Nu știu câți dintre voi vă mai amintiți, dar în 1990, în focul redescoperirii libertății, poporul a simțit că a venit momentul să se opună construcției numită Casa Poporului. Se lucra la ea de prin 1984 și era gata 80%, ceea ce înseamnă că timp de cinci ani de zile nimeni din popor nu avusese curajul să se opună pe față respectivei construcții, ci doar spiritul cârtitor național se mai manifestase, ici-colo, la adresa megalomaniei Tovarășului. Abia atunci când poporul a aflat indignat de robinetele de aur ale Ceaușeștilor s-a cerut pentru prima dată demolarea Casei Poporului. Că e prea mare, că poporul preferă apartamentele mici, cel mult decomandate, că marmura nu e tradițional românească, doar prefabricatele …
În 1990 cineva a avut ideea de a organiza vizite în ea. „Erau cozi de câţiva km. Stătea lumea cu răbdare să vadă ce e înăuntru”, îşi amintea arhitecta Anca Petrescu, hulită la concurenţă cu casa, pentru că fusese autoarea acelei construcţii dorită de Ceauşescu. La finalul vizitei oamenii erau puşi să-şi scrie părerea într-un caiet.
Caietele alea au fost salvarea casei. După ce o vizitau nimeni nu mai zicea să fie demolată. Au scris acolo oamenii cele mai trăznite idei: să se facă orfelinat, casino, muzeu… dar nimeni nu mai voia să fie demolată”, povestea mama Casei poporului într-un intrviu pe care mi l-a dat în 2010.
După 25 de ani de zidit câte o biserică la două zile, aflăm că Dumnezeu preferă lemnul
25 de ani mai târziu istoria se repetă cu Catedrala Mântuirii Neamului. Nu avem o revoluție, nici un deces al dictatorului, nu s-a întâmplat nimic nou în afară de faptul că niște bezmetici s-au apucat să planteze într-o noapte cruci din lemn prin intersecții ca să-și afirme fibra creștin intolerantă la adresa proiectului unei viitoare moschei. În dulcea asta siestă românească, răsare din uitarea artistică trupa Taxi și o mână de „personalități” autohtone, recitând în stil Dan Puric featuring Adrian Păunescu niște versuri demne de Cântarea României remixată cu Cenaclul Flacăra.
La cinci ani de la începerea construirii megalomanei Case a Domnului, când macaralele îl zgârie deja pe Dumnezeu în fund, aproape de cupolă, se umflă tărâța în câte unii și încep să cânte despre cum Dumnezeu n-ar fi de acord cu catedrala, ci doar cu spațiile mici, din lemn. De la asta se aprinde vâlvătaia „dezbaterii”, cu înjurături de mame, de neveste și de nași, solistului Taxi i se reproșează că a fost cununat de Băsescu și părăsit de nevastă, de asta n-ar fi un bun creștin, lui Cărtărescu îi arde unul cărțile pe youtube cu tot cu autograf, un rapsod popular pretinde că a fost păcălit să zică ce a zis în melodie, că el de fapt nu are nimic cu catedrala … În general tot românul cu cont pe Facebook simte nevoia să-i ardă creștinește pe ereticii care au îndrăznit să zică că sfânta biserică strămoșească e condusă de bani și opulență, când ea săraca șade de veacuri pavăză în calea năvălirilor vrăjmașe și apără fibra acestui neam oropsit.
Un soi de război sfânt între două tabere, fiecare clamând că știe mai bine ce preferă Dumnezeu. De pe margine, Biserica Ortodoxă Română își freacă mâinile grăsuțe, de satisfacție: a reușit asta în numai 25 de ani, cu bani și susținere necondiționată de la statul laic.
În România, să te opui religiei ortodoxe în general și construcțiilor/biznisurilor ei în particular este egal cu a te pișa contra vântului, iar asta simt pe pielea lor acum și oamenii ăia din videoclipul Taxi, care s-au scremut cinci ani prea târziu să facă un manifest anti-catedrală.
Numai că ei n-au făcut împotriva vântului, ci au ieșit din porumb și s-au ușurat prostește în drum. Au reușit să enerveze pe toată lumea prin neadecvare – pe ăia care cred în durabilitatea cavoului în fața copârșeului și pe ăia care nu cred în prieteni imaginari – și toate astea degeaba, pentru că oricum măgăoaia e aproape gata. A te mai opune acum Catedralei e la fel de prostesc ca în 1990 când se cerea demolarea Casei Poporului. Nu ar avea nimeni de câștigat din (prin absurd) demolarea ei, în schimb am avea toți ceva de învățat: că opoziția și dezbaterile publice au rost și sunt benefice dacă sunt făcute la timp și cu cap.
Uitați-vă la poza asta. Vi se pare că mai are vreun rost acum o dezbatere despre Catedrala Neamului? Că mai are vreun rost să spui că nu trebuia făcută așa mare? După ce a ajuns la acoperiș, a ocupat un teren public de 100 de milioane de euro cu o construcție ce a înghițit deja peste 80 de milioane de euro de la buget? Am pierdut demult acest tren, cel puțin acum cinci ani când încă se mai putea organiza o dezbatere reală despre oportunitatea investiției și despre maniera în care construcția ar trebui să se întrupeze. Nu s-a făcut atunci, ce rost mai are acum să te dai cu fundul de pământ că Dumnezeu preferă spațiile mici din lemn? Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat nimic, nici rostul prevenției în medicină, nici al dezbaterii publice în luarea deciziilor. Încă murim de boli tratabile pentru că le descoperim prea târziu, încă ne revoltăm tardiv pentru calamități pe care am fi putut să le prevedem.
Ca ziarist am urmărit proiectul catedralei încă din 2000, când i se dăduse repartiție în Parcul Unirea, în fața magazinului, apoi în 2004 când guvernul l-a mutat în Parcul Carol, pe locul Mausoleului, apoi după ce s-au opus la unison Iliescu și Băsescu (cine ar fi crezut) a fost mutat de Tăriceanu în coasta Casei Poporului, între Ministerul Apărării și Parlament.
Ca om liber cugetător mi-am făcut datoria civică de a protesta la adresa unui proiect pe care eu nu-l consideram necesar în secolul ăsta, scriind despre avântul afacerilor bisericești și participând la palidele proteste pe care totuși unii le-au organizat din timp, sperând să zădărnicească prostia asta. M-am simțit destul de singură împotriva curentului general sau a indiferenței majoritare în ambele ipostaze, și ca ziarist și ca cetățean. Mi-am luat și eu porția de înjurături creștinești la vremea respectivă și am înțeles că există lupte ce pot fi câștigate în timpul vieții și altele care se câștigă în secole, cu sacrificii sau nu se câștigă deloc.
Prin 2009-2010 îmi amintesc că am participat la un protest împotriva construirii catedralei, la care nu am fost decât eu și alți doi rătăciți prin fața Casei Poporului. Ulterior s-a mai organizat unul la care au venit o mână de tineri cu tuleie, într-o după amiază de toamnă în care restul poporului, preocupat acum de cât se cheltuie cu catedrala, probabil își făcea concediile la all inclusive. Au mai protestat în epocă niște arhitecți, indignați că se va construi o monstruozitate securistico patriahală fără nicio legătură cu spiritul creștin autohton, și cam atât.
În rest societatea liberă și democratică românească a tăcut indiferentă, dar pioasă, și la faptul că Dumnezeu va avea o casă mai mare decât Casa Poporului, și la faptul că banii cheltuiți pentru ea vin preponderent de la bugetele locale și naționale care ar avea o mulțime de alte urgențe ca să-i cheltuie, în niciun caz să-i zidească într-un templu.
Tăcerea comodă a majorității moderate în fața oricărui fel de abuz inițiat de o anumită parte a societății naște monstruozități. Așa s-a născut catedrala, așa se va construi și moscheea (că Dumnezeu preferă coliva, dar mai gustă și câte o shaorma din când în când), așa se construiește orice în țara în care cetățenii nu sunt interesați să se implice în viața cetății: deciziile sunt luate de o mână de șmecheri în cârdărșie cu altă mână de interesați. Apoi se trezesc unii ca alde Taxi și prietenii să se mire, când treaba e aproape gata. Apropos, anul ăsta avem alegeri locale, să nu vă duceți la vot, că oricum nu contează.
Ce li se întâmplă acum celor din trupa Taxi și prietenilor lor care cred în Dumnezeul lemnului este o mizerie, dar e rodul unui sfert de secol de indiferență a societății în fața incapacității statului de a-și educa cetățenii ca să facă față, printre altele, rapacității bisericii naționale. Sărăcia, lipsa alternativelor și corupția au aruncat poporul în brațele lacome de bani ale clerului și acolo va rămâne câtă vreme Dumnezeu va prefera proștii, sexul fără prezervativ și votul ieftin. Și în timp ce proștii se ceartă pe al cui Dumnezeu e mai adevărat, parlamentarii dezincriminează corupția, vorba băieților de la TNR.
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc.
Mi-a plăcut mult parabola despre cetate și cetățeni. Mult adevăr.
Cu Taxi nu știu de ce s-a inflamat o parte din popor. Parcă românilor le plăcea gluma. Ce dracu, nu mai e voie să spui ce simți sau gândești? Oricum, au dat-o și ei cum se dau știrile la tv, adică „na-vă, ofticați-vă TOȚI (și ăia pro, și ăia contra) că, tipic ca la noi, câinii latră, caravana trece.”
In spiritul celebrei „Crede si nu cerceta”, trebuie sa ii credem pe Inalt-Prea-Spalatii care conduc BOR ca Romania avea nevoie de o Catedrala a Neamului. Din pacate noi, muritorii de rand, necredinciosii, suntem prea putini si chiar si acei putini care suntem nu ne batem capul cu aproape nimic, nu incercam sa schimbam tara in care traim.