Rahova, o închisoare în care milităria se vrea suită-n pod

Aicea e bine, nu ne lipsește nimic, numa’ libertatea. Că ar trebui umblat și la Codu’ ăla Penal, să se mai schimbe pedepsele alea. Păi dă o pedeapsă de douăj’ de ani, da’ să se uite și la noi, că noi nu suntem în Europa nici măcar cu degetu’. Să se dea pedepse mai mici, că nu trăim cât o cioară, 400 de ani...” - un deținut de la Rahova, nemulțumit de durata pedepselor din Codul Penal. Într-un reportaj de două zile la cea mai modernă pușcărie a României, la momentul 1999.
Condamnați din 35 de țări împart cu românii celule de 6 metri patrați

Dollores Benezic, reportaj publicat în Curierul național în 1998

Cine a căzut vreodată pradă unei tâlhării, unui viol sau altui fel de infracțiune, se consolează cu ideea că banditul care i-a făcut necazul a fost prins și închis. De fapt, ca om pățit, pot să spun că nici certitudinea că hoțul, care mi-a invadat intimitatea, se află undeva în spatele gratiilor, nu a putut să-mi înlăture coșmarurile nocturne în care de zeci de ori retrăiam pe viu înfracțiunea comisă o singură dată. Faptul că-l știi închis – chiar și pentru o perioadă relativă – pe omul care a atentat la liniștea ta este totuși o alinare și, de aceea, cu toții ne-am obișnuit să considerăm închisoarea ca pe o debara în care societatea depozitează pentru un timp catrafusele ce încurcă peisajul într-un fel sau altul.

Denumită în fel și chip – închisoare, penitenciar, carceră, răcoare, beci, zdup, păstrare, mititica, bahaus, în spatele gratiilor – debaraua cu pricina a fost până nu demult locul din care „catrafusele” puse la păstrare ieșeau la fel de prăfuite, dacă nu mai deteriorate de cât intraseră. Este un fapt deja acceptat că închisoarea reprezintă, în cele mai multe cazuri, un loc de școlarizare pentru hoții neexperimentați, în ciuda eforturilor sau dorințelor celor de sus de a face din acest loc de păstrare un loc de resocializare.

„STOP – aici locuiește ghicitoarea Luminița”

Despre penitenciare s-a tot scris în presa română modernă. Ce subiect mai interesant poate să existe într-o societate în tranziție, decât un sistem carceral rămas în urma vremurilor, la fel ca și societatea care l-a creat, de altfel? Probabil că primul contact mai dur dintre comunitatea românească și închisorile ei a fost greva deținuților din primăvara anului 1997. Atunci toată mizeria din celule a fost aruncată pe posturile de televiziune interne și internaționale. Pentru că, nu-i așa, când e de rău, ne descoperă o lume întreagă.

Măsurile luate de autorități nu s-au întâmplat peste noapte și nici nu au surprins prin radicalitate. În mare, viața unui deținut a rămas aceeași, cu mici îmbunătățiri locale, în funcție de penitenciar. Marea problemă, a supraaglomerării închisorilor românești, a rămas și se pare că ea nu poate fi rezolvată doar prin construirea de clădiri noi, oricât ar fi ele de moderne. Despre un penitenciar nou, și renumele lui, este vorba în cele ce urmează.

Ca orice reporter, dornic de senzațional, am intrat în penitenciarul Rahova cu gândul să surprind cât mai multe aspecte inedite, care eventual să revoluționeze maniera de abordare în presă a problematicii. Și am înregistrat primul amănunt de culoare chiar înainte de intrarea în incinta închisorii. Spre ieșirea din București, la mai bine de un kilometru de capătul ultimului mijloc de transport în comun, pentru că este vorba de o instituție de la marginea societății (?!), pe un stâlp de lângă șosea o placă de tablă ne informează că: „STOP – aici locuiește ghicitoarea Luminița”. Într-o astfel de vecinătate a fost construit cel mai modern penitenciar din România.

80 de miliarde de lei – investiți până acum – au fost înghițiți numai de nucleul închisorii, adică celulele ce oferă o capacitate de 2000 de locuri, zidul interior, o centrală termică și câteva puțuri de apă, ce asigură o oarecare autonomie instituției, dispensarul, bucătăria și câteva clădiri administrative. Sunt neterminate – și la un necesar de finisare de încă 80 de miliarde ar putea rămâne neterminate încă multă vreme – biserica, clubul și atelierele de lucru ale deținuților, garajul, service-ul auto și principala clădire administrativă.

De fapt, „modernul” penitenciar Rahova nu este deocamdată decât un imens șantier în care, din nerăbdarea de a mai descongestiona închisoarea Jilava, au fost cazați primii 1800 de deținuți înainte de vreme, adică în noiembrie 1997. După cum recunosc și cadrele din conducerea închisorii, aducerea deținuților într-un amplasament cam nesigur din punct de vedere al securității, cum este un șantier în lucru, a fost un gest pripit. Nu sunt funcționale deocamdată nici foișoarele pentru supraveghere, aflate în cele patru colțuri ale zidului carceral, iar singurele porți acționate electric sunt cea principală și cea de intrare în nucleul închisorii.

Despre sisteme de supraveghere cu camere video, interfoane, circuite interne pe bază de cartele magnetice sau simple comenzi electrice ale ușilor de la celule nici nu poate fi vorba – deocamdată, după părerea comandantului – atât timp cât în închisoare nu există încă o rețea de computere. La capitolul sisteme moderne de prizonierat, în lume s-a inventat deja „brățara” care, montată la glezna condamnatului, și monitorizată permanent de poliție, îi limitează acestuia perimetrul de existență. Dar, deja ne-am îndepărtat de tema noastră.

„Niciodată nu știi ce se întâmplă între doi oameni atunci când rămân singuri”

Prima vizită la Rahova a fost și prima dezamăgire. Nimic senzațional, nimic de culoare, doar viață pur și simplu, un cotidian aproape banal în desfășurarea lui. O instituție obișnuită, în care oameni își fac datoria. Personalul veghează, iar prizonierii există, așa cum știu ei mai bine.

L-am abordat frontal pe comandantul închisorii – colonelul Florian Gheorghe, de profesie psiholog – cu gând să descopărAmerica, întrebându-l dacă deținuții sunt șicanați sau bătuți de către gardieni. Tocmai se „delecta” cu degustarea mai multor feluri de mâncare, aduse de la bucătăria deținuților: felul întâi și doi pentru deținuții români, cele două feluri de mâncare ale deținuților musulmani, mâncarea de regim și pasta de cartofi cu carne oferită celor care refuză să să hrănească, din diverse motive. După ce a băgat lingura în mai multe sosuri, răspunsul comandantului a fost calm, așa cum abordează în general comandantul toate problemele din unitatea lui: “După mintea fiecăruia. știți cum spunea Marin Preda, niciodată nu știi ce se întâmplă între doi oameni atunci când rămân singuri”.

În general, însă, astfel de aspecte nu există, spune același comandant, pentru că nu sunt în interesul nici uneia dintre părți. Deținutul, de exemplu, poate oricând să sune afară, de la unul din telefoanele cu cartelă de pe holurile închisorii, și poate să comande represalii la adresa familiei gardianului. Nici o lege românească nu oferă vreo protecție gardienilor sau familiilor acestora în astfel de cazuri. “Dar relațiile deținuți-gardieni sunt mult mai complexe decât par de afară, de aceea v-aș propune să vizitați mai întâi penitenciarul și apoi să vă răspund la alte întrebări”, mă sfătuiește comandantul.

“Căsătoria este o dulce povară. Ne vedem o dată pe lună, la vorbitor, iar dacă ne evidențiem mai avem dreptul la o întâlnire”

Vizita a început cu o masă la popotă. “În privința hranei, costul unui deținut nu este chiar așa de mare, pentru că avem ferme de legume și animale unde muncesc deținuții și de unde se aprovizionează bucătăria. De multe ori mâncarea noastră, de la popotă, este mai proastă decât a deținuților”, ne informează un alt psiholog – unul din cei trei pe care îi are penitenciarul – desemnat să ne arate împrejurimile.

La dorința lui – dorință manifestată de toți membrii personalului cu care am stat de vorbă, precum și de o parte dintre deținuți – o să îi spunem doar “psihologul”. Refuzul de a-și vedea numele sau figura în ziar este motivat diferit. “Pentru că niciodată nu poți să știi cum reacționează cineva din minister sau din direcție la declarațiile tale sau nu poți să știi în ce fel apar declarațiile tale în presă”, spun cadrele. “Pentru că acasă nu se știe că sunt închis sau pentru că sunt traficant de droguri și îmi protejez imaginea”, spun unii deținuți.

Printre ei există, însă, și amatori de fotografii și chiar de declarații. Pe Adrian l-am întâlnit în curtea exterioară pentru că face parte din categoria condamnaților scoși la lucru fără pază. Când a văzut aparatul de fotografiat al reporterului ne-a spus că și-ar dori să aibă o poză pe care să o admire în celulă. Adrian s-a căsătorit de curând cu o deținută “pe care o cunoșteam dinainte, că stătea în cartier cu verișoara mea, dar aicea am aprofundat sentimentele” și spune că acum are mai multe griji, dar “căsătoria este o dulce povară. Ne vedem o dată pe lună, la vorbitor, iar dacă ne evidențiem mai avem dreptul la o întâlnire”.

“Pentru ce ai ajuns aici?”, vine inevitabil întrebarea noastră. Lasă capul în jos și șoptește: “pentru tâlhărie…”. “Dar de viol ai uitat?” îi atrage atenția psihologul. Vizibil nemulțumit că i se strică imaginea, Andrei recunoaște “da, dar asta a fost ailaltă condamnare, acuma e numai tâlhărie”. “Și ce vei face când vei ieși de aici?”, îl întrebăm după ce aflăm că de când s-a căsătorit i-a scris iubitei tone de “maculatură”. “Nu știu. E o dilemă pentru că până să mă însor nu am mai întâlnit o femeie care să mă iubească”.

Cabinele vorbitor sunt percepute de români ca un supliciu

După prima discuție vine și primul duș rece. “Nu trebuie să credeți chiar tot ce vă spun ei, pentru că de când sunt aici ei și-au creat deja câte o poveste cât mai romantică pe care o perfecționează pe măsură ce o spun la cât mai mulți vizitatori”, ne asigură psihologul care, de un an, a tot auzit astfel de povești.

Zona care face legătura între exterior și “lumea interlopă” este vorbitorul. Vizitatorii ajung aici printr-un tunel subteran, iar deținuții sunt “introduși” pe partea cealaltă. Deși ponderea țiganilor între deținuți nu este chiar așa de mare cum ne-am fi așteptat – maximum 5 la sută – cei mai mulți vizitatori sunt colorați. Cine a fost cuminte în celulă are voie să stea, o oră, la o masă cu familia sau să primească pachet. Cine nu a fost cuminte își pierde din drepturi. Ăsta este și motivul pentru care modernele cabine vorbitor, în care deținutul comunică prin telefon cu vizitatorul, ca în filme, nu sunt folosite, “pentru că sunt inumane”, crede psihologul, iar silirea deținutului să-și vadă rudele printr-un geam echivalează, la români, cu o pedeapsă.

În sala de așteptare o femeie în negru așteaptă resemnată să-i vină rândul la controlat pachetul cu de-ale gurii. “Pentru băiatul cel mic care-i închis aicea, că mare necaz ne-a mai făcut. A fost cu doi băieți din sat care au furat un cal, da’ el a stat numai de pază…”, se plânge femeia pe care nici n-am mai întrebat-o dacă e în doliu pentru că i-a murit cineva sau de supărare pentru băiat.

„La plita luam cu polonic și gustam, da’ la cazan…?”

“Să trăiți. Avem mâncare obișnuită, de regim gastric, TBC și cardiac, mâncare musulmană, pregătită de bucătari turci și mâncare pentru cei cu refuz de hrană”, ne dă raportul un “doctor de la bucătărie”, cum se numesc la mișto ei între ei, cei care lucrează la bucătărie. La ușă stau aliniate câteva bidoane de aluminiu pline cu măncare în care plutesc câteva bucăți de slănină, gata să fie distribuite prin ferestrele mici din ușile celulelor. Mâncarea este pregătită de deținuți, aleși cu acordul deținuților (pentru că un homosexual, de exemplu, nu va fi nicodată acceptat de deținuți să le facă mâncare, după cum ne-a povestit un șef de secție), români pentru români și străinii care nu sunt de religie musulmană, și turci pentru deținuții musulmani.

Cei doi “Ismaili” de la bucătărie au fugit de noi și de aparatul de fotografiat și nu au acceptat să ne vorbească decât în urma asigurărilor ferme ale psihologului că nu li se vor face fotografii și nu li se vor divulga numele. După ce s-a convins de seriozitatea noastră, unul dintre ei și-a scos pachetul de Davidoff, și-a aprins o țigară și s-a apucat să ne divulge secrete… gastronomice.

“Noi facem orez după stil asiatic, adica uscat, nu cu sos cum face pe românește”. Deși au fost bucătari și înainte de a intra la răcoare, cei doi au dat rateuri câteva zile până să nimerească rețetele. “Acolo, la restaurant nu gateam așa mult cum aicea. Cazane aici este prea mari și primele 10 zile mâncare nu ieșit bun. La plita luam cu polonic și gustam, da’ la cazan…?”, arată neputincios un Ismail către plitele cu gaz la care găteau până să se înmulțească musulmanii din închisoarea Rahova. Acum s-au obișnuit și cu cazanele și cu cantitățile. Comandantul spunea chiar că i se pare mai gustoasă mâncarea turcească pentru că mulți dintre deținuții turci au bani – spre deosebire de majoritatea românilor – și își cumpără diverse condimente pe care le pun în mâncare.

Apoi același Ismail recunoaște că nu vrea să fie popularizat în presă pentru că este traficant de droguri. “Până acum facut trafic cantitate mic, 200, 300, 500, un ton, da’ după ce ieși de aici faci mai mult”, ne spune rânzând pe un ton despre care nu știm ce să credem. Și continuă: “eu nu pațesc nimic dacă faci poza, da’ cine face poza sta trei saptamâni spitalizare”. I-am răspuns și noi, tot în glumă, că dacă spunea așa de la început nu insista nimeni să-l fotografieze.

“Am auzit la televizor că vine Truțulescu la noi, cică vrea să facă gimnastică…?”

Prima celulă în care intrăm  este una model. Paturile sunt făcute, iar ordinea care domnește a aliniat și fotografiile puse pe televizor și sprijinite fiecare cu câte un tub de deodorant. Cei șapte – al optulea ocupant este la comisia de eliberare condiționată “și scapă” – se ridică în picioare și așteaptă. Pentru că am surprins o undă de speranță în vocile lor atunci când ne-au spus despre cel de-al optulea, mi-am închipuit că se bucură pentru liberarea lui că vor trimite vorbă acasă. “Nu trimitem, că avem telefoane aicea”, mi-o taie repede primul deținut. Apoi continuă cu laudele la adresa noului său acoperiș: “Înainte am fost la Jilava. Acolo să vă duceți. E infernal. Să vedeți cum e mâncarea, și celulili e jegoase, apa e cu mormoloci în ea…”.

Toți sunt “primari”, adică nerecidiviști. “Am mai făcut-o pă vremea lui Ceaușescu, da’ nu se pune. Aicea e bine, nu ne lipsește nimic, numa’ libertatea. Că ar trebui umblat și la Codu’ ăla Penal, să se mai schimbe pedepsele alea. Păi dă o pedeapsă de douăj’ de ani, da’ să se uite și la noi, că noi nu suntem în Europa nici măcar cu degetu’. Să se dea pedepse mai mici, că nu trăim cât o cioară, 400 de ani…”.

“Am auzit la televizor că vine Truțulescu la noi, cică vrea să facă gimnastică…?”, întreabă altul. “Poate vine și cu automatele alea de dulciuri de care a zis la televizor, că noi aicea nu avem. În rest e bine, fără o unghie de nu-i ca acasă. Doar o piscină ne mai lipsește. La Jilava trebuia să omori ușa ca să vorbească cineva cu tine”. Unul dintre ei, îmbrăcat ceva mai bine decât ceilalți, afișa un aer trist. “Mi-au omorât fratele. Polițiștii l-au omorât și nici nu sunt arestați pentru asta”, îi spune el psihologului. “Are bani ăia”, comentează un altul, “numa’ noi care n-avem venim aicea”. Doi puștani de câte 18 ani stau mai la spate și îi lasă pe cei mai mari să vorbească. “și, pe ăștia mai mici îi învățați câte ceva?”, îi întreb pe cei mai în vârstă. “Nuuu, nu-i învățăm la rele, că au 18 ani, au viitorul în față”, promit toți în cor.

Legitimă apărare: „judecătorul mi-a spus că dacă muream eu s-ar fi aflat agresorul aici, în locul meu”

Între vizitarea moscheii și a școlii de la ora 17.30 – ambele amenajate în câte o celulă mai spațioasă – dăm peste “omul orchestră” al penitenciarului. Bun la toate, meseriaș priceput și mai ales liniștit, omul între două vârste ne povestește detașat că: “am un mandat de 14 ani pentru omor în legitimă apărare. Codul nostru penal nu are și această noțiune și judecătorul mi-a spus că dacă muream eu s-ar fi aflat agresorul aici, în locul meu. Am colindat până acum mai multe închisori și din punctul meu de vedere nu a fost rău pe nicăieri, doar în privința aglomerației, dar și aici, s-au pus opt paturi în loc de șase, ca să-i descongestioneze pe cei de la Jilava. Dar de ce nu îi eliberează pe cei care merită? Tot ce s-a scris despre noi până acum a fost ca să se vadă în afara țării, dar nu s-a spus că poate sunt mulți care au făcut ce am făcut și eu și sunt în libertate. Mai am de făcut 5 ani, dar pe 2 septembrie, la anu’ ar trebui să fiu la comisie și poate ies mai repede”, ne spune cu aceeași speranță în voce – întâlnită la toți deținuții când e vorba de comisie – omul care nu s-a lăsat fotografiat pentru că îi este rușine de prietenii de afară.

„Unul a ajuns să telefoneze  din închisoare chiar la biroul procurorului general”

“Supraveghetorul este coloana vertebrală a închisorii”, mi s-a spus de mai multe ori în zilele pe care le-am petrecut la Rahova. El, supraveghetorul, este strivit de cele mai multe ori între cerințele conducerii și doleanțele deținuților. “Astă noapte, pe la două, l-a apucat pe unul bătutul în ușă cu o băncuță”, povestește un gardian pe care l-am întrebat la ce-i folosește ciocănelul sprijinit de un perete. “I-am făcut raport și azi este la izolator. Când îi trec furiile vine înapoi în celulă. Cu ciocănelul verificăm gratiile, ca să nu fie tăiate, pe sistemul de verificat roțile trenului. Toate evenimentele care par banale în viața de afară aici sunt amplificate”. Unii dintre ei, gardieni mai bătrâni, nu prea sunt de acord cu reforma adusă de comandantul-psiholog. Adepți ai milităriei dată jos din pod, gardienii și-ar dori o relație mai rece cu deținuții, fiind convinși că dacă le dai nas, ți se suie în cap.

Unul dintre șefii celor 11 secții ale închisorii este, însă, de acord cu comandantul, chiar dacă și-a început cariera ca ofițer de armată, la specialitatea tancuri. “Am aici un indian, 3 moldoveni, 3 iranieni, un croat, un rus și 7 turci. Pe toți i-am amestecat cu românii. În orice celule trebuie să fie cel puțin jumătate dintre ai noștri pentru că majoritatea străinilor sunt condamnați pentru droguri și dacă îi pui împreună se organizează imediat pe clanuri. Este o muncă interesantă, dar stresantă. Închipuiți-vă cum este să asculți în fiecare zi câte 80 de oameni.

Totuși, majoritatea fiind recidiviști, nu prea avem probleme, pentru că ei știu cum să-și execute pedeapsa. Ăștia sunt așa numitele <mărci> recunoscuți în lumea interlopă. Apar în schimb tot felul de cazuri. Pentru că dreptul de a telefona acasă este cel mai des acordat, am avut cazuri când oamenii au început să-și coordoneze afacerile de afară prin telefon. Unul a ajuns să telefoneze chiar la biroul procurorului general, de l-a enervat pe ăla și ne-a sunat aici. Cele mai multe probleme, însă, se trag de la instanțele judecătorești. Iar reacțiile deținuților le suportăm noi. O să vedeți că nici unul nu se plânge de condițiile din închisoare, ci mai mult de comisiile de eliberare condiționată”.

Pentru bună purtare, după efecturarea unei fracțiuni obligatorii din pedeapsă, un deținut poate să fie propus pentru eliberare de către comisia penitenciarului – formată din director, psiholog, procuror – la comisia din instanță. Aceasta din urmă acordă destul de rar eliberări, pe motiv de “insuficientă reeducare”, ceea ce dă false speranțe deținutului și de multe ori se lasă cu manifestări violente la întoarcerea în închisoare.

„Niște polițiști au venit la mine și mi-au cerut șpagă, și eu le-am spus că sunt inculți și handicapați și că sunt niște șpăgari”

Nedreptățile instanțelor – care afară se numesc erori judiciare – contribuie esențial la starea violentă sau la refuzul de hrană al deținuților. Andrei, un deținut din Republica Moldova, face parte din elita intelectuală de la Rahova. Înfățișarea lui îngrijită inspiră, de altfel, un tip cu totul special, iar modul în care gândește și se exprimă te cam lasă fără replică. „Nu vreau să fiu frate cu românii”, spune el încă de la ușă, când psihologul l-a invitat la o discuție cu <<niște frați români>>. „Pentru că românii nu sunt frate cu noi, ci cu americanii, sunt frați cu ăia care le dau și au. Uite cu sârbii ce frați sunt…”.

Andrei este închis de mai bine de doi ani, dar fără să=și cunoască pedeapsa. „Dintr-o eroare?”, întreb eu. „Nu e nici o eroare. Niște polițiști au venit la mine și mi-au cerut șpagă, și eu le-am spus că sunt inculți și handicapați și că sunt niște șpăgari. Dacă ei asta sunt, eu ce putem să le spun? Nu-i nici o eroare. Ei au făcut infracțiunea, iar eu sunt pedepsit. Dacă acum suntem în octombrie, sunt aici de doi ani și opt luni și nu știu cât mai am de stat pentru că de fiecare dată mi se modifică încadrarea. În fiecare an am alta, mai mare, deși inițial am fost arestat cu un mandat de 30 de zile. Apoi mi-au dat încadrarea pentru infracțiunea prevăzută de articolul 239 din Codul Penal. La alineatul 1 – ultraj contra bunelor moravuri – se dă închisoare de la 3 luni la doi ani sau amendă. La alineatul 2 m-aș fi încadrat numai dacă polițiștii ar fi adus certificat medico-legal, ca să probeze că ar fi fost loviți. Ei nu au avut asta, totuși eu mă văd încadrat la alineatul 2, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dar nici asta nu este sigur. În luna august efectuasem deja jumătate din maximum prevăzut de pedeapsă – deși nu eram condamnat. În ăștia doi ani am fost în instanță de cinci ori. Ultima dată am făcut o cerere de punere în libertate confrom articolului 140, alineatul 2 din Codul de Procedură Penală, iar pe 27 august am apărut în fața instanței care îmi spune că nu se poate pentru că încadrarea mea este de la un an la șapte ani. Avocata mea nu a înțeles despre ce e vorba, eu stau în continuare în pușcărie necondamnat, nu mai știu pentru ce infracțiune sunt trimis în judecată, dar care judecată? Că eu ajung în instanță numai când fac refuz de hrană? Acum dosarul meu este la Parchet de două luni de zile, deși termenul de răspuns este de 15 zile. Dar nu le pasă, pentru că nimeni nu-i întreabă de ce.”

„Pe perete o să am o hartă  a lumii și acolo unde există România o să pun o foaie albă cu niște gratii negre”

Andrei vorbește cu amărăciune de locurile natale. „Sunt din Chișinău, dar ce mai contează? M-am născut într-un orășel de pe malul Prutului. Aș putea să cer transferul într-o închisoare dinMoldova, dar la ce bun dacă nu mi se va acorda, pentru că nu sunt decât niște legi scrise care nu se aplică. Articolul 16 din Constituție este bun, dar degeabă, că nu se aplică, nu suntem toți egali în fața legii. Sunt persoane care își permit poziții mai superioare decât legea și aceștia sunt procurorii, anchetatorii, polițiștii de stradă chiar, niște țărani care <<nu știe să vorbește românește>>”,

„Dar polițiștii din Moldova sunt altfel?”, îl întreb. „Noi vorbim acum de situația mea din România. Moldova este un stat pe care eu nu-l recunosc, de aia am plecat de acolo”. „Cu ce te ocupai, totuși, acolo?”, „Păi nu prea am apucat să mă ocup cu mai nimc în afară de război și studii. Când m-am întors din Afganistan m-am apucat de facultate. M-am transferat apoi la Timișoara, în 1990, iar în 1992 a început iar războiul, de data asta în Transnistria, și a trebuit să mă întorc acasă. Când s-a terminat războiul am încercat să-mi continui studiile de psihologie și apoi la Academia Română de Management, unde am făcut numai doi ani”.

Din familia lui Andrei s-a cam ales praful. Are un copil pe undeva, pe care nu l-a mai văzut de când a fost închis, „dar cui îi pasă?”, mai are o mamă bolnavă și un frate „care este și student, și dădacă și curier pentru mine… Se spune că Rahova este un penitenciar de 5 stele,” continuă Andrei după un timp. „Este o aberație. La Jilava stăteau cinci deținuți în două paturi. Aici este un regulament care prevede că <<deținutul nu are voie să…>>, dar eu nu sunt deținut, nici arestat preventiv, nici condamnat… Ce sunt eu? Ieri, de exemplu a fost eliberată o persoană din Moldova. Necondamnată. Nimeni nu-i bagă în seamă pe cei de la Ambasada Moldovei, pentru că oamenii au alte probleme aici… să-și construiască vile, că vine iarna. Aș prefera să mai fac încă cinci ani de război decât încă cinci zile aici. Acolo știu că Dumnezeu are soarta mea în mâini. Aici sunt niște spirite pe care nu le cunosc, dar care se joacă cu viața mea…”.

„Dar la organismele internaționale nu te-ai adresat?”, „Cunosc un tip de la SIRDO, care este foarte simpatic, dar eu nu vorbesc cu el pentru că nu cred că poate face mai mult decât pot să fac chiar eu. Știți, aici stau oameni care ar fi putut să finiseze toate blocurile începute de Ceaușescu, dar statul preferă să cheltuie bani cu noi care stăm aici degeaba, într-un loc în care trebuie să vină un infractor, dacă vrea să se perfecționeze”. „Cândva vei ieși totuși de aici…”, încerc eu puțin optimism. „Când o să ies, vreodată, de aici, primul lucru pe care o să-l fac, probabil, va fi să arunc în aer câteva amasade românești, nu știu din ce țări, mă mai gândesc…”, apoi râde, „a fost o glumă, desigur. Când ies de aici va trebui să-mi găsesc o țară în care să stau și să fac ceva. Dar în birou sau în dormitor, pe perete o să am o hartă  a lumii și acolo unde există România o să pun o foaie albă cu niște gratii negre, pentru că țara asta este o țară polițienească, nu un stat de drept cum se pretinde”.

„Dacă ai reușit să câștigi un suflet din zece ești fericit pentru că e mult mai greu să-l câștigi aici decât afară”

Cu un altar construit din PAL și câteva icoane pe pereți, pictate de condamnați pentru crimă – pictori talentați, deja cu renume – capela ortodoxă este deocamdată improvizată într-o celulă, până la finisarea bisericii, din curte. „Facem slujbe în fiecare duminică și de câte ori este nevoie, cununii, botezuri. Se cunună religios în special deținuții mai bătrâni, dar eu sunt mai mulțumit pentru că știu că o fac din suflet”, spune preotul închisorii, un tip solid și jovial. Cei care se cunună civil în închisoare primesc din partea conducerii patru ore „de miere”, și mulți o fac tocmai pentru asta. De aceea preotul se bucură mai mult de o căsătorie religioasă, care nu beneficiază de același regim din partea autorităților, „pentru că nu e cadrul legal”, comentează ironic preotul. „Sunt preot de șase ani și mă simt excelent pentru că aici ai într-adevăr de lucru ca preot. Dacă ai reușit să câștigi un suflet din zece ești fericit pentru că e mult mai greu să-l câștigi aici decât afară”.

La plecarea din biserică psihologul este salutat din mers de un deținut fericit. Era ziua eliberării sale. Purta un tricou cu inscripția <<My place, or yours>> (la mine sau la tine, în traducere liberă) și își făcea deja planuri în privința locului în care se va stabili. „M-a anunțat excocumbina la telefon că îi e dor de mine. Cine știe…?„.

„Mulți au deja dibluri, și când li se face poftă doar își înșurubează cuiul în cap”

Policlinica are șapte medici și mai multe asistente. „Pentru România e mult, pentru Occident e puțin”, spune doctorul coordonator. „Acolo doctorii sunt angajații primăriei, iar când un deținut este bolnav vine în oraș. Noi suntem militari, ceea ce nu cadrează cu o activitate liberală. Aici afecțiunile de afară sunt mult exacerbate de condițiile de detenție. Avem medicamente și grijă, dar nu mai avem putere, pentru că nici un medic nu ar rezista prea mult la 200 de consultații pe zi, din care doar un sfert sunt justificate. Am fost în Franța, la o închisoare, și timp de cinci ore nu am văzut picior de deținut la cabinetul excelent utilat. I-am întrebat <măi, voi nu vreți să dați năvală la cabinete?>, <nu, de ce?>, m-au întrebat. Aici, ca să ajungă la femei nesupravegheați, spun că vin la policlinică”.

Bolile respiratorii sunt mai frecvente, apoi urmează cele dermatologice – poate pentru că aceasta este specialitatea medicului șef – și sifilisul. „Am vindecat cam tot ce însemna sifilis în penitenciarele bucureștene. Avem un fond de medicamente de 40 de milioane de lei lunar. Suntem, însă, condamnați și noi aici, ca și deținuții, supuși permanent presiunii exercitate de condamnați, familiile noastre și conducere și pentru că în condițiile din România de azi nu prea ai unde să-ți găsești alt loc de muncă”.

Medicii nu mai sunt impresionați de celebrele cazuri „și-a bătut un cui în cap”, tocmai pentru că sunt deja celebre prin frecvența lor. „Mulți au deja dibluri, și când li se face poftă doar își înșurubează cuiul”. „și ce faceți cu ei”, întreb totuși curioasă. „Le scoatem cuiul, ce să le facem. Poți să-i folosești și pe post de cuier…”, vine răspunsul ca un bituriu.

În drum spre sala de operații – încropită din donații de la câteva spitale bucureștene – o asitentă ne turuie câteva necazuri: „Ei nu au altă treabă decât să ne macine nouă nervii. Despre protecție nu se poate spune mare lucru. S-a enervat unul o dată și a spart geamul, de s-a speriat și gardianul care venise cu el. Suntem și nu suntem în siguranță, ca și subofițerii de pe secții. Dacă deținuții își pun în gând să-l termine pe gardian într-o noapte, bat în uși până îl înebunesc. Când pleacă de aici nu mai știe nici ce tramvai să ia. Pentru că la cât e holul de lung, erau necesari trei gardieni, nu doar unul. Asta s-a vrut o închisoare liberală, dar când ofițerul se încuie în secție și i se ia cheia, nu mai e liberală. Vă spun eu, aici deținuții sunt tratați mai bine decât cadrele. Cel puțin din punct de vedere medical. Un cadru trebuie să facă două ore până la direcție, în oraș, dacă este bolnav și îi trebuie medicamente”.

Violurile sunt la ordinea zilei în penitenciar, se petrec de șaptezeci de mii de ori de zi, iar agresorilor nu li se poate face nimic”

O altă nemulțumire a gardienilor, siliți să suporte istericalele cotidiene ale deținuților, ar fi prezența în incinta închisorii a corpului destinat femeilor. Rahova este una din puținele (dacă nu chiar singura) închisori mixte. Una din secții – destinată inițial găzduirii femeilor aduse în București, la procese, de la Târgșor sau altă închisoare de femei din țară – este ocupată acum de 150 de femei, unele cu condamnări definitive. Gurile rele spun că secția de femei ar fi fost constituită ca să se dea de lucru personalului feminin angajat în plus la închisoare. „Faptul că ei știu că femeile sunt atât de aproape, iar cei ale căror ferestre dau înspre secția femeilor le și văd printre gratii, și își fac bezele, este foarte frustrant pentru nervii lor”, apreciază seful unei secții de bărbați. „Ei și, ce strică o bezea-două acolo?”, mă arăt eu conciliantă. „Păi, mai bine le repartiza în camere, nu era mai bine? știți că în Olanda s-a făcut timp de un an un astfel de experiment și după aceea, când au văzut rezultatul, nu le-a mai trebuit. Nu este bine deloc, pentru că energiile lor și așa sunt neconsumate. Oamenii ăștia nu sunt alergați, nu sunt munciți, nu sunt obosiți și atunci este normal să refuleze în tot felul de forme agresive. Or, tocmai prezența femeilor aici ne mai lipsea, ca să aibe de ce se cere tot timpul la dispensar, pentru că drumul spre dispensar duce pe lângă ferestrele femeilor”, se plânge același șef de secție.

Și dacă tot am stârnit o discuție cu tentă sexuală, am ajuns și la homosexualitatea în penitenciar. „Unii au venit de afară cu deprinderea asta, alții au fost convertiți aici, exact nu știu, pentru că nu am făcut un studiu”, ne spune seful secției de bărbați. „Cert este că violurile sunt la ordinea zilei, se petrec de șaptezeci de mii de ori de zi, iar agresorilor nu li se poate face nimic, decât cel mult izolați, dacă există plângeri, dar de regulă legea tăcerii funcționează mult prea bine ca să se găsească martori”, admite șeful secției.

„Psihologule, așa te porți cu femeile, psihologule…!”

„Într-o noapte, un turc a legat un român de calorifer și l-a violat. Ceilalți din cameră ori s-au făcut că nu văd, ori s-au cerut afară și nimeni nu a făcut nimic. Ce pot să-i fac turcului?”, povestește comandantul Gheorghe Florian. „Când românul a făcut plângere l-am scos de acolo. În general în privința agresiunilor sau a manifestărilor violente nu prea avem soluții, în afară de izolator. O țigancă furioasă a spart într-o zi tot din celulă, de la geam și neon până la oglindă, chiuvetă și wc. Niciodată nu credeam că eu voi da ordin să fie legată o femeie cu patru cătușe, de pat, dar a fost singura soluție ca s-o potolim. După aceea striga la mine <psihologule, așa te porți cu femeile, psihologule…!> A făcut pagubă de vreun milion, de unde s-o recuperez, că nu am voie să-i iau bani din cont, ca în alte țări”.

Orice deținut are voie să dețină într-un cont, în care poate opera numai conducerea penitenciarului, o sumă de bani din care să-și plătească eventualele nevoi. Ei fac o listă cu obiectele pe care le doresc, în special țigări și dulciuri, dar și plicuri și hârtie de scris etc. Banii din cont constituie una din diferențele dintre românii și străinii din Rahova. „Avem deținuți străini care au în conturi și câte 10.000 de dolari, dar sunt și conturi de câteva sute de mii de lei, ale românilor, firește. Mai bogați sunt turcii, care de multe ori cumpără de mâncare și pentru alți deținuți musulmani”, apreciază comandantul.

Sifoneala (turnătoria) suplinește lipsa dotărilor tehnice

Colaborările dintre deținuți și personal sunt acceptate de ambele părți. Chiar dacă “sifoneala” – adică turnătoriile, mai popular – nu este agreată în general de nici una dintre tabere, chiar comandantul Ghorghe Florian recunoaște că informațiile din interior sunt benefice pentru toată lumea. “Deținuții acceptă perchezițiile, făcute și de câteva ori pe zi, pentru că astfel sunt și ei protejați de eventualii agresori care se înarmează cu de arme albe. Fiind în plin șantier, găsim tot felul de scule la deținuți, de la cuie la pânze de bomfaier. Găsim bani – de la câteva zeci de mii la un milion sau diverse valute – introduse într-un tub de pastă de dinți – băutură, un aparat foto etc. Acum suntem pe urmele unui telefon celular, pentru că deocamdată nu am reușit să găsim decât încărcătorul, tot în urma unei <sifoneli>. Asta suplinește de cele mai multe ori lipsa dotărilor tehnice”, conchide impasibil comdandantul.

Conștient că prin numirea sa – singurul psiholog comandant de penitenciar din România – va stârni contradicții, cel puțin la nivelul concepției despre guvernarea unei închisori, colonelul Gheorghe Florian încearcă să-și convingă colegii că o relație prietenească cu deținutul face conviețuirea suportabilă pentru ambele tabere. Comandantul are și un citat favorit în acest sens: „s-ar putea construi pușcării sigure, dar sunt inumane”. El recunoaște că acum, în Rahova există unele divergențe de opinii. „Eu nu-i las să bată. Sunt unii care cred că deținuții trebuie loviți imediat, la orice mișcare, că mica lor demonstrație cu bastonul de cauciuc rezolvă problemele. Eu cred că trebuie să stai de vorbă cu fiecare în parte. Bătaia nu e ruptă din Rai. Dar gardienii mai au și alte nemulțumiri. Eu le cer, de exemplu să stea tot timpul lângă cel care servește masa, să fie atent ca, la fiecare deținut, să plimbe polonicul prin bidon, nu să-l lase să bage polonicul la fund numai pentru favoriți, ca să le pună bucăți de carne, iar la restul doar zeamă. Pentru că și asta stârnește nemulțumiri și violențe. Trăim în epoca victimizării. Tuturor li se pare că trebui să primescă mai mult. Unii se supără când primesc scrisori de acasă, că au copii sau părinți bolnavi. Se urcă pe biserică în semn de protest și stau acolo. Îi las. Unii stau o oră, alții până seara și le trece. Ce rost ar avea să-i mai pedepsesc și eu? Eu sunt doar cel care îi ține sub pază, dar suport toate ieșirile lor, cauzate de necazurile de acasă sau din sala de tribunal”.

Există și terorism penitenciar. Uneori favorizat chiar de proasta proiectare a închisorii. „În timpul campionatului de fotbal din Franța, unii au descoperit că circuitul electric pentru televizoare trece prin camera lor și l-au întrerupt cerându-le celorlalți, din alte celule, taxă dacă vor să mai vadă meciuri. Când am aflat, mai târziu, am refăcut întreg circuitul pe hol, astfel încât să nu mai treacă prin celule. Dar ne-a costat 60 de milioane de lei în plus. Câte n-am fi putut să facem cu banii ăia…”.

Unii dau telefoane din pușcărie și spun că sunt cu afaceri în România

În penitenciarul Rahova sunt închise 1800 de povești. Dacă le mai adăugăm și pe cele ale personalului ar fi un roman. Am cunoscut aici un om care își mutilase tot corpul în semn de protest pentru că fusese condamnat pe nedrept. Tot el stabilise și un record, își bătuse un cui în cap în zona periculoasă, acolo unde nici un deținut șmecher nu și-l bagă pentru că știe că e grav. El recunoaște că a furat la viața lui și din biserici, dar pentru ce i s-a înscenat acum nu vrea să facă pușcărie. Când am vorbit noi cu el tocmai primise un răspuns de la Haga.

Altul scria un roman polițist și avea nevoie de liniște ca să-i vină inspirația. Pentru că fusese mutat din celula liniștită într-una gălăgioasă făcea greva foamei de trei zile. Tot de câteva zile venise și un condamnat pe viață, pentru că omorâse doi bătrâni. El îi ceruse deja comandantului cărți filosofice și spunea că vrea să se apuce de yoga.

Peste zece la sută din deținuți sunt străini. Majoritatea arabi și turci, dar există și occidentali. Un pedofil englez, mai mulți traficanți de droguri. Ei fac oarecum opinie separată. Nu se plâng, nu au revendicări, dar nici nu vor să discute cu nimeni. Psihologul spunea că nici pe el nu prea îl bagă în seamă. Nu vor să fie transferați în țările lor pentru că acolo ar fi împușcați (este cazurl kurzilor) sau pentru că familiile lor îi cred plecați cu afaceri. Unii dau telefoane din pușcărie și spun că le merge bine în România. Diversitatea culturală și religioasă crează și probleme de adaptare. Coranul îi îndeamnă pe musulmani să se roage de câteva ori pe zi, la ore fixe. Ca să împace spiritele s-a căzut de comun acord asupra zilei de vineri, între 13.00 și 14.00. Un vegetarian a cerut să fie considerat minoritate alimentară.

Sunt munci pe care românii refuză să le facă, pe motiv că „nu au văzut porumbul decât la televizor”, în schimb sunt acceptate cu plăcere de străini.

Niște hoți!

Nemulțumirile comandantului vin și de la penuria de personal. Unii intră în meserie cu imagini false despre pușcării, formate din filme sau cărți. Realitatea este alta. Cine nu rezistă nu stă mult. „Salariile sunt mici, iar satisfacții ioc. Toată lumea te înjură, deținuții, direcția, ziarele, populația…”, comentează comandantul.

Se așteaptă o nouă lege a penitenciarelor. Elaborată chiar de comandantul Gheorghe Florian, legea aduce foarte multe schimbări pe care alte țări le-au asimilat de multă vreme. Comandantul nu vrea să vorbească despre ea pentru că are impresia că o reflectare sumară în presă ar aduce deservicii legii, mai ales că deocamdată ea este în Parlament. „Oricum este așteptată cu interes de toți deținuții. Ei citesc presa, sunt atenți la stiri și le comentează. De multe ori îmi spun că m-au văzut la televizor și nu au fost de acord cu ce am spus. Este o mare responsabilitate să arunci pe piață niște informații pe care ei le preiau și le disecă”.

Reformarea penitenciarelor românești este departe de o finalitate. Și aici nu lipsesc numai banii. În Rahova, de exemplu, deținuții nu poartă zeghe, ci doar ce li se aduce de acasă, pentru că banii nu au ajuns și pentru confecționarea unor uniforme. Deocamdată. Foarte importantă este și mentalitatea. A gardienilor, a populației. Un coleg mi s-a adresat pe un ton dezaprobator când i-am spus că vreau să fac un reportaj despre viața deținuților. Din tonul lui reieșea că ei nu merită, pentru că nu sunt oameni. Gardienii li se adresează cu apelativul comun de „hoț”. Când am plecat din Rahova, ofițerul de la poartă se certa prin telefon cu un altul care-i spunea că un deținut nu vrea să se întoarcă de la ferma la care muncea. „Nu mă interesează că el nu vrea să vină, tu să-l urci în mașină și să-l aduci la raport, că e un hoț, nu face ce vrea el”. Deocamdată penitenciarul Rahova este cel mai modern din România…

Etichete: , , , ,

One Response la “Rahova, o închisoare în care milităria se vrea suită-n pod” Subscribe

  1. gicu 12/01/2013 at 01:41 #

    Felicitari Dollo pentru interviu!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.