Ziua în care statul te tratează cu un selfie

De ziua internațională a dreptului de a ști guvernul ne îndeamnă să ne facem selfie cu o instituție care nu ne răspunde la solicitări și să o postăm pe Facebook. Ghici care a fost prima instituție pozată?

Cică azi e Ziua internațională a dreptului de a ști. A fost stabilită la Sofia în 2002 de către niște organizații care se încăpățânează să militeze pentru respectarea libertății de informare, pentru că informația este putere, iar dreptul de a fi informat e una din chestiile de bază într-o democrație, alături de transparența guvernării.

După cum v-am mai povestit cu altă ocazie, Suedia este primul stat european care a implementat o lege a informațiilor publice. În 1766 a prevăzut în Constituție dreptul cetățenilor de a afla ce face guvernul. Restul Europei a urmat-o abia două secole mai târziu. Finlanda și Franța prin anii 50-70, apoi după anii 80-90 și chiar 2000, restul țărilor. Germania, de exemplu, și-a votat o astfel de lege la patru ani după noi, care o avem din 2001.

Legea 544/2001 a fost moșită la noi în principal de societatea civilă (APADOR-CH are o vină majoră), iar azi tot societatea civilă se încăpățânează să le-o arunce în ochi autorităților, deși au trecut 15 ani și ar fi fost cazul să le intre deja în sânge tuturor funcționarilor publici măcar.

În esență legea asta spune că orice cetățean are dreptul să ceară informații de la orice autoritate publică (mai nou și de la alea așa zis private, dar care beneficiază de finanțare publică sau care au acționari de stat) și că trebuie să le primească în zece zile sau maximum 30 (40) dacă informațiile cerute sunt complexe și necesită mai multă muncă adunarea lor. Găsiți aici o explicație animată a modului în care funcționează legea.

Practica ne omoară, ca de obicei, pentru că în 15 ani de când există legea, instituțiile publice nu au învățat cum să devină mai transparente, ci cum să se apere mai bine în instanță atunci când îți refuză informațiile cerute. Pentru că tot legea prevede că dacă o instituție nu-ți răspunde sau îți răspunde incomplet, ai dreptul să o dai în judecată. Puțini folosesc și soluția asta, pentru că de regulă oamenii cred că un proces e pierdere de timp. Și cam au dreptate, dar dacă ești încăpățânat și vrei să demonstrezi măcar un principiu, procesul pare a fi singura soluție.

Personal am folosit Legea 544/2001 destul de mult și când eram în presă și mai ales după. Ultima experiență cu Primăria sectorului 3  este acum în așteptarea primului termen de judecată. Am aflat cu ocazia asta că dacă dai o primărie în judecată ești un prost, pentru că … primăria nu are personalitate juridică și deci nu poate fi chemată în judecată. Trebuie să dai primarul sau consiliul local sau chiar sectorul/orașul, în niciun caz primăria.

intampinare

Când am primit întâmpinarea asta în procesul pe care-l am cu primăria am fost, recunosc, uimită. Apoi am aflat că acest tertip juridic e folosit pe scară largă în rândul juriștilor primăriilor (chiar prin metoda copy/paste), care profită de o scăpare din lege, cum că primăriile de fapt nici n-ar fi instituții publice constituite conform legii (or fi instituții pirat). Cine e curios poate să citească întâmpinarea făcută de Primăria sectorului 3 în procesul cu mine (pagina 1, pagina 2 și pagina 3). E interesantă dacă aveți de gând să ajungeți până acolo în încercarea de a afla câți bani cheltuie primarul vostru din bugetul la care contribuiți.

Tribunalul îți dă dreptate, dar cam degeaba

O parte relativ bună ar fi că de regulă instanța îți cam dă dreptate, dacă ajungi să i te adresezi corect, și să te plângi că o instituție publică nu-ți răspunde la solicitări. Numai că, ce să vezi, nici măcar dacă câștigi procesele, asta nu e o garanție că respectiva instituție o să-și facă și treaba. De exemplu APADOR-CH a dat în judecată Ministerul Sănătății și IGPR pentru că au refuzat să furnizeze informații, a câștigat procesele și acum a deschis altele, pentru executare silită, pentru că ministerele alea tot nu s-au conformat.

Evident e o luptă de uzură, în care timpul trece, leafa lor merge, informațiile respective ajung uneori să-și piardă din valabilitate sau interes, când le obții (dacă le obții) după un an, doi de procese și tergiversări.

Ce e de făcut?

Ar fi câte ceva, dar înainte de a le scoate ochii ăstora din instituții (care au categoric vina lor) aș începe să le scot ochii oamenilor cu niscai educație. Pentru că parte din vină e și la noi.

De exemplu, reacțiile multora la articolul privind procesul APADOR-CH cu IGPR – în care organizația anunța că a câștigat și că instanța obligă poliția să facă publice procedurile de lucru în amprentare, conducere la secție, încătușare sau controlul bagajelor – arată de fapt o cruntă lipsă de educație a publicului în privința drepturilor pe care le are. Să mai consideri în 2016 că polițistul are dreptul să facă ce vrea el cu tine, chiar să „te ia pe sus”, „că de aia e polițist”, mi se pare trist și un pic lipsit de speranță. Nu contestă nimeni că poliția are dreptul să te ducă la secție, să te amprenteze, atunci când e cazul, dar la fel de legal și firesc e ca și tu, cetățean, să știi ce drepturi ai atunci când te întâlnești cu polițistul, iar asta sunt puțini care știu, tocmai pentru că și poliția și majoritatea cetățenilor consideră că nu e treaba pulimii să știe ce are și ce nu are voie organul să facă.

Pentru că, nu-i așa, dacă ești cuminte, corect, în banca ta și știi că nu ai greșit cu nimic, nu ai de ce să te temi chiar și atunci când polițistul te ia pe sus.

Ei, acestea fiind spuse, azi, de ziua internațională a dreptului de a ști, ce credeți că face statul, respectiv Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic (MCPDC – dap, avem așa ceva)? Ne îndeamnă să ne pozăm în fața instituției care a refuzat să ne răspundă la solicitări și să punem poza pe Facebook, cu un hastag, firește 🙂 Naming and shaming, cum se zice mai nou prin târg, e frumos, ne hrănește narcisismul, ne răcorește și mai bifează și o acțiune reușită a numitului minister, de ridicarea awareness-ului în rândul populației, privind dreptul de a ști.

Doar că asta nu ne ajută cu nimic, nici măcar guvernul din care face pate MCPDC nu răspunde la solicitări (prima poză postată pe pagina evenimentului este chiar o duduie pozată în fața Guvernului), cât despre alte ministere ce să mai zicem, tocmai am dat două exemple mai sus care nu respectă nici măcar hotărârile judecătorești, darmite legea. Apoi, cu toată simpatia de care se mai bucură încă guvernul ăsta tehnocrat, trebuie spus că la capitolul transparență nu a excelat mai mult decât precedentele, deci pesemne că o fi ceva ce li se pune în cafea când ajung pe scaunele alea din ministere.

Așa că, dacă aveți niscai cereri nerăspunse de vreun minister sau autoritate publică, puteți să le faceți azi cunoscute pe timeline-ul MCPDC. Nu vă ajută cu nimic, dar poate vă dă instituția respectivă laic la poză 😉

Etichete: , , , , , , , , , ,

12 comentarii la “Ziua în care statul te tratează cu un selfie” Subscribe

  1. Ștefan Brăgărea 28/09/2016 at 08:30 #

    Ce este aceea ”pulime”?

    • Dollo 28/09/2016 at 09:35 #

      o exprimare neacademică cu referire la „mulțime”. sau poate fi și mulțimea celor ce sunt luați la pulan de organ 😀

      • Ștefan Brăgărea 28/09/2016 at 10:37 #

        Doamnă Benezic
        Era cât pe ce să vă consider ”tovarășă!”
        Best thoughts

    • mihai 28/09/2016 at 10:11 #

      Este un termen de înaltă ținută intelectuală și morală, inventat de marele medic Sorin Oprescu și popularizat de marele om politic Adrian Năstase.

      http://www.gandul.info/politica/circuitul-pulimii-de-la-oprescu-la-nastase-am-spus-pulime-din-respect-pentru-oameni-cred-ca-i-a-placut-si-domnului-nastase-daca-l-foloseste-4009463

      Faptul că, întâmplător, cei doi au fost clienți ai sistemului penitenciar românesc este, desigur, o pură coincidență…

      • Dollo 28/09/2016 at 17:42 #

        Mihai, mă îndoiesc că termenul e inventat de Oprescu, nu mai crede și tu tot ce scrie la ziar 😉

  2. Motanul 28/09/2016 at 08:52 #

    Unde am citit eu de cineva care zicea ca are o prietena care are palat de marmura si cotețe de porci in aceasi curte?
    Poti bagă porcii (funcționarii) in palat de marmura (legi moderne), pana la urma tot a coteț o sa pută!

  3. Motanul 28/09/2016 at 08:55 #

    Apropo, n-as zice ca toate legile din România sunt moderne. Majoritatea tot dupa directivele NKVD din 1947 sunt făcute!

    • Dollo 28/09/2016 at 09:36 #

      păi nici n-am zis, sau am zis? 🙂

  4. VASILIU MIRCEA PAUL 28/09/2016 at 09:17 #

    Iar directivele alea nenorocite s-au îmbucat perfect cu profilul psihologic al românului ciobano-fanariot (vezi ”Moș Teacă” secțiunea FĂRĂ Moș Teacă, adică sălbăticia gradelor mici față de recruții proveniți exact din același mediu ca și ei).

    • mihai 28/09/2016 at 10:14 #

      Ei, aici îmi permit să te contrazic. Profilul psihologic despre care vorbești nu este specific românului ciobano-fanariot, ci este specific speciei umane. Referința:

      https://en.wikipedia.org/wiki/Stanford_prison_experiment

      • VASILIU MIRCEA PAUL 28/09/2016 at 14:27 #

        Vasăzică armata e totuna cu pușcăria ? Experimentul cu realitatea ? DE CE în România sînt (au fost întotdeauna) așa de mulți, iar în alte părți sensibil mai puțini (sau măcar ținuți în frîu) ? Tot din America se știe că armata și poliția reciclează diverse elemente anti-sociale care altfel ar produce pagube considerabile. DAR SÎNT CONDUȘI DE OAMENI COMPLET DIFERIȚI.

        • mihai 28/09/2016 at 15:17 #

          Din punctul de vedere al chestiunii în discuție („sălbăticia gradelor mici față de recruții proveniți exact din același mediu ca și ei”), armata e totuna cu pușcăria. Ca referințe bibliografice, îți recomand să studiezi scandalul închisorii de la Abu Ghraib (e menționat inclusiv în linkul de mai sus), precum și vreo două filme americane, Full Metal Jacket (Stanley Kubrick, 1987) și A Few Good Men (Rob Reiner, 1992), a căror valoare documentară nu cred că e nimic mai prejos decât Moș Teacă al lui Bacalbașa.

          Nu cred că în România sunt mai mulți decât în alte părți, atâta doar că sunt mai vizibili. Comportamentul evidențiat de Zimbardo este inerent uman, însă se manifestă mult mai ușor în absența mecanismelor de control (fie el și credința într-un Dumnezeu omniscient și judecata Sa de apoi). Iar la noi avem o societate foarte credincioasă bisericii, dar mai puțin lui Dumnezeu, dacă pot îndrăzni să afirm așa ceva. Au avut grijă comuniștii să ne inoculeze ideea „omului nou”. În plus, NKVD-ul s-a asigurat ca pozițiile de conducere și cele de selecție ale pozițiilor de conducere să nu fie cumva populate de oameni excepționali. Durează înlocuirea lor.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉