Fără curse de cai și dueluri, viața de club din România pare o tichie de mărgăritar
Dollores Benezic, articol publicat în 2000 în Curierul național
“O cameră elegantă de protocol, pentru întrevederi, hai să zicem de taină. Apoi două săli în care se juca bridge și table, cu chibiții de rigoare, și unde, pe canapele și fotolii se purtau variate conversații. Nimănui nu i-ar fi dat prin cap să ridice tonul. Repet, politețea, buna cuviință, bunele maniere erau de rigoare. Te aflai în oraș, aveai o fereastră între două treburi, te puteai abate pe la Club. Mai erau acolo două sufragerii și – a propos de bun gust – napajul, vesela, paharele, tacâmurile – totul era o încântare pentru ochi, iar serviciul, Doamne, serviciul era impecabil, asigurat de un personal perfect stilat, silențios și totuși prietenos”. Această descriere nostalgică îi aparține regretatului domn Manole Filliti și se referă la perioada de funcționare interbelică a celebrului – pe atunci – Club Jockey. Manole Filitti a fost membru în vechiul Club, până la desființarea acestuia de către comuniști, iar după 1991 a făcut demersurile necesare pentru revitalizarea a ceea ce fusese odată clubul elitelor românești, Societatea de Încurajare pentru Ameliorarea Rasei Cailor în România – Jockey Club.
Ați crede că astăzi, când românul se preocupă mai mult de ce să pună pe masă, cum să-și găsească un loc de muncă stabil și de preferință bine remunerat, iar măreața clasă muncitoare se teme cel mai mult de restructurare și mai nou de creșterea nemiloasă a impozitelor, ați crede deci că astăzi se mai preocupă cineva de lucruri precum cele descrise de Manole Filitti? Nu-ți vine să crezi că în România ar putea să reapară forme de organizare și distracție despre care, într-o vreme nu demult apusă, aflam numai din romane. Cu toate astea ele există, ba mai mult, dobândirea calității de membru într-o astfel de organizație începe să devină o preocupare, dacă nu chiar o modă pentru aceia care au depășit stadiul grijilor mărunte. Chiar dacă multora clubul li se pare o tichie de mărgăritar pe capul chel al tranziției noastre perpetue, părerea celor implicați este unanimă: viață de club într-o societate săracă nu este cu putință, deoarece costă. De aceea, poate că apariția după 1990 a unor cluburi de servicii – cum se autointitulează cluburile Rotary și Lions – sau doar de dragul distracției, precum Jockey, ilustrează tocmai intenția de refacere a unei societăți sănătoase. Cel puțin așa le place membrilor de cluburi să creadă.
Tot femeile au fost primele
Se pare că primele forme de organizare pe principiul afinităților comune și al originii elevate au fost saloanele doamnelor rafinate (tot femeile…) din Franța secolului XVII, un fel de concurență (fără eticheta rigidă) făcută curților regale franceze, spaniole sau britanice. Dacă salonul a fost un apanaj feminin, clubul pare că-și găsește originea în nevoia lojii masonice britanice de a-și recruta noi membri și de a da o proiecție socială și publică activităților ei secrete. Astfel s-au născut înAngliacluburile exclusiv masculine, modă ce a prins repede și la înalta societate franceză. Cuvântul “club” rima în secolul al XVIII-lea cu lojele masonice, cursele de cai și duelurile cu pistolul sau sabia. Cum Franța era pe atunci locul predilect de educare al nobilimii românești, nici Bucureștiul nu s-a lăsat greu convins și a importat moda cluburilor. “Herrenklub”, de exemplu, a existat la București de pe la 1821, dar nu a fost bine tolerat după 1859, de regimul Cuza (în istoria Franței mai multe mișcări revoluționare și-au găsit scânteia în astfel de cluburi), pentru aceleași motive ce au stat, în anii totalitarismului, la baza interzicerii oricărei activități de club. Activitatea “clubabilă” românească a luat avânt în special după 1875, când onorabilul Vivian – Consul general al Angliei la București – a înființat Jockey Clubul românesc, după modelul celor existente la Londra și Paris. Apoi au apărut: Clubul Tinerimii, al Agricultorilor, al Automobiliștilor, al Miliardarilor, al Ofițerilor. Acestea erau cele mai selecte.
Jockey, un club care îl așteaptă și azi pe Regele Mihai să-i fie președinte
Departe de a stârni revoluții sau curente politice importante, cluburile noastre aveau un caracter cuminte, molcom precum românul. Un bărbat mergea la Jockey ca să se destină, să mai scape de gura nevestei, să întâlneacă alții de condiția lui, să mai joace o carte, chiar un pocher – deși oficial nu era voie – să facă pariuri pe curse de cai sau să ia masa într-unul din cele mai rafinate locuri existente la vremea respectivă în București. Restaurantul găzduit de localul clubului, din strada Episcopiei nr. 9 (aflată în spatele Ateneului Român) era o anexă a renumitului Capșa. Cei care au apucat acele vremuri își amintesc ce mare lucru era să fii primit în club și ce nenorocire să fii dat afară. Scopul declarat al clubului era încurajarea creșterii rasei de cai pur sânge englezesc, iar membrii Jockey împărtășeau, se pare, dragostea pentru respectivele animale. Se punea accentul pe onorabilitatea membrilor, pe originea lor nobiliară sau pe profesionalism. Pe o listă cu membrii fondatori ai celor două cluburi Jockey românești (de la București și Iași) sunt nume pe care astăzi nu le mai vedem decât în cărțile de istorie sau pe plăcuțele străzilor: Brătianu, Carp, Kogălniceanu, Lahovari, știrbey, Cantacuzino, Catargi, Ghica, Văcărescu etc. Întotdeauna președintele de onoare al Clubului Jockey a fost Regele. Clubul îl așteaptă și azi pe Mihai I să-și preia funcția. Intenția majestății s-a concretizat până acum doar într-o felicitare trimisă pe adresa clubului. Constantin Bălăceanu-Stolnici, unul dintre vicepreședinți, este de părere că sediul nu este adecvat primirii unui cap încoronat. “Apoi, nici pe vremuri regele nu călca pe la club, ci numai la cursele importante”, își mai amintește vicepreședintele.
Comunismul a interzis o activitate de două miliarde de lei aur
Între 1875 și 1947, Clubul Jockey a fost o adevărată forță economică în România. Dincolo de legăturile cu Europa, favorizate de existența cluburilor similare din țările dezvoltate, Jockey-ul românesc avea o avere proprie considerabilă și un rol determinant în dezvoltarea acelei direcții speciale din Ministerul Agriculturii – creșterea cailor. Jockey avea exclusivitate asupra organizării și desfășurării curselor de cai de pe Hipodromul Băneasa (de asemenea proprietate a clubului) a pariurilor, acordării de premii. O adevărată industrie a calului, extrem de profitabilă și astăzi în țările ce n-au avut “norocul” să treacă printr-o perioadă totalitară.
Conform evidențelor păstrate, în 1947, când leul românesc era la paritate cu francul francez, activele Clubului Jockey erau evaluate la două miliarde de lei aur.
Orice ochi obiectiv trebuie să recunoască astăzi că de tot fastul Jockey-ului de odinioară s-a ales praful, chiar dacă expresia îi displace vicepreședintelui Bălăceanu-Stolnici. Complexul Romexpo și actuala Casă a Presei Libere au luat locul Hipodromului Băneasa (construit după modelul celui parizian de la Longchamp), numeroasele herghelii cu exemplare rare au cam fost decimate de foamete, cât despre nobilimea “cu sânge albastru”, jumătate a murit în închisorile comuniste, iar cealaltă jumătate a luat drumul străinătății, cum recunoaște același vicepreședinte. Singura proprietate recuperată de “jockey” este clădirea din strada Episcopiei – destul de prost întreținută de chiriașii din ultimii 50 de ani – pe care, din lipsa altor venituri, clubul a subînchiriat-o firmei Comturist. Asta le-a permis actualilor membri să-și doteze cât de cât trei săli cu mese de joc, o masă de biliard, un televizor și un bar.
Ce să caute femeile la club? În fond aici ne relaxăm…
Clubul Jockey are acum peste o sută de membri, majoritatea în vârstă – legănați de dulcile amintiri ale strălucirii de odinioară – dar și o mare parte din clasa politică actuală, primarul Capitalei (căruia i se acordă calitatea de membru din oficiu, deși Halaicu, de exemplu nu s-a sinchisit deloc de acest gest), guvernatorul Băncii Naționale, miniștri și chiar președintele României.
Evident, condițiile de admitere au fost ajustate – meritocrația a luat locul sângelui albastru – dar în mare este nevoie în continuare de doi “nași” care să-și pună integritatea garanție pentru seriozitatea noului venit. Admiterea este obligatoriu precedată de câteva vizite la club ale aspirantului, în cadrul cărora acesta este supus unor “interogatorii” de către ceilalți membri. Apoi se votează. Un singur vot “împotrivă” anulează șase “pentru”. Se pare că niciodată scorul nu este prea strâns, astfel încât să dea emoții candidatului. În istoria clubului au existat și cazuri de refuz, chiar a unor odrasle de oameni celebri, cum au fost cei trei fii ai prințului Constantin Brâncoveanu. Azi intrarea la Jockey este mai permisivă, exigențele mai scăzute fac loc unor persoane care odinioară nici n-ar fi călcat pragul clubului. Mai presus de orice, însă, unui viitor membru i se cere să fie bărbat sau, spus mai puțin peiorativ, nici o femeie nu are voie să calce pragul clubului, nicidecum să fie membră….
Alexandru Vasilescu, unul dintre tinerii Jockey, proaspăt absolvent de medicină, ne spunea râzând că nu are nimic împotriva prezenței femeilor la club, dar tradiția primează. În fond clubul este pentru relaxare… Scuzele invocate de ceilalți membri oscilează: că nici o femeie nu putea să fie jockeu, pe vremuri când a fost stabilit statutul clubului sau că așa scrie în statut și nu are nimeni interes să-l schimbe, chiar dacă vremurile au luat-o mult înaintea statutului. Citit cu atenție, respectivul act este incriminat degeaba, pentru că nu face nici o referire la prezența femeilor în sânul clubului, dar probabil că la 1800 era considerată superfluă introducerea unui asemenea articol, de vreme ce în Anglia nici regina nu avea acces într-un club. Pentru consolare, putem spune totuși: ce femeie s-ar simți bine într-o adunare de bărbați, mirați peste poate până și de prezența unei reportere în sala lor de întâlnire, din casa de pe strada Episcopiei nr. 9?
Clubul Jockey de azi, o adunare demnă, dar lefteră (?)
Deocamdată, “jockey”-ii de astăzi se complac în întâlnirile de marți seara, la o bilă, o carte sau un pahar de vorbă și își fac planuri pentru “identificarea unor terenuri posibile pentru reconstruirea unui hipodrom” (după unele declarații ar exista deja niște propuneri externe de finanțare, teren să fie…) și “reintroducerea României în circuitul curselor de cai de galop” și a pariurilor aferente. Chiar dacă nu face parte din club și nici nu se ridică la standardele impuse de acesta, la Ploiești există un proprietar de cai – Constantin Dulugeac – care organizează și curse de trap, de pe urma cărora se câștigă bani buni din pariuri. Gurile rele spun că Dulugeac face mai mult pentru cai (chiar dacă nu sunt pur sânge) decât toți membrii Jockey la un loc, care, deocamdată, sunt o adunare demnă, dar lefteră. Cotizația este simbolică – 60.000 de lei anual, studenții, și 120.000 de lei, pensionarii – pentru că membrii sunt considerați săraci.
Pentru membri, Clubul Jockey rămâne totuși un loc relaxant, în care poți să întâlnești oameni interesanți, să te simți bine și să-ți faci cunoștințe. Pentru că “prietenii nu sunt niciodată prea mulți”, cum bine spunea tânărul “jockeu” Alexandru Vasilescu.
„A servi mai presus de tine însuți”, într-o lume în care fiecare își vede propriul interes
În 1905, într-un Chicago asemănător cu Bucureștiul de azi, în care toată lumea escroca pe toată lumea, americanul Paul Harris și-a adunat trei prieteni cu meserii diferite și a fondat un club. “Service above selves” (a servi mai presus de tine însuți) era ideea centrală a Clubului Rotary. Nici măcar nu se întâlneau acasă la același membru de două ori consecutiv, “rotire” ce a stat și la baza alegerii emblemei clubului, o roată dințată care, după unii, angrenează alte roți dințate la rându-i. Un membru poate să fie președintele clubului un singur an, apoi redevine simplu membru. Astfel, se înlătură orice bănuială că cineva ar putea face ceva în interes propriu. Intrarea în club se face numai pe bază de invitație. Doi sau mai mulți membri, cu o vechime în club de cel puțin un an, propun celorlalți admiterea unei persoane din afară, care trebuie să fie un vârf în domeniul în care-și exercită profesia și să aibă o ținută morală indiscutabilă. Cu acordul de principiu al clubului i se face invitația persoanei vizate. La Rotary un singur vot împotrivă (serios motivat) împiedică admiterea noului membru. În țări în care activitatea rotariană nu a avut întrerupere se așteaptă chiar și doi ani ca să devii membru. După aproape o sută de ani, statutul lui Harris a rămas același, deși între timp au apărut 30.000 de cluburi în toată lumea, cu peste 1,2 milioane de membri. Pe criterii geografice, mai multe cluburi se strâng într-un district, condus de un guvernator. Totuși fiecare club are autonomie absolută. Singura obligație pe care o au cluburile unele față de altele este o cotizație anuală de 35 de dolari/membru vărsată în contul districtului. Cotizația pentru club este de 100 de dolari/an.
În România a existat un Club Rotary din 1929, sub președinția lui Christian Pennescu Kertsch. Rotary a împărtășit aceeași soartă cu toate cluburile românești în vremea comunismului. În 1992, francezul Jacques Colette a venit în România să caute familii de foști rotarieni. Nu se știe dacă a găsit, dar pe baza Legii 21/1924 a înființat primul Club Rotary românesc de după război. Primul președinte, Andrei Combiescu, directorul Institutului Cantacuzino, spune că a fost câștigat de doctrina rotariană datorită implicării în programul de combatere a poliomielitei, sponsorizat în totalitate de Rotary Internațional și desfășurat în perioada 1987 – 2005 cu fonduri de 400 de milioane de dolari.
Femeia este nu numai membră, dar și președintă de club
Următoarele cluburi s-au înființat la Timișoara și Cluj, iar azi sunt aproape 30 în toată țara. Pentru că nu sunt încă 50 ca să constituie un district, cluburile românești alcătuiesc, deocamdată, un predistrict guvernat de elvețianul Jorg Tschopp și poartă denumirea intimidantă de “zonă specială de expansiune Rotary”. Puse pe hârtie, toate condițiile de organizare te duc cu gândul la ceva secret, cum sunt sectele sau masoneria. Chiar felul în care sunt aleși și admiși membrii în Rotary îi face pe ceilalți să fie curioși, dacă nu chiar invidioși pe ceea ce se petrece “înăuntru”. Dacă mergi la o întâlnire cu rotarienii, însă, poți să fii chiar dezamăgit. Nu e nimic SF la mijloc, nici un ritual secret. O banală întâlnire între câteva zeci de oameni – bărbați și femei – care discută pe baza unei ordini de zi, ca la ședință, care sunt următoarele acțiuni caritabile ce trebuie făcute de club. Nici biliard, nici cărți de joc, nici cai, nici măcar un sediu propriu. Ca să mergem și mai departe cu comparația, la Rotary nu numai că există femei, dar unele sunt chiar președinți de cluburi (la Râmnicu Vâlcea, de exemplu). Câteva din mândriile rotarienilor sunt: modernizarea Camerei de urgență a Spitalului din Constanța, Dispensarul de la Tâncăbești, pianul de concerte de la Liceul Enescu, instalațiile de hemodializă primite de la alte cluburi din lume, schimbul de elevi între liceele din America și cele din România (în fiecare an câțiva liceeni americani vin de adevăratelea să învețe în liceele din România), proiectul Operation Smile prin care au fost operați 140 de copii români și diverse alte donații de la cluburi bogate din alte țări, pe care România nu le-ar fi primit probabil dacă nu ar fi existat rotarieni și la noi.
“Cluburile Rotary sunt o secțiune transversală a societății la un nivel cât mai de sus”, spun rotarienii despre ei. “Se cer cât mai multe meserii prin persoane cât mai reprezentative. Studiile superioare nu sunt obligatorii, ținuta este, pentru că a fi membru la Rotary nu este o decorație, ci o obligație. Te înhami la niște îndatoriri, inclusiv materiale, pe care trebuie să le onorezi, altfel te autodescalifici”. Respectul reciproc pe care și-l acordă rotarienii, indiferent de frontiere, este imens. Am avut ocazia să văd asta în reacția unui străin – rotarian – la vederea insignei clubului în pieptul unui român, într-o delegație. Acel străin a privit întreaga delegație română cu alți ochi când și-a găsit un omolog printre români. De altfel, în cele două cluburi Rotary existente în București, printre membri se numără și ambasadorii Elveției și Suediei la București, și alți diplomați străini. De asemenea, una din sarcinile unui rotarian, atunci când se află într-o deplasare, este vizitarea clubul local.
Ideea cluburilor de servicii le-a aparținut americanilor
După ce am cunoscut câțiva rotarieni, am rămas totuși cu nelămurirea omului obișnuit să-și vadă numai propriul interes. În România zilelor noastre parcă e prea greu de crezut – sau prea frumos ca să fie adevărat – că există niște adunări de oameni dispuși să-și piardă din timp și din bani numai ca să-i ajute pe ceilalți. Dacă până la urmă poți înțelege ce-l motivează pe un bărbat să se înscrie în Jockey, e mai greu de înțeles cum se “distrează” un om de afaceri, membru într-un club de servicii.
Pe aceleași principii și cu aceleași scopuri declarate s-a organizat și Clubul Lions („leii” – în traducere din engleză). Ideea fondatoare vine tot de la un american, Melvin Jones dinIllinois, care în 1917 și-a cooptat prietenii pentru ajutorarea soldaților trimiși pe frontul primului război mondial. Oamenii de afaceri din SUA descoperiseră mizeria și sărăcia provocate de război în Europa și vroiau să participe astfel, prin ajutoare umanitare, la război. După întoarcerea acasă a bravilor soldați americani,Americaa descoperit că are și ea faliții ei și astfel s-a născut încă un club de servicii, care ulterior și-a tras numele din inițialele cuvintelor: Liberty Inteligence Our Nation’s Safety (LIONS).
Cu sediul la Oak Brook, Illinois, Lions Internațional s-a răspândit, mai ales după război, în toată lumea și astăzi a ajuns la 50.000 de cluburi în 180 de țări, cu peste 1,8 milioane de membri. După cum declară cu mândrie un “leu”, clubul este și membru fondator al ONU.
România a stârnit interesul „leilor”, cum era de așteptat, în 1989, interes concretizat în ajutoare umanitare. Apoi, la inițiativa unui francez, de origine română, Guy Buisson, care și-a adunat astfel rudele și prietenii din copilărie, în 1990 s-a înființat Clubul Lions București Decan. Cele 30 de cluburi existente în România împart acum țara în patru zone, ce alcătuiesc Districtul 124, guvernat de Dafin Mureșan.
„Nu vom răsturna munții decât peste vreo 30 de ani, dar simplul fapt că existăm este o șansă pentru societatea civilă”
Un „leu” nu are voie să fie și rotarian (și reciproca e valabilă), dar poate fi membru în alte cluburi care nu cer o implicare sufletească și materială cum cer cele două. Se spune că un membru trebuie să-și dăruiască unui singur club timpul, energia și banii rămași după ce își rezolvă propriile afaceri. Dacă rotarienii își propun să-i servească cu precădere pe ceilalți, „leii” au voie să-și promoveze și propriile afaceri în timp ce caută soluții de ajutorare a diverșilor defavorizați. Ei se întâlnesc de două ori pe lună, de regulă într-un sediu stabil, și plătesc o cotizație pentru district (10.000 de lei/lunar), una pentru clubul internațional (de 18 dolari/anual) și alta internă, ce diferă de la un club la altul. Cei mai mulți „lei” sunt medici, iar ei pun asta pe seama faptului că ajutorul aproapelui este mai degrabă un apanaj al medicului. șerban Drăgușanu, membru al Clubului Lions Decan (unul dintre cele trei cluburi de lei din București), recunoaște că există un elitism în mișcarea lionistă, dar nu neapărat unul financiar. „Ca tot românul, și noi stăm rău cu banii. Din păcate, în România nu se pot face acte de caritate decât sporadic, însă nu putem spune că ducem lipsă de beneficiari, ci mai degrabă de surse. Nu vom răsturna munții, decât peste vreo 30 de ani, poate, dar simplul fapt că existăm este bine, înseamnă că mai e o șansă pentru societatea civilă românească”, definește șerban Drăgușanu filosofia lionistă. Realizările „leilor” nu sunt tot atât de spectaculoase ca ale rotarienilor („leii” recunosc că nu au aceeași putere financiară): un cămin spital la Vidra, pentru copiii infectați cu HIV, colecte de fonduri, haine și jucării pentru diverse ocazii, un program de ajutorare a diabeticilor cu membre amputate etc. În străinătate, un club Lions acționează în strânsă colaborare cu administrația locală pentru bunăstarea comunității. În București, de exemplu, primăria habar nu are de existența și acțiunile clubului. „Leii” spun că nici nu au nevoie să le spună primăria unde este nevoie de ei, pentru că află și singuri. De regulă fondurile mai consistente vin de la cluburi Lions din străinătate, care sunt de fapt și „patroni spirituali” ai cluburilor românești.
Chiar dacă par prea multe, cluburile de servicii nu vor fi niciodată destule
De curând România a mai importat un gen de club, tot de servicii, care se numește Kiwani’s și care, după unii, ar fi o replică la Rotary. Loc pentru activități caritabile este destul la noi, cu toate astea, se remarcă o oarecare undă de gelozie (că de concurență nu poate fi vorba) între membrii diverselor cluburi, născută probabil din mândria aderării la un concept nobil. Un jockeu îi consideră masoni pe rotarieni (chipurile un fel de societate secretă cu scopuri dubioase), un rotarian îi dezaprobă pe jockey, că nu fac nimic pentru cai, deși asta ar fi tocmai rațiunea clubului, „leii” se consideră superiori rotarienilor, pentru că ei pun mai mult suflet în acțiunile lor, în timp ce „rotarienii se rezumă la a semna cecuri pentru diverse ocazii”. Dincolo de micile înțepături “colegiale”, cluburile de servicii par – la o analiză sumară – benefice pentru societatea românescă, unde statisticile spun că fiecare copil al străzii are pe cap câteva organizații neguvernamentale. În fond, și acest gen de club este tot un fel de ONG, cu deosebirea că beneficiază de sprijinul extern al unei rețele puternice și adună sub aceleași însemne o serie de oameni care fac de bună voie niște lucruri pe care cei mai mulți dintre noi nu le înțelegem. Este poate semnificativ faptul că numeroși politicieni români au aderat la Jockey, dar foarte puțini au primit invitația, de la un club de servicii, de a-și pune puterile materiale și afective în slujba societății care i-a ales. Atât rotarienii, cât și “leii”, spun că, deocamdată, își găsesc destul de greu membri, pentru că în România de azi sunt greu de găsit oameni care să împărtășească această filosofie altruistă.
