Copilul din Guantanamo, produsul fricii în lupta cu libertatea

O mar s-a născut în Canada, în 1986 – destinație pentru mulți aflați în căutarea libertății și a prosperității – dar în familia Khadr, formată dintr-un tată egiptean și o mamă palestiniancă. Până la 8 ani, când a plecat definitiv cu familia în Pakistan, a făcut naveta între Toronto și diversele locuri din Asia în care tatăl lui făcea activități caritabile.

Conform serviciilor americane, însă, tatăl lui Omar ar fi fost un important susținător Al Qaeda, motiv pentru care a fost și reținut de câteva ori, fiind bănuit că ar avea legătură cu diverse atentate teroriste. Nu a fost, însă, condamnat niciodată pentru asta.

Omar a fost cel care a plătit pentru păcatele tatălui, fiind singurul minor condamnat pentru crime de război din epoca modernă, deținut timp de 13 ani la Guantanamo și câteva penitenciare din Canada, unde a fost transferat la un moment dat, fiind totuși cetățean canadian.

Cam asta știa opinia publică occidentală despre Omar Khadr, capturat la 15 ani în urma unei confruntări între americani și afgani, în 2002, în plină ofensivă a coaliției binelui împotriva teroriștilor vinovați de 11 septembrie 2001. Băiețașul brunet cu tuleie în mustață s-a transformat la Guantanamo într-un tânăr bărbos, imagine ideală pentru a servi propagandei anti-talibani.

Povestea din spatele acestor fotografii este spusă în documentarul Copilul din Guantanamo – Omar Khadr, pe care-l puteți vedea în cadrul Festivalului One World la București în perioada 21-27 martie. Este perspectiva acuzatului, ceea ce până la urmă aduce un echilibru după 13 ani în care au avut monopolul „adevărului” doar cei din tabăra „binelui”.

Filmul începe cu avocatul lui Omar, Dennins Edney, care conduce spre penitenciarul din Alberta, de unde urma să fie eliberat Omar. După 12 ani de luptă cu justiția pentru soarta băiatului ăsta, avocatul spune că simte și el nevoia unei eliberări – de cazul ăsta, de lupta surdă cu un sistem care nu a știut cum să gestioneze existența unui minor în războiul cu teroriștii, dezamăgit de lipsa de susținere sau măcar de reacție a societății canadiene, pe care o numește „apatică”, dispusă să creadă orice îi vinde autoritatea. Din închisoare iese un tânăr de 28 de ani, frumușel, cu un suspect de larg zâmbet – ce e în neregulă cu omul ăsta, care a fost torturat, abuzat, și-a petrecut aproape jumătate din viața de până acum închis, cum poate să zâmbească?

Omar e conștient de suspiciunea cu care e privit, era conștient că opinia publică îl va vedea ca pe un terorist încă de când avocatul i-a spus că ar trebui să recunoască crimele de care era acuzat, ca să obțină o pedeapsă mai mică, cu posibilitatea de a fi eliberat mai devreme. Lucru care s-a și întâmplat. Pentru asta a recunoscut că el a fost cel care a aruncat o grenadă care a omorât un soldat american, deși spune că nu-și amintește. Tot el apare în filmări ale talibanilor, punând explozibil pe drumurile afgane, deși el susține că ajunsese în tabăra respectivă doar ca translator, așa cum îl rugase tatăl lui.

Există multe nelămuriri în povestea lui Omar, fapte pe care el le-a recunoscut în fața anchetatorilor după ce spune că a fost torturat. Un puști de 15-16 ani, rănit el însuși în acel atac, deținut într-una dintre cele mai nenorocite închisori moderne, este tratat ca un terorist, deși toate acordurile internaționale în materie de război, dacă ar fi fost aplicate, ar fi făcut imposibilă această poveste. Omar este privit inclusiv de anchetatorii americani ca o pagubă colaterală, un minor care nu ar fi avut ce să caute în război, nu ar fi trebuit implicat nici de tatăl lui, nici acuzat și pedepsit de tabăra cealaltă.

Și totuși, el este rezultatul fricii, căreia George Bush i-a declarat război pentru a apăra libertatea, însă, așa cum spune un general american în film, războiul e câștigat deocamdată tot de frică, pentru că de 15 ani lumea liberă nu face decât să renunțe de bunăvoie la libertățile garantate. Frica ne face să renunțăm la drepturile și libertățile cetățenești, pentru a ne apăra de amenințarea terorismului, și din aceeași cauză le încălcăm și deținuților sau prizonierilor de război drepturile pe care, altfel, ca societatea modernă, le-am recunoscut și garantat în acte.

Tânărul Omar se declară azi un tip dispus s-o ia de la capăt, ceea ce cere și de la opinia publică:

Nu-mi doresc ca oamenii să mă iubească, nu-mi doresc ca oamenii să mă urască, tot ce-mi doresc e ca oamenii să-mi dea o șansă

Ceea ce-și dorește Omar este, probabil cel mai greu de obținut. Vor fi întotdeauna oameni care vor spune că el primește această șansă, în timp ce copiii soldatului american mort n-o mai au – să-și mai vadă tatăl. Soția acelui soldat apare în film spunând că pentru ea Omar va fi întotdeauna ucigașul soțului ei. Pe de altă parte, soldatul ăla s-a dus la război, nu la muncă în uzină. Dacă nu îl omora pe el cineva, ar fi omorât el pe alții. Așa e la război.

Faptul că Omar a fost implicat în războiul ăsta la o vârstă la care nu știa dacă e bine sau e rău ce face, este un păcat al părinților lui, păcat pe care mulți părinți continuă să-l facă cu copiii lor. Sunt pline războaiele lumii de copii-soldați, și vor mai fi. Tatăl lui Omar a murit la scurtă vreme după ce copilul i-a picat prizonier la dușmani, dar mama și surorile lui sunt în continuare adeptele unui stil de viață cu care nu se potrivesc valorile occidentale. Rămâne de văzut dacă Omar se va lăsa influențat mai departe de societatea occidentală, care i-a mai dat o șansă, sau de familia lui care a preferat să rămână în celălalt ev. El zice că familia va fi influențată de el, nu invers. La fel crede și avocatul lui, care i-a devenit între timp un soi de tată adoptiv, pentru că-l găzduiește și vrea să-l vadă absolvent de facultate și plecat în lume, la fel ca pe ceilalți fii ai lui.

Vă recomand să mergeți să vedeți filmul ăsta, încadrat la secțiunea „Drepturi și strâmbe” în festival, pentru că este un documentar care vă pune în față o oglindă cât se poate de actuală. Nu suntem dispuși să oferim șanse, în viața cotidiană, nici măcar micilor găinari ieșiți din închisoare după ce au ispășit furturi banale, iar ei nu reușesc să se reintegreze în societate din cauza cazierului care le este tatuat în frunte.  Nu suntem capabili, cu atât mai mult, să le oferim șanse puilor de teroriști, eliberați pe încredere din închisorile în care poate că tot noi, ca societate modernă, i-am schilodit sufletește și mental mai mult decât erau deja de niște părinți cu credințe fundamentaliste. Nu suntem capabili să oferim șanse refugiaților care ne cotropesc și ne deranjează stilul de viață, fugind din calea războaielor de la ei din țară. O șansă pe care ar trebui să ne-o oferim nouă, un prim pas spre înțelegerea acestor lucruri ar fi să privim și din perspectiva acuzaților.

Și dacă nu vă place filmul, să mă căutați în sală și să mă bateți. Pe umăr 😉

Etichete: APADOR-CH, Canada, deținut, drepturile omului, film documentar, Guantanamo, închisoare, Omar Khadr, One World Romania festival, terorism