Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Până în 2100, un miliard de oameni îşi vor pierde viaţa din cauza bolilor provocate de tutun, avertizeaza Societatea Romana de Penumologie, printr-un comunicat catre tara. Tinta, in Romania, o constituie romanul care moare la fiecare 16 minute, din cauza fumatului.Din fericire, pentru companiile producatoare de tigari, raman destui clienti care sa contribuie la cifrele de afaceri de sute de milioane de euro anual. Din nefericire pentru tara varsta celor care aleg calea cea dreapta e taman aia a maximei productivitati pentru societate.
Basescu catre popor: “Ma doare’n cur, ma!”
O dezbatere nesanatoasa despre sanatatea presedintelui Basescu isterizeaza de doua zile televiziunile. Ecranele se impart cu greu intre imaginile soc despre cutremurul din Chile, furtunile din Europa de vest si presupusa boala basesciana care, iata, intr-un final iese victorioasa peste celelalte stiri, in mod surprinzator. Cine stie “manualul” de jurnalism dupa care se aleg stirile in presa stie si ca prioritatea o da numarul de “mortaciuni”, or in acest caz, Basescu nu numai ca n-a murit, dar nici bolnav nu e, dupa cum le-a ras in nas ziaristilor ticalositi care lucreaza la niste patroni bolnavi. “Sunt sanatos, ma, mai sanatos ca voi!”, le rade in nas Basescu alora care facusera deja coada la priveghi.
Jurnalistii nu e oameni, dom’le, asa cum ziarizdele nu e nici ele femei, ar fi o axioma care, desi prin definitie nu are nevoie de demonstratie, e sprijinita totusi de ultimii 20 de ani de istorie democratica a Romaniei, in care presa a plecat de la puterea care descatuseaza vocea poporului si a ajuns javra care suge sangele vlaguitei societati. Nu mi-am propus aici sa fac o analiza complexa a evolutiei presei in Romania, ci as vrea doar sa va povestesc cate ceva din propria experienta, din spatele pixului, cum s-ar zice, episoade care pe mine m-au mahnit si m-au facut sa ma intreb daca nu cumva isi merita soarta acest popor care isi justifica neincrederea in presa prin aceea ca presa a devenit straina de problemele lui, ale poporului.
“Ora 25 este timpul in care orice incercare de salvare e prea tarzie, chiar Mesia daca ar veni, ar fi prea tarziu. E nu ultima ora, ci o ora dupa cea din urma ora. Este cu precizie timpul societatii occidentale. E ora actuala. Ora exacta!”. Asa isi descrie chiar autorul cartea care a facut furori in Europa imediat dupa al doilea razboi mondial. E scrisa de romanul Virgil Gheorghiu, un scriitor celebru in lume, dar aproape un oarecare in Romania. Cartea asta, “Ora 25″, a fost debutul lui fulminant in lumea literara europeana si motivul care l-a facut sa continue sa scrie in limba romana, chiar daca toate cartile lui au fost mai intai publicate intr-o limba straina. Romania l-a descoperit abia dupa 1990.
Am zis de multe ori, aici sau aiurea, ca as vrea sa emigrez. Nu stiu daca as fi facut ceva pureci daca as fi emigrat, nici daca nu voi emigra vreodata. Inclin sa cred, totusi, in intunericul ultimelor decizii personale luate pe la mine p-acasa, ca nu voi pleca nicaieri in viata asta. Din mai multe motive, dar nu le mai detaliez aici, ca nu astea sunt subiectul postarii. Subiectul e alergat prin curte de mai multi oameni plecati in lume, care au in ultimul timp luari de pozitie fata de tarisoara noastra care ma fac sa ma rusinez ca am ramas aici. Ca am ramas si ca nu fac nimic. Postarile lor nu sunt acuzatoare, explicite, dar contin o expresie ce acunde o culpa si o suferinta: “exorcizarea de Romania”
Nu stiu sa primesc complimente. Mi se trage de la educatia de acasa in care sistematic mama imi submina increderea in mine spunandu-mi ca nu sunt grozava in niciun domeniu, deci concluzia era ca nici complimente n-as avea de ce sa primesc. La asta s-a adaugat o cultura colectiva a ipocriziei care te impinge sa cauti in orice mic compliment ce ti se face un interes ascuns al celui care te apreciaza. Dupa multi ani de autoeducatie inca ma mai trec ganduri ciudate cand mi se fac complimente sau cand mi se spun lucruri frumoase, pozitive, si nu ma simt in largul meu atunci cand sunt apreciata.
