O poveste cu regele Mihai

Cum a reușit un băiat de 23 de ani să-l aresteze pe mareșalul Antonescu în Palatul Regal, printr-o conspirație de care știau mulți, mai puțin serviciile secrete și nemții.

N u sunt monarhistă, dimpotrivă, consider că monarhia este o formă de guvernare ce nu mai corespunde timpurilor noastre, în care popoarele și-au câștigat dreptul de a nu mai fi moștenite, dar înțeleg că unora le place să se agațe de „unșii Domnului”, așa cum se agață de Dumnezeu, considerând că tot ce e ales pe cale democratică nu poate fi superior celor rezultați din încrucișările de castă. Nu știu dacă de vină pentru concepțiile mele este educația din perioada comunistă, faptul că am crescut într-o familie de țărani educați și aduși la oraș tot de comuniști sau evoluția mea ulterioară care m-a adus unde sunt azi, însă asta cred și prin urmare nu m-a emoționat vestea că regele Mihai a abdicat ieri a doua oară, de data asta în favoarea fiicei. M-au enervat, însă, suficient de mult tonurile plângăreț-pioase abordate de reporterii de știri care anunțau „cu decență” moartea iminentă a regelui Mihai, printr-un soi de pre-necrolog jenant, povestind nostalgic despre „negrul exil din Elveția” și încheind cu pronosticuri medicale certe (declarații de la dermatologi și oncologi care își dădeau cu părerea de la București despre „evoluția” bolii din Elveția, spre finalul tragic).

Am decis să fac o aroganță și să reproduc aici un episod din viața acestui om, o poveste cu regele pe care am citit-o anul trecut și mi-a plăcut. E vorba despre arestarea mareșalului Antonescu și mult pomenita întoarcere a armelor împotriva nemților, în varianta literară a lui Radu Tudoran, în volumul 6 din seria „Sfârșit de mileniu”. E un pic lung, dar vă asigur că merită parcurs, pentru că surprinde foarte interesant acele fapte despre care noi ăștia, decrețeii plus niște generații dinaintea și din urma noastră habar nu au, pentru că pur și simplu nu ni le-a spus nimeni așa la istorie.

Despre după amiaza aceea toridă de august au mai apărut știri în ultimele decenii, cum că ar fi existat și o înregistrare audio din timpul arestării, dar pe mine una m-a încântat mai mult varianta povestită de Tudoran, așa că o las aici, poate că va încânta și pe alții. Nu mai contează cine o fi făcut bine, cine nu, cine a fost erou, cine trădător, cred că fiecare a făcut ce a crezut că trebuie la momentul respectiv. Destinele oamenilor sunt conduse mai bine sau mai prost de alți oameni, iar a ne agăța cu disperare de amintirea unuia sau altuia nu ne ajută la nimic, ci ar face bine să ne învețe câte ceva, dar știm deja cu toții că pe noi, românii, nu ne învață nimeni nimic, că le știm deja pe toate cel mai bine.

*

„Ion Antonescu era general; în anul următor s-a făcut mareşal, acelaşi grad cu al regelui. Știam, prin prieteni ai reginei mame Elena, că îi arăta respect numai de circumstanţă, lua hotărâri peste capul lui, avea grijă să-i spună cu orice ocazie că el şi nu altcineva îi asigură tronul, altminteri ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece împreună cu mumă-sa. Nu o singură dată îl ameninţase că în locul lui o să-l facă rege pe văru-su Ştefan, fiul principesei Ileana, sora mai mică a lui Carol al doilea. De aici zâzanie între cele două mame! Aş fi curios să ştiu dacă între patru ochi Ion Antonescu i se adresa măcar cu titlul de maiestate, dar, natural, n-am de la cine să aflu. (Ba da, chiar acum mi-a ajuns la ureche ceva pornit de la un martor al scenei, ultima întâlnire a mareşalului cu regele, în după-amiaza zilei de 23 August 1944. „Maiestatea ta!” ar fi început mareşalul. Regele, care de astădată era decis să nu mai rabde, l-ar fi corectat cu asprime: „Maiestatea voastră!” Celălalt s-a făcut că nu aude, sau îşi ieşise din fire şi n-a putut să se stăpânească, a reluat prima formulă: „Maiestatea ta!”… Atunci regele i-ar fi întors spatele şi a urmat ceea ce era pregătit din vreme, arestarea mareşalului pe care voi povesti-o în paginile următoare.)

N-aş fi bănuit că flăcăiandrul acesta simpatic, chipeş şi clădit bine, avea să facă un gest atât de curajos şi cu atâta energie. De văzut nu-l mai văzusem decât în fotografii şi la jurnalele cinematografice. De auzit îl auzeam rar, la radio. Luându-mă după vorbă, cam molatică şi tărăgănată, spusă parcă alene, aş fi zis că nu-i lipseşte mult să adoarmă.

(…)

Regele avea marele privilegiu că încheiase războiul. Antonescu avusese rolul ingrat să-l înceapă.

**

Cum de n-au văzut serviciile și Gestapoul că au intrat două plutoane de tancuri în garajul Palatului Regal?

Pregătirea începuse de cel puţin un an, cu primele întâlniri conspirative. Intenţia fusese probabil mai veche; prudenţa îi obligă pe oameni să aştepte până să-şi spună gândurile unul altuia. Atâtea conjuraţii au fost înăbuşite înainte de orice faptă, fiindcă s-a găsit cineva să vorbească, fără să ştie dacă interlocutorul său merită încredere; unii trădează cu intenţie, alţii din imprudenţă, fiindcă nu-şi ţin gura. M-am mirat, într-o pagină din urmă, că serviciile secrete n-au ştiut până în ultima clipă, când regele a citit proclamaţia la radio. E uimitor cum s-a păstrat secretul un an de zile, deşi erau implicaţi zeci de oameni, poate sute, deşi unele manevre, unele gesturi şi atitudini, mai ales în ultima fază puteau fi revelatoare. Iau doar un exemplu deocamdată, ceva care rămâne de neînţeles pentru mine: cum au putut două plutoane de tancuri să fie aduse de la Târgovişte şi ascunse în garajul palatului? (Fiindcă se prevedeau lupte.)

(…)

Amintesc că puţin mai sus, în Calea Victoriei, cam vizavi de Sala Mică a Palatului, inexistentă pe vremea aceea, se afla hotelul „Splendid”, cam în diagonală cu „Athenee Palace”, care a rămas pe locul lui până astăzi. Acel hotel ocupa jumătate din lăţimea străzii Ştirbei-Vodă, artera largă de astăzi, pe atunci o uliţă, cu o cotitură capricioasă. (…)

Important este că de la ferestrele hotelului „Splendid” se vedea în curtea palatului regal ca în oală, şi clădirea era ocupată de armata germană, vreo două sute de oameni, toţi sau măcar o parte membri ai Gestapoului. Nu spun că fuseseră plasaţi acolo anume ca să-l aibă sub ochi pe rege şi Curtea, iar dacă ar fi fost aşa, apoi prost şi-au făcut treaba. Faptul că la ferestrele hotelului se vedeau adesea binocluri nu trecuse nebăgat în seamă şi fusese un motiv de îngrijorare pentru cei care pregăteau ruperea alianţei cu nemţii. Intervenţia rapidă şi în masă a acelei garnizoane atât de primejdios plasată ar fi zădărnicit actul de la 23 August, încă din primele lui ore. Dar iată că Gestapoul n-a mişcat nici un deget, oamenii şi-au văzut de treburi, au fost la „Athenee Palace” sau la cofetăria „Nestor”, au jucat şah sau au făcut lectură în cameră şi n-au aflat nimic decât la zece seara, când s-a citit la radio proclamaţia regelui. Nici atunci n-ar fi fost târziu să intervină, dată fiind apărarea insuficientă a palatului, fiindcă nu toate pregătirile erau terminate! Actul era prevăzut pentru ziua de 26 august, cum ştiau toţi cei implicaţi (…)

Se va vedea de ce faptele s-au precipitat cu trei zile. Dar nu-i un motiv ca garnizoana de la hotelul „Splendid”, să nu fi simţit când au intrat două plutoane de tancuri în garajele palatului, iar dacă au simţit măcar unii, nu-i un motiv să nu se fi întrebat ce căutau acolo.

Aşa cum a decurs actul de la 23 August, pentru cei care nu ştiau nimic, şi mă număr printre aceştia, n-a îngrijorat pe nimeni, proclamaţia regelui a fost urmată, atunci, noaptea, de manifestaţii populare. Nu ne-am întrebat cum au să răspundă nemţii, ne-am închipuit că se vor retrage în linişte, cum le cerea proclamaţia, şi totul se va sfârşi cu bine. În parte aşa a şi fost, ar fi putut însă să se întâmple şi altfel, ameninţarea lui Killinger să se transforme în faptă, să înece România într-o baie de sânge. Nemţii aveau atunci numeroase divizii în ţară, puteau să facă un front împotriva noastră, paralel cu frontul rusesc din Moldova, să se lupte în două direcţii, cum făcuseră şi mai înainte, cu o mare nesăbuinţă, luptând simultan şi cu apusul şi cu răsăritul.

Bombardamentele care au urmat asupra Bucureştilor, în cele trei zile de după 23 August, cu pagube greu reparabile şi altele nereparate, nu ne-au stricat sărbătoarea. Nu ascund, ca unul care am fost martor şi am văzut totul de aproape, că au fost momente de panică, ele însă au trecut repede. Dar iarăşi spun, ar fi putut să se întâmple şi altfel. Actul de la 23 August n-a decurs fără primejdii decât că lumea, înveselită, le-a ignorat, iar când s-au dezvăluit faptele, incomplet şi cu întârziere, primejdiile trecuseră. Şi apoi, istoria în mersul ei înainte nu lasă timp ca oamenii să se uite în urmă.

Mareșalul Antonescu și-a băgat singur capul în laț

Cine ştia, la 23 August, că despărţirea de nemţi, atât de magistral izbutită, fusese la un pas să eşueze? Puţin a lipsit ca ţara să devină un câmp de luptă, care ar fi însemnat întreaga ei nimicire.

Cu puţin timp înainte, mareşalul Antonescu fusese într-o vizită-fulger la Hitler. Războaiele-fulger fiind sfârşite, le înlocuiau alte fulgere. Acolo el se angajase să lupte alături de Germania, până la sfârşitul războiului. (Nu ştiu dacă se mai spunea „până la victoria finală”, ca înainte. Excluzând această noţiune şi vorbind de un sfârşit al războiului, el nu putea să însemne decât distrugere. Ceea ce, de fapt, însemna sinucidere.)

Într-un consiliu de miniştri ţinut la Snagov, mareşalul anunţase această intenţie. Membrii civili ai guvernului au refuzat s-o accepte, şi ca urmare şi-au dat demisia. Nu cunosc consecinţele imediate, ştiu doar că mareşalul i-a ameninţat, făcut foc şi pară. Mai târziu, au fost judecaţi în rând cu criminalii de război, şi au luat pedepse proporţional cu importanţa participării la război a respectivelor departamente.

La 22 august, mareşalul se întorsese din Moldova, unde fusese să vadă care era situaţia după ce ruşii începuseră ofensiva; odată frontul de la Iaşi străpuns, situaţia nu putea decât să se precipite; degeaba se mai vedeau panourile albastre de pe şosea, „Luaţi chibrituri pentru Moldova!” Cei din Moldova se retrăgeau şi nu mai aveau nevoie de chibrituri.

Văzând situaţia, mareşalul, deşi încerca el însuşi să ducă tratative de armistiţiu, hotărâse să continue lupta, să se retragă până în Carpaţii Orientali, unde să stabilească un front invincibil, iar în sud să reziste pe faimoasa linie Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pe care s-o fortifice, cum se hotărâse şi în primul război mondial, numai că de astă-dată frontul ar fi fost cu faţa la nord, nu la sud, ca în războiul cu Mackensen. Iar guvernul, mareşalul avea de gând să-l mute în Transilvania, undeva pe lângă Sighişoara.

(…)

La 23 August, dimineaţa, mareşalul Antonescu a anunţat că a doua zi va pleca pe front, unde nu ştia cât o să întârzie. Nu mai era timp de aşteptare. Venise acea clipă de atâtea ori fatală în faptele oamenilor, când ceva trebuia făcut acum, sau niciodată.

În cursul zilei, mareşalul, prin intermediul aghiotantului, a cerut telefonic audienţă la rege, la ora patru după-amiază. Ce-l apucase e inexplicabil, de obicei venea fără să se anunţe, având aerul că el îi acorda o audienţă regelui. Barem la Peleş se ducea ca la el acasă, trântea uşile, bruftuluia pe toată lumea, chiar şi pe aghiotanţii regelui, indirect chiar pe rege şi pe regina-mamă, dacă nu îi bruftuluia chiar de-a dreptul.

Aici în informaţiile mele apare o mică deosebire, o semnalez deşi nu are importanţă decât ca regie de spectacol. Mi-au povestit doi oameni care au fost martori la fapte, numai că le-au privit din unghiuri diferite. Îl aleg pe cel ce a avut mai multă mobilitate în acest act şi l-a privit din mai multe direcţii. El este cel care a vorbit la telefon cu aghiotantul mareşalului, şi după ce l-a consultat pe rege, a răspuns că audienţa era acceptată. Câteva minute mai târziu, ca un făcut, a telefonat şi Ică Antonescu, ministrul de externe, ocazional preşedinte al Consiliului de Miniştri, cunoscut drept omul de încredere al mareşalului.

Un fel de „interesul național” al epocii – ministrul de interne Ică Antonescu n-a apucat să mai ajungă general

Ică Antonescu, fără să ştie de demersul mareşalului, a cerut şi el audienţă, pentru ora trei şi jumătate. A venit punctual, escortat de două maşini ale Siguranţei, de care n-avea nevoie fiindcă nu îl pândea nici o primejdie, ci ca să-şi dea ifose, să nu fie mai prejos decât mareşalul. La data aceea ducea şi el nişte tratative de armistiţiu şi îşi supraaprecia rolul în conducerea statului. La o conferinţă de presă, unde am luat parte, convocată de el în urma unei vizite făcute la Hitler împreună cu mareşalul, cred că peste iarnă, nu s-a abţinut să-l diminueze pe acesta, cu o enervare vădită, deşi lui îi datora ascensiunea în politică. Îi ţin minte cam pe toţi câţi se aflau acolo, unii sunt plecaţi, alţii morţi şi după câte ştiu niciunul nu a povestit întâmplarea, aşa încât îmi revine rolul s-o dezvălui primul. Atunci am băgat de seamă că Ică Antonescu, mic de statură, purta tocuri de cinci centimetri, dar nu-i el singurul caz în istoria contemporană.

Nemulţumit că ziarele îi atribuiau mareşalului rolul principal la întrevederea sfârşită cu un succes pentru ţara noastră, el a sugerat ziariştilor fără înconjur că sunt datori să restabilească ordinea faptelor. „Domnilor, ni s-a adresat, în cuvinte pe care n-am pretenţia să le redau textual, după patru decenii şi jumătate, dar care în nici un caz nu denaturează ideea, tratativele le-am dus eu, mareşalul a avut un rol de paradă. Eu, cu argumentele mele, am obţinut un vagon de aur şi l-am adus în ţară!”… (Nu ştiu pentru ce produse cedate nemţilor, şi nu ştiu nici câte vagoane de aur valorau acestea în realitate.) Din expunere, mult mai amplă, n-am redat decât o idee, m-a interesat altceva îndeosebi, confidenţa înduioşătoare făcută în încheiere de vorbitor, în faţa unor oameni de toate felurile, caracterizaţi însă toţi prin lipsă de discreţie. O asemenea mărturisire nu se face nici celui mai bun prieten, nici măcar nevestei. La masa de despărţire, Ică Antonescu, aflându-se în dreapta Fuhrerului, acesta s-a aplecat spre el şi apucându-i duios mâna pe sub fata de masă i-a spus la ureche, să n-audă şi alţii: „Eşti un om singur, ca şi mine! Amândoi n-avem alt ţel decât fericirea ţării noastre!”

Nu toţi ziariştii aflaţi de faţă erau oameni de bună calitate, dar de astădată niciunul n-a reprodus şi n-a comentat această confidenţă, au înţeles şi ei că trebuie să rămână secretă, prea era gogonată.

De la aghiotantul regelui, care l-a întâmpinat la intrarea principală ştiu că nu de mult timp Ică Antonescu, vrând să mai crească în statură, ceruse Marelui Stat Major să-l asimileze în gradul de general, ca să poarte uniformă. Cererea i-a fost refuzată, şi, ca să spun drept, n-am înţeles de ce, doar n-ar fi fost singura mascaradă în politica mondială a vremii.

Regele l-a primit imediat pe Ică Antonescu la Casa Nouă, aflată presupun cam în locul unde se află azi Sala Palatului. (…) Casa Nouă era o construcţie recentă, de după întoarcerea regelui Carol al doilea, şi îi folosea acestuia ca reşedinţă particulară şi loc de petreceri intime. M-am gândit şi eu că într-un palat cât toate zilele, nimeni, nici chiar un cap încoronat nu se simte în apele sale, mai ales în anumite ocazii.

Casa a fost distrusă de bombardamentele germane, de după 23 August. După câte am înţeles, nu avea o legătură directă cu palatul, o galerie, cu atât mai puţin un tunel; se circula prin curte. La parter, în afară de sufragerie şi diferite birouri, piesa principală era o mare încăpere de recepţii, numită, după culoarea decorului, „salonul galben”

Ică Antonescu i-a propus regelui, care l-a primit imediat, sa fie trimis la Cairo, cu un avion militar pregătit din vreme, totul fără ştirea mareşalului, ca să urgenteze tratativele de armistiţiu. Regele i-a respins cererea şi l-a poftit să aştepte într-un salonaş de alături, ca apoi şi participe la audienţa cerută de Conducătorul statului.

Nimeni nu comentează atitudinea solicitantului, mă pun în pielea lui şi înţeleg ce amară era pilula pe care trebuia s-o înghită. Chiar dacă nu prevedea urmările în deplina lor desfăşurare, chiar dacă nu simţea că îi venise sfârşitul, nu putea să-i pice deloc bine întâlnirea cu mareşalul, după ce, evident, încercase să îl trădeze.

(…)

Punctualitatea în audiență la rege

La rege nu se întârzie, e unul din principiile pe care şi-au bazat existenţa monarhiile. Cu condiţia ca, la rândul lui, regele să fie de o punctualitate desăvârşită. Cei care nu respectă acest principiu se discreditează şi, mai curând sau mai târziu, îşi pierd tronul, adesea odată cu capul.

Un oaspete de vază în trecere prin ţara noastră a obţinut o audienţă de cincisprezece minute (cifră nesigură) la regele Carol întâi al României, un om riguros în multe privinţe. Oaspetele, contaminat de ţările orientale pe unde trecuse mai înainte, a sosit la palat cu paisprezece minute întârziere. Abia a avut timp să se încline şi să bâiguie o scuză, când, împlinindu-se al cincisprezecelea minut, regele s-a adresat şambelanului: „Anunţă-l pe acest domn că audienţa s-a terminat!” După care i-a întors spatele.

(…)

Mareşalul a sosit la ora patru şi cinci minute, cu o întârziere calculată: ca militar trebuia să fie punctual, ca şef al statului regele trebuia să-l aştepte, să ştie din capul locului care-i poziţia unuia faţă de celălalt. A venit în maşina blindată, un dar al lui Hitler, care ştia bine că o grupare de oameni vroiau pielea mareşalului, chiar el le dădea oblăduire, lăsându-i să înţeleagă că va veni şi rândul lor, şi atunci vor primi arme capabile să străpungă orice blindaje. Convoiul cuprindea trei maşini de pază, una mai mult decât Ică Antonescu. (…)

Aghiotantul care îl aştepta pe mareşal la intrarea principală dârdâia de frică: „Dar dacă mi-o citi în ochi? Dacă va vedea ceva pe faţa mea! Dacă voi face un gest nefiresc, care să-i atragă atenţia?” Căci rolul lui era din cele mai primejdioase, conducea spre arest pe omul cel mai puternic din ţară, care ar fi putut să-l nimicească într-o clipă.

Regele i-a primit pe cei doi Antoneşti în salonul galben. Ceilalţi ai săi aşteptau prin camerele alăturate. Ce vroia mareşalul, se întrebaseră mai înainte? Văzând situaţia dezastruoasă din Moldova venea să-şi dea demisia? Sau să ceară învoirea de a încheia armistiţiu?

În realitate, mareşalul a vorbit: a vorbit îndelung, aproape trei sferturi de oră, expunând situaţia de pe front, ca să încheie că este hotărât să ducă războiul până la capăt, alături de Hitler.

Îl obliga la această hotărâre cuvântul dat şi onoarea lui de militar? N-am să-i neg niciodată onoarea de militar, şi-a dovedit-o înfruntându-l pe regele Carol al doilea în atâtea rânduri. Iar respectarea cuvântului dat decurge din prima însuşire. Dar ceva în acest raţionament nu stă în picioare, odată ce partenerul şi-a călcat cuvântul. A oferit Hitler mareşalului ceea ce îi făgăduise, ca să-l convingă: victoria României, alături de Germania?

(…)

Arestarea: Mâine dimineaţă veţi fi spânzuraţi toţi în piaţa palatului!

După terminarea expunerii, regele a găsit un motiv să se retragă câteva clipe în biroul de alături, unde îl aşteptau oamenii lui de încredere, care l-au îmbărbătat în cele ce aveau să urmeze.

Pe un coridor, alături, aştepta echipa destinată să-l aresteze pe Antonescu, un locotenent cu patru subofiţeri, aleşi şi instruiţi din vreme. Faptul că în loc de un Antonescu acum erau doi, nu schimba cu nimic situaţia.

Regele a revenit în salonul galben, unde i-a răspuns mareşalului că socoteşte situaţia extrem de gravă, deoarece pune în primejdie ţara şi existenţa neamului românesc. Apoi a încheiat, cu vorbele reproduse întocmai: „Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”.

Era primul act cu adevărat regal al regelui, care până atunci fusese tratat ca un copilandru. Dar acum avea douăzeci şi trei de ani, şi este o gravă eroare să uiţi că la această vârstă copilandrii devin bărbaţi în toată puterea cuvântului.

Regele ieşind pe o uşă, pe alta a intrat echipa care trebuia să pună în fapt arestarea. Trec peste protestul vehement al mareşalului, peste milogeala avocatului Ică Antonescu.

Echipa, intimidată o clipă, şi-a revenit, ordinul regelui a fost executat, plutonierii i-au încadrat pe cei doi şi i-au condus la etaj, unde li se pregătise arestul.

Mareşalul nu-şi pierduse încrederea în puterea lui Hitler, reprezentat la Bucureşti de baronul von Killinger. Zărind în trecere pe conjuraţi, a lansat o ameninţare, probabil convins că va fi adusă la îndeplinire: „Mâine dimineaţă veţi fi spânzuraţi toţi în piaţa palatului!

Este adevărat că nu târziu după aceea, Killinger care aflase vestea repede, dar din nefericire pentru el prea târziu, s-a prezentat la palat şi a cerut imperativ să-i vorbească regelui, căruia i s-a adresat cu aroganţă, spun unii, eu spun cu disperare: „Din ordinul Fuhrerului, eliberaţi-l imediat pe mareşalul Antonescu!”. Spun disperare, căci el şi nu altul şi nu mai demult de câteva zile, îl asigurase pe Hitler că în România toate merg bine.

La refuzul regelui a ieşit trântind uşa şi urlând pe coridoare: „Am să înec România într-o baie de sânge!” Ceea ce a şi încercat să facă începând de a doua zi. Nereuşind, după trei zile s-a împuşcat la ambasadă, sau în locuinţa lui, de alături, înecându-se în sânge el însuşi.

Şi iarăşi, iarăşi mă întreb, cum de nu aflase, când ştia destulă lume, printre alţii un om de afaceri, Bubi Faur, care se înşelase doar în privinţa datei, printr-o fatalitate?

Când venise von Killinger la palat, era puţin după opt seara. Arestarea se petrecuse cu trei ore mai înainte. Acum Antoneştii erau închişi în condiţiuni grele, dar nu se găsise un loc mai sigur: o celulă la etaj, de doi metri pe unu şi jumătate, fostul seif pentru colecţia de timbre a regelui Carol al doilea. Înăuntru se pusese o măsuţă şi două scaune. Mareşalul şi-a scris testamentul. Ingrată la începutul războiului, situaţia lui devenise dramatică. După pactul Ribbentrop-Molotov şi în starea de atunci a ţării, nu ştiu cine ar fi putut să procedeze mai bine.

Mai am de povestit ce se întâmpla în exterior, în afară de manifestările euforice ale populaţiei.

(…)

Cum au fost păcălite gărzile mareșalului și trecătorii de pe Calea Victoriei

Aghiotantul spune că mareşalul era nervos, a coborât din maşină fără să mai trântească portiera autoritar, ca în alte rânduri, deşi, între noi fie vorba, portiera o închide de obicei lacheul. Apoi, urcând valvârtej cele câteva trepte de la intrare, s-a împiedicat în covor, cât pe ce să cadă. Mulţi n-ar da importanţă întâmplării şi n-ar cita-o: eu însă, fără să fiu superstiţios, fiindcă m-am împiedicat de multe covoare fără să păţesc nimic, îmi închipui că fusese o prevestire.

M-a interesat să ştiu ce s-a întâmplat cu maşinile de escortă; erau vizibile de pe Calea Victoriei, acolo faptele nu se mai petreceau după zidurile palatului, ci în văzul lumii. Am vrut să aflu de la Teofil, ca unul care fusese martor direct la întâmplare, şi făptaş în adevăratul înţeles al cuvântului. Erau şapte maşini, dacă le punem la socoteală şi pe ale lui Ică Antonescu, sosit primul. În ele se aflau oameni de pază, de toate gradele, cel puţin douăzeci şi opt, unul şi unul, înarmaţi până în dinţi şi instruiţi să-şi joace rolul fără greşeală. De aceea am vrut să aflu totul, fiindcă, după ştiinţa mea, n-a fost nici o busculadă, când ar fi putut să se dea o luptă, şi încă înverşunată, în faţa oamenilor de pe Calea Victoriei, făcând victime şi între ei, ca orice ploaie de gloanţe.

Prin protocolul palatului se stabilise ca automobilele vizitatorilor, îndată ce aceştia coborau, să fie îndrumate şi să aştepte în faţă, pe Calea Victoriei, în afara incintei închise cu drugi de fier forjat, cunoscuţi de toată lumea, şi cu două porţi principale la fiecare extremitate. La fel se întâmplă, când era cazul, cu maşinile de escortă. Când oaspetele se pregătea să plece, lacheul bătea din palme şi convoiul trăgea în faţa uşii principale, cu covorul de care se împiedicase mareşalul.

Ziua de 23 August 1944 a fost zăpuşitoare, la ora patru şi jumătate soarele ardea încă insuportabil, mai ales într-o maşină.

Convoiul a fost chemat să intre în curte, în umbra palatului, apoi porţile monumentale s-au închis şi s-au zăvorit cu discreţie.

Cei doi căpitani, şoferul şi însoţitorul mareşalului au fost poftiţi în palat, să primească dispoziţii.

De restul escortei s-a ocupat garda. Sub pretextul schimbării santinelelor, un mare număr de ostaşi au apărut în pas de defilare şi n-a mirat pe nimeni că în mersul lor firesc au înconjurat maşinile de escortă. E ciudat totuşi că nimeni nu a băgat de seamă, sau nu a dat importanţă; garda, în loc de armele obişnuite, avea pistoale mitralieră. Deci, ar fi putut să fie şi luptă, ca în faţa instituţiilor bancare din America.

Dată fiind năbuşeala şi întrucât discuţia la palat avea să se prelungească, cei aflaţi în maşini au fost poftiţi la cazinoul ofiţerilor, unde li se oferea cafea şi băuturi răcoritoare.

Au coborât bucuroşi şi încrezători, ar fi fost şi greu să aibă vreo bănuială, au intrat în palat, unde şi-au depus armele, acesta fiind obiceiul, pentru oricine, iar mai departe nu mă mai interesează, destul că în faţa palatului nu s-a tras nici un foc de puşcă şi mulţimea de pe Calea Victoriei şi-a continuat plimbarea, netulburată. Maşinile au fost duse în chipul cel mai natural în garajele palatului.

Că mai erau multe de făcut se înţelege de la sine, operaţia fusese devansată cu trei zile, oamenii necesari erau greu de găsit, trupele din jurul Bucureştilor nu ocupaseră poziţii în punctele stabilite. Singura apărare a palatului în după-amiaza aceea erau optzeci de oameni, opt tancuri şi câteva aruncătoare de flăcări. Unui atac organizat, aceştia n-ar fi putut să reziste, regele ar fi căzut ostatic, şi urmarea se înţelege. Spun acestea, spre a se şti că actul de la 23 August a fost o faptă plină de riscuri, deşi nouă, privitorilor, în afară de teroarea trecătoare şi de fapt ineficace a bombardamentelor aeriene, şi de câteva zvonuri alarmante ni s-a părut floare la ureche.

Cu mici excepţii, foştii miniştri şi alţi demnitari au fost arestaţi fără dificultate. Vulpoi versat, Eugen Cristescu, şeful Siguranţei, a simţit despre ce-i vorba, l-a vestit pe Killinger, după care a încercat să fugă, dar peste câteva zile a fost prins pe la poalele munţilor.

Nu uşor s-a constituit guvernul, în aceeaşi noapte; fără el ţara nu exista în formă legală şi nu avea cine să semneze armistiţiul. Cum, necum, toate s-au făcut până la ziuă. Consiliul de Miniştri a funcţionat câtva timp într-un adăpost al Băncii Naţionale, de unde şi-a dat decretele.

Bombardamentele germane îndreptate asupra palatului regal îl vizau pe rege înainte de toate. Odată acesta mort, grea ar fi fost soarta ţării, şi mare deruta armatei. Dar şi mai îngrozitor ar fi fost ca în invazia lor proiectată nemţii să-l captureze şi să dea, în numele lui, ordin de continuarea războiului. Cred că ar fi devenit cel mai nefast moment din istoria ţării noastre.

Dar, cum am spus, anticipând în fugă, faptul despre care am aflat după multă vreme, regele plecase pe la trei dinspre ziuă, după ce dăduse toate dispoziţiile. A ieşit din Bucureşti pe Calea Rahovei, cu o maşină în faţă şi cu două în spate, un convoi nu prea mare, ca să nu atragă atenţia. Armata ocupase punctele importante de trecere, şi îşi făcea datoria cu vigilenţă. La un post de control, pe cheiul Dâmboviţei, înainte de îi coti la dreapta, pe Calea Rahovei, maşina regelui, un Crysler pe care l-a condus personal tot timpul drumului, a fost întâmpinată cu focuri de armă, dintr-o neînţelegere neimputabilă nimănui, şi un glonţ a atins rama parbrizului.

Restul drumului a fost acelaşi parcurs de Teofil peste câteva zile, pe la Craiova şi Târgu-Jiu, până la un sat, Dobriţa, între munţi, pe unde nemţii nu aveau drum de retragere.

Selecţionând faptele şi scurtându-le cât mi-a stat în putinţă, am spus tot ce se cuvenea despre acest 23 August; să nu se uite că scriu despre un întreg secol. Privite în această lumină, faptele pentru mine se termină când s-a închis uşa seifului după mareşalul Antonescu.”

După asta au venit rușii. Restul e istorie.

Etichete: , , , , , , , , , ,

9 comentarii la “O poveste cu regele Mihai” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 03/03/2016 at 16:08 #

    Doamnă Benezic, am rememorat cu plăcere paginile minunate ale lui Radu Tudoran, pe care li citisem de mult…demult.
    Foarte frumos și cu sincere mulțumiri…
    As time goes by, încercați când aveți timp și dispoziție, o nuvelă a unui scriitor român, cam pe nedrept uitat. ”Ursul” de Titus Popovici.

  2. ddr 04/03/2016 at 11:03 #

    Off…iar judecam istoria cu inima in loc sa o facem cu capul. Radu Tudoran e un scriitor, nu un istoric, iar ceea ce povesteste el e subiectiv si are o anumite valoare literara, dar cu zero valoare istorica.

    Pentru ca dpdv istoric trebuie spus ca Regele Mihai a negociat atat de bine cartea intoarcerii armelor incat mii de ofiteri romani au luat drumul siberiei imediat dupa 23 august, arestati de noii „aliati” rusi. Sau ca 130,000 de soldati romani au fost deportati in Siberia pana la finalul razboiului desi nu se mai lupta impotriva rusilor?

    Trupele romane au fost puse in prima linie de atac pe tot frontul de est de catre armata rosie. Soldatii nostri au fost „carne de tun” pe toata linia de front sovietica, lasandu-si oasele prin Muntii Tatra. Cu toate astea, am fost tratati la negocierile de pace mai rau decat Ungaria, care a luptat pana la capat impotriva Rusiei.

    Gestul Regelui Mihai de a intoarce armele atat de brusc, fara stabilirea unor conditii mai favorabile ne-a adus 45 de ani de comunism si a insemnat moartea a zeci, poate sute de mii de prizonieri politici.

    23 august nu ar trebui sa fie considerat un gest de curaj ci un exemplu de cum un lucru principial bun se poate transforma intr-un dezastru din graba.

    Sa mai vorbim despre cum Mihai a acceptat decoratia Ordinul Victoriei din partea URSS-ului desi 130000 de soldati romani erau arestati si deportati?

    Sau ca nu s-a opus arestarilor facute de comunisti in randurile taranistilor? Iuliu Maniu l-a acuzat de lasitate din spatele gratiilor.

    Nu, Regele Mihai nu e nici un erou, nici un monarh model. E doar un exemplu trist de persoana publica cu imagine buna in ciuda unui parcurs istoric dezastruos.

    • Nicolae 06/04/2016 at 22:18 #

      Comentariu de inspiratie Roller. Cine a fost asta ??? Taina. Ce se putea negocia cu armata sovietica in tara??? Se putea doar spera ceva in atenuarea nenorocirilor.
      Stimate ddr constat cu tristete ca propaganda comunista nu a dat gres la spalarea creierelor.

  3. Eu insumi :) 04/03/2016 at 13:26 #

    ma tem ca de data asta mareșalul o să câștige; sper să nu aflăm mult timp de acum incolo care sunt ultimele cuvinte ale maiestatii sale.. dar oricum nu va fi ceva la fel de savuos ca acel „”Domnilor, nu m-ați omorât” al Mareșalului

  4. Nautilus 04/03/2016 at 13:35 #

    ddr: judecăm greşit istoria fiindcă am fost dresaţi de monarhişti, dejişti, ceauşişti, comunişti-întârziaţi, ţărănişti şi alte creaturi cu 2 şi 4 picioare să gândim în legende, zvonuri şi fragmente de informaţie, toate învăţate pe dinafară, ca pe o poezie, fără a analiza nimic.

    Din acest motiv spunem „Regele nu a negociat cu sovieticii” la fel cum am spune „Antonescu a negociat cu Hitler” sau „Ceauşescu a negociat cu Brejnev”. Nu prea ştim noi ce-i aia, dar negocierea e un fel de magie neagră, dai cu bagheta lui Harry Potter şi câştigi.

    Un fragment de informaţie esenţial, pe care lumea îl uită: între 1940 şi 1945, în România nu a existat în practică raţionalizare de război. Generaţia bătrânilor veterani spunea asta în vremea Raţiilor şi Cozilor din anii 1980. Lumea nu prea înţelegea ce-i cu asta, cel mult înţelegeau că Ceaşcă e rău, sau mai rău decât Antonescu.

    Dar, dacă stai să te gândeşti ce înseamnă că nu exista raţionalizare în practică…

    Oficial, existau reguli privind raţiile, dar nu le respecta nimeni. Pâinea, zahărul, alcoolul, benzina, orice se găsea atâta vreme cât oamenii aveau bani şi erau dispuşi să cumpere. Pamfil Şeicaru, când a plecat la Viena, a folosit maşina lui şi o remorcă având 300 de litri de benzină în butoaie de tablă. Fiindcă, odată trecută graniţa Reichului în 1944, carburanţii pentru public erau inexistenţi. Fiecare picătură de carburant, sintetic sau din petrol, mergea la armată sau aviaţie.

    Prin eforturile guvernului militar al Mareşalului, cinstite acolo unde se vedea şi necinstite, jaf la drumul mare cu mitraliera în teritoriile ocupate din URSS, s-au asigurat cele necesare traiului pentru public. Românii de rând nu au suferit de foame. Nici de frig. Nici din pricina bombardamentelor până în 1944, când a fost ocupată de Aliaţi Italia sudică. Nici de alte lipsuri. Ba chiar, dacă ai sta să chestionezi un supravieţuitor al acelor vremuri, până nu mor toţi, mâncau şi se distrau mai bine în primăvara 1944 decât pe timp de pace în 1940.

    Rusia Europeană a fost jefuită pas cu pas timp de 4 ani de fiecare lucru care se putea mânca, îmbrăca sau arde, pentru ca frontul de acasă al românilor, germanilor, ungurilor sau italienilor să nu flămânzească.

    E uşor de ghicit cum au reacţionat ostaşii sovietici de rând, care răbdaseră timp de 4 ani toate lipsurile imaginabile, foamea, jegul, păduchii, frigul, când au văzut în Bucureşti „ţăranii nespălaţi şi necivilizaţi de români”, „mamaliciniki” (mâncători de mămăligă, poreclă pe care ne-o dăduseră Stalin şi Hruşciov) cum se îndestulau. I-a apucat nebunia.

    După Masacrul de la Odessa, prigonirea evreilor din Transnistria, distrugerile miilor de colhozuri, fabrici şi depozite din teritoriile ocupate, nici Stalin şi nici alt lider politic sovietic nu mai punea problema de a se negocia ceva. Singura lor reacţie a fost cea aşteptată, au dat cu barosul.

    Logic, trădarea faţă de germani şi migrarea spre tabăra cealaltă nu a mai salvat nimic. Distrugerile din perioada 1945-1955 aveau să aibă loc oricum, indiferent ce ar fi decis şefii politici de la noi.

    • ddr 04/03/2016 at 14:16 #

      Ce au facut rusii, germanii sau romanii pe front e o discutie mult mai lunga si nu are legatura cu Regele Mihai. Comentariul meu era despre Mihai nu despre situatia de pe front.

      Si daca vrei sa vezi ce inseamna negocieri consulta documentele de arhiva publice din fondurile Arhivei Nationale ale Romaniei sau cele ale UK-ului ori SUA si ai sa afli concret ce au pus pe masa negocierilor Maniu si Mihai.

      Eu vorbesc in cunostiinta de cauza si pe baza de documente istorice, nu dupa cum mi se pare mie etic sau moral ca ar fi trebuit sa fie.

  5. Stefan Bragarea 11/03/2016 at 19:41 #

    @ddr
    Vă rog să nu vă supărați, însă dl Radu Tudoran a fost scriitor nu istoric.
    Altfel, despre întoarcerea armelor, contribuția regelui Mihai, etc., etc. se pot scrie tomuri…dar nu asta era intenția citatului.

  6. geo 12/03/2016 at 20:46 #

    @ddr, afirmația ca România a fost tratată mai rău decât Ungaria este falsă. E suficient să te uiți pe hartă.

  7. geo 17/03/2016 at 21:15 #

    De la Regele Mihai astept un singur lucru: sa aflam de ce generalul Aldea nu a mai trecut linia frontului asa cum asteptau rusii, pentru data de 26 august, pentru a semna capitularea neconditionata. Faptul ca a fost numit ministru de interne nu a fost in mod sigur un motiv.
    Atat partidele politice, cat si Antonescu si Casa regala ar fi dorit un armistitiu – ca in 1918 – desi dupa Casablanca 1943 asa ceva nu mai era posibil -chiar si aliatii vestici au spus-o de la Cairo: capitulati in fata rusilor.
    Ne place sau nu pina in septembrie 44, rusii s-au purtat ca un ocupant deoarece nimeni nu si-a asumat capitularea neconditionata.
    Mutarea regelui din 23 august 1944 a fost salvatoare deoarece Antonescu dorea sa reziste pe linia Focsani Namoloasa (chiar si rusii aveau planuri pina la aceasta linie!) si am fost scutiti de un razboi prelungit pe teritoriul Romaniei asa cum a fost in Italia si Ungaria. Nu uitati si de cum s-au finalizat insurectiile din Varsovia si cea din Slovacia. Am avut noroc!
    Bucurestiul a scapat de ocupatie pt ca un sergent a blocat podul de la Baneasa lovind cu un un proiectil de tun o tancheta germana, oprind intreaga coloana germana, si pentru ca in 26 aug. americanii au bombardat pozitiile germane de la nord de Bucuresti – asa cum cerusera pucistii inainte de 23 aug.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale