ca exista o etica mai presus de dorintele mortilor.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.