O radiografie tristă a unei …naţionalităţi conlocuitoare
Dollores Benezic, articol apărut în 2003 în Curierul național
Fac parte din generaţia educată înainte de 1989, când naţionalităţile conlocuitoare trăiau în pace şi bună înţelegere cu poporul român. Mai târziu, când au apărut discursurile extremiste, cele naţionaliste şi, din păcate, chiar evenimentele din Târgu Mureş, am înţeles că definiţia „naţionalitate conlocuitoare” e mai degrabă un ambalaj de carton pentru un butoi cu pulbere. Totuşi, din diverse motive acest ambalaj s-a perpetuat în conştiinţa publică a celor ca mine (care n-au vrut sau n-au ştiut să audă) prin formula: „discursurile naţionaliste şi extremiste sunt apanajul elitelor politice. În realitate, Ion şi Pista se înţeleg foarte bine şi convieţuiesc în linişte, aşa cum o fac de veacuri!”. Un fel de liniştire a maselor, pentru evitarea neplăcerilor.
Zilele trecute, însă, o vizită în judeţul Harghita mi-a schimbat fundamental părerea despre o zonă a României din care am auzit multe veşti, dar până acum n-am înţeles mare lucru. A fost o întâlnire a reprezentanţilor comunităţilor româneşti din Harghita şi Covasna, proaspăt constituite în asociaţii, cu ziariştii de la Bucureşti. Un fel de strigăt de ajutor al unei comunităţi mici, de 100.000 de români, devenită minoritară în două judeţe unde ponderea este deţinută de o …naţionalitate conlocuitoare. Exprimarea poate părea patetică unora, obişnuiţi până acum să audă povestea lui Ion şi a lui Pista de mai sus. De aceea am ales să expun mai jos o parte din tot ceea ce am auzit timp de trei zile în câteva localităţi din judeţul Harghita, iar cititorul nu trebuie decât să-şi facă propria părere.
„Comunitatea românească a învăţat să tacă, să nu reacţioneze, să se ascundă şi să aştepte”
„Comunitatea românească de aici trăieşte un profund sentiment de abandon şi izolare. Paradoxal, această stare nu a condus nici la o coeziune pe plan politic şi nici la o solidaritate de interese comunitare. Ceea ce a adus ultimul deceniu este doar resemnarea şi inerţia. Comunitatea românească a învăţat să tacă, să nu reacţioneze, să se ascundă şi să aştepte. Trebuie să învăţăm că nu suntem cetăţeni de rangul doi, că nu suntem minoritari în propria noastră ţară şi că vrem să contruim o relaţie de parteneriat cu maghiarii care sunt majoritari în acest judeţ”.
Discursul Magdei Dumbravă, preşedinta Asociaţiei Comunitare a Românilor din Miercurea Ciuc, a deschis întâlnirea desfăşurată la Izvorul Mureşului între ziariştii de la presa centrală şi liderii puţinilor români din cele două judeţe. Mai pragmatică, ziarista Iulia Catană, corespondenta BBC în zonă, a sintetizat cele mai importante probleme cu care se confruntă românii din Harghita şi Covasna: „Limitarea folosirii limbii române în instituţiile de stat, prin aplicarea abuzivă a Legii administraţiei publice, aceea care prevede folosirea (şi a) limbii materne de către minorităţi. Segregarea şcolilor pe criteriul etnic. La primăria din Odorheiul Secuiesc, afişajul informaţiilor publice se face exclusiv în maghiară, la unele conferinţe de presă autorităţile de etnie maghiară nu utilizează traducerea simultană pentru ziariştii români sau le oferă acestora informaţii sumare. La Zilele Judeţului Harghita 2003, în Miercurea Ciuc unde locuiesc aproximativ 7000 de români, limba română nu a fost folosită, iar afişajul stradal al programelor culturale a fost exclusiv în maghiară. Accesul românilor la liceele de artă, de prelucrare a lemnului sau de construcţii din Miercurea Ciuc şi Odorheiul Secuiesc se poate face doar ipotetic, însă în realitate nu există profiluri în limba română. În judeţul Harghita nu există nici un teatru în limba română. În Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Odorheiul Secuiesc nu există nici un muzeu care să certifice prezenţa românilor în aceste localităţi. Lideri de opinie maghiari promovează un discurs intolerant la adresa minorităţii româneşti şi a Bisericii Ortodoxe şi instigă populaţia de etinie maghiară la boicotarea acţiunilor româneşti”.
În cele două judeţe trăiesc câte 50.000 de români. Procentual, însă, românii din Harghita sunt mai puţini, doar 15 la sută, faţă de 20 la sută câţi sunt cei din Covasna. Împrăştierea lor este neuniformă. Există localităţi în care românii abia dacă mai reprezintă două-trei procente din populaţie. Pe alocuri chiar mai mulţi decât românii sunt rromii, iar majoritari sunt maghiarii.
Inapetenţa sexuală a ursuleţului Panda, mai tare ca soarta românilor din Harghita
Spiritele s-au încins destul de repede. Oamenii adunaţi acolo, în mijlocul unor plaiuri cât se poate de mioritice, au început pe rând să ia cuvântul şi să-şi spună păsurile. Ion Lăcătuşu este directorul Centrului European de Studii Covasna. El a deschis subiectul politic: „Consecinţa ridicării pragului electoral la 5 la sută este faptul că noi românii abia dacă mai aveam azi reprezentanţi în consiliile locale. Aici 75 la sută dintre cetăţeni votează etnic, nu aleg, pentru că votul lor merge invariabil la UDMR. Restul de 15 la sută se dispersează pe mai multe partide politice româneşti”.
Imediat vine şi replica unuia dintre puţinii consilieri judeţeni români din Harghita, Miron Tibişor: „Noi am vrut să ne înţelegem la alegeri şi să ne unim listele aici, pe plan local, toate partidele româneşti, dar de la Bucureşti vin mereu refuzuri categorice. Nu se fac alianţe între partide decât cu acord de la centru. Iar dacă faci de capul tău, a doua zi te trezeşti cu controale pe cap la firmă. Asistăm la şedinţele de consiliu cu căşti pe cap şi îi auzim pe colegii maghiari cum vorbesc despre noi, spunând că aşa cum îi deosebeai pe evrei înainte, după steaua lui David cusută în piept, aşa îi deosebeşti acum pe români, după căştile de traducere de pe cap”.
Lăcătuşu continuă: „Din păcate comunitatea românească devine interesantă doar din patru în patru ani, când e o foială de parlamentari aici, în Harghita şi Covasna… În perioada 1996-2000 i-am cunoscut pe membrii parlamentului şi guvernului ungar chiar şi la o cafea. Ai noştri ajungeau doar la vilele pe care şi le contruiseră în zonă. După 2000 s-a mai schimbat câte ceva, însă au rămas multe promisiuni neonorate. Nu ne-am constituit în asociaţii comunitare din spirit de revanşă, ci pentru că nespunând nimic ori de câte ori s-a întâmplat ceva, aşa s-a ajuns la discriminare. Scopul nostru este să facem ceva aici şi să nu mai aşteptăm în zadar rezolvări de la Bucureşti”.
Dezinteresul Bucureştiului este subliniat de întâmplări jenante, de la apariţii oficiale, până la aspecte hilare, dacă n-ar fi triste. În 2001 a avut loc la Miercurea Ciuc o întâlnire între ministra educaţiei Ecaterina Andronescu şi omologul său ungar. La conferinţa de presă s-a vorbit numai în maghiară, până când ministrul ungar a atras atenţia autorităţilor locale că ar fi cazul să se folosească limba română… La Zilele Judeţului Harghita nu s-a vorbit o iotă româneşte, iar în semn de protest, prefectul Mircea Duşa a preferat să boicoteze adunarea prin absenţă, în loc să-şi facă datoria de trimis al guvernului în teritoriu şi să impună respectarea legii de către autorităţile locale.
Televiziunea Română, stipendiată de la buget de majoritatea românilor, nu agrează prea mult subiectele sensibile din zonă, fapt remarcat şi de Ion Lăcătuşu: „În ziua când trebuia să apară pe post un material despre o astfel de situaţie de aici, la ştirile naţionale s-a preferat o ştire despre inapetenţa sexuală a ursuleţului Panda…!”. Nici măcar Consiliul pentru Combaterea Discriminării (CCD), constituit de un an de zile de guvern, la cererea forurilor internaţionale, nu e sensibil la discriminările pe criterii de limbă ale românilor din Harghita şi Covasna. Sebastian Pârvu povesteşte că a sesizat CCD în urma unei astfel de întâmplări, iar rezoluţia dată de CCD a fost că „nu e vorba de discriminare”, după ce câţiva reprezentanţi ai CCD s-au deplasat la Sfântu Gheorghe, au stat de vorbă numai cu partea maghiară, şi au emis o concluzie…
Căsătoriile mixte, sancţionate pentru că strică puritatea etnică
„De la uzul limbii maghiare s-a ajuns la abuzul limbii maghiare. S-a ajuns ca la bacalaureat să ţinem copiii în stres pentru că subiectele vin în limba maghiară şi a trebuit să stăm să le traducem mai întâi. Am făcut apoi cerere să vină gata traduse, astfel încât copiii români să nu aştepte în plus, în emoţii, începerea examenelor. Când au venit traduse aveau atâtea greşeli, încât tot n-am putut să le dăm copiilor, pentru că nu se înţelegea nimic, aşa că a trebuit să chemăm un profesor de maghiară ca să le retraducă şi să vadă unde erau greşelile. La olimpiade se întâmplă acelaşi lucru. Dacă tinerii absolvenţi vor să se întoarcă aici ca să muncească, pentru obţinerea unui post trebuie să ştie maghiară. Am făcut un studiu pe tinerii absolvenţi şi doar 1 la sută dintre ei au spus că ar vrea să se mai întoarcă în oraşul natal după studii”, a mai spus Pârvu. „Limba română a devenit opţională în şcoli. Pentru ce pregătesc maghiarii copiii care nu ştiu nici un pic româneşte? Pentru ce ţară?”, se întreabă şi Lăcătuşu.
Dorin Furnea, povesteşte cu patimă nedisimulată situaţia din Odorheiul Secuiesc: „Ne e frică pentru copiii noştri. Dacă întârzie de la şcoală şi un sfert de oră ne îngrijorăm, pentru că există accidente… Ceea ce spunem noi aici se poate întoarce împotriva noastră. După trei căsătorii mixte între români de la unitatea militară înfiinţată la Odorhei, considerat cel mai pur oraş maghiar, au apărut în presa maghiară reacţii de blamare, cum că se strică componenţa etnică. Tot ce s-a privatizat sau s-a modificat în Odorhei s-a făcut în defavoarea comunităţii româneşti. Până şi Discovery a fost titrat în maghiară, până când comandantul Batalionului românesc a făcut o adresă oficială la Astral Cluj şi ei au răspuns că nu ştiau că românii nu înţeleg ungureşte…. Denumirile de străzi sunt schimbate pe rând, şi încet, încet dispar cele cu nume româneşti. Cadrele didactice şi militare pleacă pe capete de aici. Poliţiştii sunt disperaţi că prin trecerea poliţiei în subordinea autorităţii locale, vor fi obligaţi să ştie ungureşte. Cu paşi mărunţi, din 1990 încoace, UDMR şi-a realizat toate dezideratele. În 1991 au făcut un referendum pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. Tema este reluată acum pe mai multe canale, deşi secui nu mai sunt pe aici nici câţi românii. Nu ştiu ce argument vor aduce autorităţile române împotriva autonomiei atunci când populaţia română din Harghita şi Covasna va ajunge la 3 la sută?”.
Ungurii cumpără casele părăsite
Marcel Vaidoş, primarul comunei Voşlobeni (ce înglobează şi staţiunea Izvorul Mureşului) păstoreşte o populaţie împărţită egal în maghiari şi români. Povesteşte cu umor că are o singură familie de ţigani, dar cu 20 de membri, care sunt şi singurii beneficiari ai Legii 416, a venitului minim garantat. Vaidoş face apeluri disperate la diversele personalităţi din Bucureşti, unele chiar născute în Voşlobeni (este cazul lui Ion Ţiriac) să ajute comunitatea ba cu o extindere de canalizare, ba cu diverse investiţii menite să readucă locul în circuitul turistic.
Primarul PD are în birou un album plin cu pozele caselor părăsite din comună, amplasate în peisaje de vis, care se vând cu 100-300 de milioane de lei, însă nici un român nu e dornic să-şi ia aici o casă de vacanţă. Ungurii, însă, da. „Ei sunt ajutaţi cu bani din Ungaria ca să cumpere cât mai multe proprietăţi în zonă”, spune Vaidoş.
Primarul este „fericitul” păstor al unei localităţi pricopsită cu o doctoriţă alcoolică, celebră în zonă pentru că a fost dată şi la ştiri în stare de ebrietate, însă „pentru că e de etnie maghiară i s-a mai dat o şansă de 6 luni”. „Din punct de vedere politic noi românii de aici nu suntem interesanţi pentru Bucureşti, pentru că de aici nu poţi scoate un deputat sau un senator. Aşa că suntem vânduţi pe rând de toţi care vin la putere”, concluzionează primarul Vaidoş.
Modificarea Constituţiei introduce maghiara în tribunale
O pată de culoare într-o mare de plângeri româneşti a constituit-o prezenţa a doi primari maghiari. Unul dintre ei, Rus Şandor, este primarul localităţii Vlăhiţa, unde trăiesc doar 65 de români. 99,1 la sută din locuitori sunt maghiari, deşi numele localităţii este dat tocmai de vlahi. „Am fost ales pentru că ştiam bine româneşte”, spune zâmbind primarul independent Şandor, catalogat de unii români de la adunare drept adept al radicalului primar de la Odorhei, Szasz Jeno. Şandor are însă un discurs moderat: „În Vlăhiţa avem două biserici catolice, una reformată şi de curând au venit românii să-mi ceată să aprob şi construirea unei capele ortodoxe. Am zis că decât să construim o crâşmă, mai bine o capelă, aşa că acum are autorizaţie de construcţie, iar restul depinde de Biserica Ortodoxă Română. Copiii şi populaţia din zonă vorbesc foarte prost limba română pentru că la şcoală nu se face. Ar fi foarte bine dacă am avea un profesor de limba română. Există o singură profesoară din Ploieşti, care trăieşte de mult la noi, acum a primit şi o locuinţă. Este handicapată, dar toţi părinţii o caută să le mediteze copiii care vor să meargă mai departe la facultate. De vreme ce maghiarii se luptă, la Bucureşti, pentru nişte drepturi, cred că aici, unde ei sunt majoritari, ar trebui să le acorde românilor minoritari aceleaşi drepturi pe care le cer la rândul lor. E păcat să trăim în vrajbă pentru că asta e o frână pentru ambele părţi. Dar reprezentanţii românilor trebuie să înveţe să se facă auziţi. Altfel, copilul care nu plânge…”.
Primarul Şandor a venit pregătit şi cu un gest simbolic, un desen ce înfăţişează doi cai legaţi de un lanţ, fiecare trăgând fără succes către două căpiţe de fân laterale. Morala desenului este aceea că animalele înţeleg până la urmă că numai împreună vor reuşi să ajungă la una din căpiţe ca să nu moară astfel de foame. Primarul maghiar a ţinut să arate presei desenul, ajutat la celălalt capăt de viceprimarul român de la Topliţa, Tiberiu Paşca.
Spiritele se mai domolesc odată cu venirea preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, însoţit de prefectul de Harghita, Mircea Duşa, însă nu pentru multă vreme. Doi tineri absolvenţi de facultate, (probabil exponenţi ai acelui mic procent de tineri care se întorc acasă după studii) îşi spun şi ei părerile. Claudiu Bădescu este sociolog la Centrul European de Studii din Covasna. El a făcut un studiu despre reprezentativitatea etnică a elitelor. „Liderii de opinie români nu sunt rerprezentativi pentru populaţia din zonă. Liderii maghiari în schimb, sunt antreprenorii etnicităţii. Într-un ziar maghiar de exemplu, apar sistematic articole cu conotaţii etnice. Aproape toate se termină cu fraze de genul interogativ: Nu putem face nimic cu aceşti români care ne calcă!?
Ziarele româneşti, în schimb sunt pasive. În şcolile româneşti nu se face o educaţie etnicistă ca în cele maghiare”, concluzionează Bădescu. Colegul lui, Traian Lupu, aprinde şi mai mult adunarea. El pune în discuţie problema modificării Constituţiei, în sensul introducerii limbii materne a minorităţii în justiţie. „Articolul 127 prevedea dreptul la interpret gratuit în proces, pentru cetăţenii minoritari. Noul text prevede că cetăţenii români ai minorităţii naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţei. Efectul acestei modificări va fi că toţi magistraţii şi grefierii din Transilvania vor trebui să ştie limba maghiară. De asemenea şi cei de la Curtea de Apel din ţară, unde ar putea ajunge procesele de aici, ar trebui să ştie limba maternă a minorităţii. Ce se va întâmpla cu strămutarea proceselor, de unde vom găsi atâţia magistraţi de limbă minoritară? Acelaşi lucru s-a putea întâmpla cu comunitatea lipovenilor din Dobrogea”, explică juristul Traian Lupu.
El primeşte promt un răspuns de la Valer Dorneanu: „Eu nu spun că e cel mai bun text al Constituţiei, dar nici cel vechi nu era bun. Maghiarii erau băgaţi în aceeaşi oală cu apatrizii. E dreptul lor să se exprime în limba maternă, drept consfinţit de Carta limbilor regionale. Eu zic să nu puneţi răul în faţă”. Tânărul Lupu continuă cu un subiect la fel de fierbinte: „În judeţul Harghita s-a format un fel de microregiune prin gruparea a şase consilii locale în ideea de a se ajunge la o structură piramidală care să cuprindă in final ambele judeţe. Fapt ce contravine legii administraţiei, deoarece astfel se crează structuri paralele cu cele ale statului. Prefectura Covasna a atacat în contencios administrativ această asociere, iar instanţa i-a dat dreptate. Este vorba de localităţile Baraolt, Belin, Aita Mare, Băţanii Mari, Brăduţi şi Vârghiş”. Tânărul este sancţionat şi de prefectul Duşa, pe motiv că este prea tânăr şi… are o problemă nejustificată cu microregiunile, considerat un concept de mare ajutor pentru autorităţile locale din zonă.
Autorităţile române fac apel la calm…
Valer Dorneanu, venit pe plaiurile natale, pare că nu înţelege deloc frământarea coregionalilor săi. El ţine să răspundă cu calm la toate luările de cuvânt: „Nu putem face Legea învăţământului numai noi, ci şi cu ei. Dacă ei cer învăţământ în limba maternă e un drept al lor, european. Nu putem aplica o lege de constrângere ca să vorbească limba română. Dacă presa maghiară e antiromânească şi revanşardă, soluţia e să inventăm şi noi reciproca? Să aplicăm soluţii penale? În final au votat şi ei Constituţia aşa cum e. Credeţi că e puţin lucru? O deputată liberală venise cu un text în Constituţie, că limba română e obligatorie… Era un text electoral. Avem, aşa ceva deja în Legea Învăţământului. Eu nu spun să nu vă plângeţi, dar vă invit la raţiune. Aveţi o societate civică foarte calificată, haideţi să dialogăm cu partea cealaltă. Există şi la ei societăţi dispuse la dialog! După fiecare exces din partea unor primari maghiari trebuie să intervenim cu amenzi? Eu am înţeles că v-aţi asociat ca să comunicaţi, nu ca să vă înarmaţi! Funar cu barda lui ce a făcut? Mai rău a stârnit discordie… Noi românii trebuie să-i facem pe maghiari să se simtă bine în România. M-am gândit că venim aici să găsim soluţii, nu să fim puşi la zid. Când apare o anomalie de genul ăsta, faceţi un eveniment de presă din el. Nu ne cereţi numai nouă capul primarului respectiv. Dacă ridicăm tonul nu e bine!”.
Eugen Popescu, prezentat ca reprezentant al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni corectează şi spune că e „de la guvern”. Probabil sesizase nefirescul situaţiei. El are o idee care a fost deja experimentată în zonă şi s-a dovedit neproductivă: înfiinţarea unui post de radio public bilingv. Popescu mai propune şi înfiinţarea unui fond special pentru nevoile românilor din Harghita şi Covasna. Ion Lăcătuşu punctează imediat: „Maghiarii primesc bani de la statul român ca şi cetăţeni, apoi ca minoritate, şi mai primesc şi de la statul maghiar. În timp ce românii, deşi sunt la ei în ţară, când e la alocarea de fonduri, indiferent cât de bune ar fi proiectele lor, primesc doar 10 la sută din fonduri, după procentul pe care îl reprezintă ca populaţie”.
Prefectul Duşa nu se lasă nici el mai prejos cu apelul la calm. „Noi nu facem nimic decât inventariem probleme şi ne plângem că UDMR face. Cine ne împiedică să avem consilieri sau deputaţi? Noi! Aici nu sunt probleme cu legea, pentru că ungurul e jumătate german, jumătate austriac şi are conştiinţă. La el unde-i lege nu-i tocmeală! Eu nu cred că sunt probleme între români şi unguri!”.
Discursul său este sancţionat cu indignare de profesoara Reghina Groza: „Trebuie să fiţi conştienţi că încă românii pleacă din Harghita. Nu aşa masiv ca după 1990, dar se pleacă. Mai e nevoie de noi aici? De mulţi ani avem acest sentiment de părăsire din partea guvernanţilor!”. Prefectul Duşa revine cu altă variantă: „Eu am fost de acord cu ce s-a spus aici, dar spun că deşi de zece ani tot facem inventarul problemelor, noi tot aici am rămas. Nu există fenomentul plecării românilor din Harghita şi pot să demonstrez cu date statistice!”. „Asta pentru că rata natalităţii la maghiari e scăzută şi combinată cu rata mare de suicid face ca numărul maghiarilor să nu crească atât de repede. Ştiţi că numărul sinuciderilor este cel mai mare în Harghita şi Covasna în rândul maghiarilor, nu!?”, îl completează sociologul Claudiu Bădescu.
La Doboi se vorbeşte româneşte numai în biserică
Satul Doboi este pierdut printre dealuri şi munţi, undeva pe lângă Tuşnad. Cele 80 de familii de români care au mai rămas (din aproape 200 câte erau în 1973) nu-şi vorbesc în limba maternă niciodată. Doar la biserică slujba are loc în română, pentru că preotul vine de undeva din Bacău şi nu ştie boabă ungureşte. În jurul bisericii, morminte mai vechi de un secol. Pe cruci numele toate sunt scrise ungureşte, deşi foarte mulţi dintre morţi au fost români. Radu Gheorghe o fi trăit vorbind tot ungureşte, aşa că pe cruce-i scrie Raduly Gyorgy. Ca el sunt majoritatea. O cruce mai recenta atrage toate privirile. Pe ea scrie româneşte: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu notarul Ardelean Ion şi soţia Maria, omorâţi de ungurii din localitate în toamna anului 1944”. De pe cruce se vede că au fost şterse exact cuvintele ce incriminau: „de unguri”. Andrei Vancea, un bătrân de 70 de ani, povesteşte cum a venit „ordin de la Ciuc să se ştreargă crucea”. Bătrânul nu ştie cine a dat ordinul, dar îşi aminteşte că era „pe timpul lui Ceauşescu, prin 1984, când parohia a înălţat cruce domnului notar!”.
Când am ajuns noi, ziariştii de la Bucureşti, câţiva bătrâni asistau cuminţi la slujba ţinută de preotul Vasile Bobeică într-o română impecabilă, dar într-o biserică gata să cadă. „Biserica este construită în 1884 şi ne-ar trebui trei miliarde de lei ca s-o reparăm. Am primit 20 de milioane de lei de la Fondul Cultural Misionar, dar ne-aţi ajuta tare mult dacă scrieţi despre noi… Avem şi cont la bancă, pentru donaţii…Contul este 2511.1806 la BCR Miercurea Ciuc”, explică preotul satului.
Între timp oamenii se retrag din biserică. Ecaterina Tudoran are 56 de ani şi 11 din ei i-a trăit la Bucureşti, ca liftieră la Spitalul Fundeni. Poate de aceea e mai dezinvoltă în interviuri. Femeia povesteşte de ce consăteni ei au renunţat să mai vorbească limba maternă: „Din 1940, când ungurii au intrat în sat, ne-au bătut şi ne-au obligat să spunem că suntem unguri, n-am mai vorbit nici acasă. Ne era frică, apoi ruşine…şi aşa n-am mai vorbit deloc. Copiii merg la şcoală în comună, la Plăieşii de jos, că acolo e şcoală ungurească şi-i mai frumoasă. Aicea în sat abia e o cameră în casa părintelui…”.
Alături de Ecaterina o femeie tânără îşi ţine copilul de cinci ani de mână. Fetiţa nu ştie româneşte, pentru că în casă părinţii nu vorbesc limba, iar la grădiniţă învaţă tot ungureşte, că localul din comună e mai bine dotat decât cămăruţa sărăcăcioasă a preotului din sat. „Ce să facă oamenii cu limba română, dacă toate slujbele sunt ungureşte? La dispensar doctorul Stoica s-a făcut şi el ungur, că s-a însurat cu o unguroaică şi a trecut la catolici. Ambulanţă avem una donată de la Budapesta. De la Bucureşti… nu prea avem nimic. Nici TVR, nici radio.. Numai cine are parabolă pe casă prinde Duna, dar TVR nu bate până la noi”, mărturiseşte Ecaterina. Cu toate astea, la vot, când e să aleagă între UDMR şi un partid românesc, oamenii din Doboi aleg PD-ul, singurul partid pe care-l au acolo, ca alternativă la UDMR, după cum susţine Ecaterina. De altfel, „domnul Oancea”, fost deputat PD şi Adrian Severin au fost singurii politicieni care au călcat pe la Doboi vreodată. Când e întrebată ce aşteaptă oamenii din sat de la Bucureşti, Ecaterina răspunde timid: „Păi bani ştim că nu-s, cu limba…la fel, dar măcar biserica asta să ne ajutaţi s-o reparăm…!”.
Preotul Bobeică se plânge şi el. Cel mai greu le e copiilor lui, care plâng că nu se joacă nimeni nu ei. „Ăştilalţi vorbesc ungureşte, iar ei dacă nu ştiu…vin şi plâng acasă. În clasa de la casa parohială nu învaţă decât cei doi copii ai mei şi o fetiţă din sat. Oamenii nu vor să-i dea la şcoala românească, dacă ar vrea am reuşi să strângem cel puţin 20 de copii- Învăţător avem, că face naveta. Cu cărţile nu stăm bine, de aceea dacă s-ar face o colectă şi pentru copiii noştri, cum se face pentru copiii din Basarabia… Creştinii mei preferă, însă, să trimită copiii la Plăieşi să înveţe maghiara!”. Căsuţa sărăcăcioasă a preotului şi materialele didactice vechi parcă de la 1800 spun totul despre felul în care statul român îşi stimulează cetăţenii să înveţe româneşte.
În loc de concluzie
Jurnalistic vorbind, ceea ce am prezentat aici este numai jumătate din adevăr. Nu am ascultat partea maghiară, ca să putem scrie cu mâna pe inimă: aceasta e situaţia! Pe mine, ca român, însă, tot ceea ce am auzit de la românii din Harghita şi Covasna m-a îngrijorat. Şi au rămas mult mai multe nescrise. Am întâlnit oameni care au preferat să-mi spună că le e frică să povestească tot, pentru că „voi plecaţi, dar noi rămânem tot aici!”. Am asculat întâmplări intrate în folclor, despre tineri maghiari care s-au revoltat pentru că o casieră din Gara de Nord din Bucureşti nu a ştiut să le vândă ungureşte un bilet de tren şi din cauza asta au pierdut trenul. Am ascultat revolta unor oameni care sunt sătui de aceleaşi stereotipuri pe care le aud de zeci de ani, ca răspuns la plângerile lor: „Suntem sătui de Janos Baci despre care ni se tot spune din 1990 încoace că e prea bătrân ca să mai înveţe româneşte. Janos Baci n-a mai murit şi nici n-a învăţat româneşte. Suntem sătui să tăcem, doar asta am învăţat de 13 ani încoace şi asta ni se cere în continuare, acum băgându-ni-se pe gât cutuma europeană. Respectarea drepturilor unor minorităţi nu înseamnă desfiinţarea altora, nicăieri în Europa. Nu vrem, totuşi, ca demersul nostru să stârnească vrajbă. Fiecare familie de aici are un Mihăilă Cofariu în istorie, să nu credeţi că evenimentele de la Târgu Mureş s-au întâmplat doar atunci şi gata. Tocmai de aceea mulţi tac şi se tem. Vrem numai să atragem atenţia că naţionalismul de care se sperie lumea la Bucureşti este doar o sperietoare şi să întrebăm: Mai este nevoie de noi aici!?”.
* Kisebbsegi = Minoritari
