Am vazut si eu aseara „Le Concert”. Nu ma asteptam la mai putin de la Radu Mihaileanu, dupa ce i-am vazut de vreo patru-cinci ori pana acum „Trenul vietii”. Acelasi haz de necaz cu istoria evreilor, pus de data asta intr-o alta poveste care te tine cu rasul in gat pana la final.
Dupa lupte seculare care au durat pret de trei volume – mama, n-am mai citit asa carti groase demult :D – am terminat si eu “Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu. N-o citisem pe vremea lui Ceausescu pentru ca atunci cand am deschis eu ochii pe carti, asta fusese interzisa, cred. Apoi, in anii 90 cand a fost reeditata eram ocupata cu altele, am fost in greva de carti din astea, o vreme, atrasa de copertile colorate ale Sandrei Brown et co. Stiti isteria cu cartile de dragoste si sex care invadasera tarabele prin 90, toate aveau pe coperta lucioasa cate una seminuda, luata pe la spate de unul cu muschi si priviri arzatoare. Iar textele din interior erau pe masura copertii…
Sunt la moda acum povestile despre revolutie. Presa in general descopera subiectele la aniversari, in rest nu mai scormoneste nimeni rahatul. In fiecare decembrie, insa, ne amintim pios despre morti, astia de au ajuns politicieni se intrec in depus coroane pe la locurile fierbinti, se fac si refac scenariile, se dezgroapa morti vii, care au tras cate o basina atunci, in decembrie 89, si sunt repusi acum sa-i rememoreze mirosul, se retraiesc acut ultimele clipe ale Ceausestilor, si in general se invarte subiectul in cerc, asa cum se face de 20 de ani, fara detalii noi, sau poate mici variatiuni inflorite de uitare. Totul se inchide in arhive imediat dupa Craciun, pana la anul. In fapt toata lumea stie sau simte ce s-a intamplat atunci, dar foarte putini se mai sinchisesc de asta. Viata e alta, mentalitatile s-au schimbat in general, noile generatii nu mai dau doi bani pe “aflarea adevarului”. Comunismul nu mai e nici el ce a fost, ci a imbracat haina coruptiei PSD-iste. Cine lupta acum impotriva comunismului nu are in ochi fata hada dinainte de 89, a cozilor, a frigului, foametei, a controlului de partid asupra vietii sexuale si spirituale, a condamnatilor de la canal si nici macar a cuplului Ceausescu. Nu, cine acuza acum comunismul il are in ochi pe Iliescu, cel mult, si mai cu seama pe Vanghelie, Hrebenciuc, Mazare, baronii PSD, in general niste imbogatiti nesimtiti, agramati si tupeisti care se pretind socialisti doar pentru ca discursul protectiei sociale da cel mai bine la tara, unde toti asteapta sa “li se dea”. Iar “comunistii” astia seamana destul de bine cu democratii ceilalti, si uneori chiar cu liberalii.
In 1941, noaptea de Sfantul Nicolae, Aritina – o taranca din satul Smeeni, judetul Buzau – se chinuia sa-si nasca al treilea copil. Barbatul ii era pe front, de unde nici nu s-a mai intors ca sa-si cunoasca al treilea plod, pentru ca s-a intamplat sa fie unul din cei peste 100.000 de tarani care au murit la Cotul Donului. Elena, fata care i s-a nascut in noaptea sfantului Nicolae afla, in primii ani de viata, de la frati, ori de cate ori trecea vreun avion pe deasupra satului, ca “acolo e tata care vine acasa si te ia la goana, ca pe tine nu te cunoaste!”.
De mai bine de un an de zile ma screm sa fac un serial despre oamenii care au construit metroul. Lenea personala, diversele chestiuni obiective care au avut legatura cu job-ul meu in ultimul an, dar si subiectul destul de greu de documentat, toate au facut ca mult asteptatul serial despre metrou sa apara abia de maine, si sa se intinda pe toata saptamana asta, cand metroul sarbatoreste 30 de ani de cand Ceausescu i-a inaugurat primul tronson. Pentru colegii mei care au auzit de acest serial de cand eram noi mici, nu pot decat sa intaresc: pe bune, chiar l-am scris si chiar apare! :) Pentru ceilalti, cu riscul de a va parea lipsita de modestie, va recomand sa-l urmariti, pentru ca nici nu stiti ce pierdeti ;)
Mama mi-a zis azi la telefon ceva ce m-a lasat fara replica. “Trebuie sa comunicam, mama, ca refuzul tau de a-mi spune unele lucruri doare mai tare decat daca mi le spui. Daca le stiu imi fac griji, dar ma doare mai putin!” Daca mi-ar fi vorbit in engleza si n-as fi fost mai perplexa decat dupa ce am auzit asta. Ca sa intelegeti mai bine, mama e genul de femeie “barbata” care m-a crescut singura, in comunism, temandu-se permanent de doua lucruri: sa nu-i vin cu burta la gura acasa si sa nu cumva sa nu avem ce manca. Comunicarea era pentru ea un concept la fel de inutil precum ar fi o pereche de skiuri in debaraua unui paraplegic. Mai mult »
