Dumitru Temciuc a făcut milioane de prăjituri, dar n-a mâncat niciuna în întregime

 

Dollores Benezic, interviu apărut în 2003 în Curierul național

Capșa, Nestor, Zamfirescu, Angelescu, toate sunt nume de dulce rezonanță pentru românii care au trăit în Bucureștiul interbelic. Sunt numele unor cofetării celebre, ce adunau lumea bună a Micului Paris și serveau delicatesuri din ciocolată, șerbet, frișcă și nu numai, așa cum numai marii maeștri cofetari ai timpului știau s-o facă. Servitul unui “dulceț cu limonadă” pe Calea Victoriei era apanajul elitei românești. Poate și de asta comunismul a avut grijă să vâneze și să desființeze, în cele din urmă, faima celor mai căutate cofetării ale Capitalei. Una dintre ele a reușit totuși să supraviețuiască naționalizării și cutremurului din ’77, dar i-a cam venit de hac privatizarea democratică. Scala, cofetăria ce se întindea la parterul a două blocuri de pe Magheru, a rămas astăzi un spațiu meschin, de 18 metri pătrați, în care abia încap două mese, o vitrină frigorifică și un cofetar bătrân, de-o vârstă cu faima cofetăriei

Au venit investitorii…

Dumitru Temciuc este un domn distins, îngrijit, foarte atent cu propria înfățișare, la fel cum este și cu aspectul cofetăriei sau al prăjiturilor sale. Are “în jur de 80 de ani” și o spune cu cochetărie aproape feminină, dar nici prin cap nu-i trece că ar putea să-și părăsească prăvălia și laboratorul de dulciuri ca să stea acasă. Necazul lui cel mai mare este acela că în urma unor mașinațiuni cu privatizări, asocieri și procese în justiție, măreția Cofetăriei Scala a apus și nu mai are mult până la dispariție. Astăzi stă în spatele vitrinei pline cu tot felul de prăjituri, care mai de care mai apetisantă, îmbrăcat într-un halat alb și gata să dea lămuriri oricui are vreo curiozitate.

Au venit investitorii străini. Așa au dispărut multe din cofetăriile noastre celebre, pentru că investitorii străini nu țin cont de tradiția noastră, cunoscută și peste graniță…

Dar cu Scala ce s-a întâmplat?

La începutul anilor ’90 a venit un danez și a deschis cofetărie în spațiul ăsta de pe colț, unde fusese inițial Cofetăria Angelescu și care se dărâmase la cutremur. Dar n-a rezistat pentru că avea produse din astea cum fac străinii, porții mari, stropite cu roș și verde, dar fără gust. Românii noștri sunt obișnuiți ca amandina să fie amandină, savarina, savarină, fursecul, fursec. Și n-a mers. Danezul a plecat până la urmă…

Și Scala Galaxy cum s-a născut?

M-am dus la primărie și am cerut să iau cofetăria în locație de gestiune. Mă angajam că nu dau oamenii afară, însă la primărie mi s-a spus că venise un investitor italian și nu se poate să mi-o dea mie.

Și italianul?

Ce italian? Era o barbă… Italian din Ferentari…, îl chema Mario Podoleanu și împreună cu ruda lui, Mircea Marinescu, au luat cofetăria. Dar nu era niciunul de meserie. Unul era mecanic auto… Au vrut să deschidă un artizanat, dar nu li s-a dat voie. Așa că au venit la mine să ne asociem. În total am fost patru asociați pe 298 de metri pătrați. Apoi primăria ne-a obligat s-o cumpărărm, așa că am cumpărat-o.

Și ce n-a mers?

Păi n-au fost oameni de bună credință, așa cum credeam eu. Și-au adus aici rudele pe care le plăteau cu câte 5-6 milioane de lei și stăteau degeaba, iar oamenii din prăvălie abia aveau câte un milion. Nu ne-am înțeles deloc la gospodărirea afacerii, așa că ne-am despărțit. Am ajuns la tribunal, ne-am judecat și s-a împărțit spațiul după cum se vede. Eu am rămas cu 18 metri pătrați de spațiu comercial, plus laboratorul din spate, iar ei au luat restul. Împărțeala nu s-a făcut conform numărului de acțiuni așa că acum intenționez să-i dau din nou în judecată!

Sunteți îndârjit!

Da. Îmi pare rău că Scala a ajuns acum să arate așa. Mai mare rușinea, eu mă înghesui aici în spațiul ăsta mic și ei, care s-au ales cu atâta spațiu, au închiriat la Romtelecom să facă magazin. Asta s-a ales din Scala. Eu am vrut ca Scala să nu dispară. Așa că am denumit-o Cofetăria Scala 2001. Aici mi-au trecut prin mână mari maeștri ai artei culinare, pe care eu i-am format. Și acum să se desființeze? Așa cum pot, în spațiul ăsta, mă chinui să o duc mai departe. Pentru că am clienți care nu m-au uitat. Vin de ani de zile pentru prăjiturile mele, pentru că n-am schimbat rețetele originale. De Paște au venit așa de mulți că n-am reușit să fac atâta cozonac și pască față de cât am avut cerere.

De la Liceul militar, ucenic la neamțul Streit

Cu greu, Dumitru Temciuc acceptă să povestească despre începuturile lui în meserie. Este neîncrezător că cineva poate fi interesat de povestea lui și că o mai și publică în ziar. De aceea la toate întrebările prin care încerc să-i deschid cutia amintirilor primesc răspuns invariabil despre starea actuală a lucrurilor. Este amărât de foștii asociați, dar încet, încet chipul i se luminează în fața amintirilor din tinerețe.

La 15 ani am intrat ucenic la Cofetăria fraților Streit. Era cea mai cunoscută cofetărie din Iași…

Și ce vă mâna în luptă, de unde aplecarea asta către dulciuri?

Inițial am dat la Liceul militar, în 1925, dar după ce am intrat am înțeles că era prea scump. Eram din Bucovina, mama era văduvă de război și n-avea bani ca să mă țină la liceu, așa că m-am băgat ucenic la neamțul Streit.

Pe mama o ajutați la bucătărie?

Eee, daa, dar nu se compara. Mama făcea poale-n brâu și alte chestii de casă, dar la neamț am învățat tot, de la spălatul vaselor și învățatul ustensilelor folosite, până la prăjituri de mare finețe.

Și care secțiune v-a atras cel mai mult?

Mi-a plăcut tot, și la bombonerie, și la frișcărie, și la patiserie franceză, dovadă că eu fac acum toată gama de produse, aici, la cofetărie…

Cum era viața de ucenic?

Masă, casă, haine, fără salariu. Dimineața stăteam în laborator, iar după amiaza ne punea la vânzare în prăvălie, ca să învățăm și meserie și negustorie. Eram numai băieți. Nu existau fete care să lucreze în branșă. Probabil se considera că băieții sunt mai atașați de meserie. Acuma, de când cu democrația asta, vezi numai femei la cofetării. Băieții se duc acolo unde iese bacșișul și în general părinții își dau copiii la școli de unde ies fără meserii și ocupă locuri de pomană în societate…

Veneau fete frumoase la cofetăria neamțului?

Venea… lume bună. Primari, generali, medici, toată crema societății ieșene. Avea o terasă frumoasă, cu leandri, mai mare dragul să stai la masă acolo…

Dar ucenicul nu îndrăznea să facă ocheade clientelor? Erau fete de bogătași?

Erau… Nu prea le aveam cu femeile, că neamțul ne dezbrăca la trei zile pe toți și ne făcea vizita medicală, să vadă dacă n-am fost la vreo femeie și am luat vreo boală. Apoi, la cofetărie nu prea venea sărăcimea, că erau scumpe prăjiturile. De la un leu, prăjitura, până la trei lei. Dar când ajungea la trei lei era deja prăjitura supremă… Ca și acum. Lumea e săracă. Domnii de la conducere ar trebui să protejeze micii meseriași, nu să ne omoare cu impozitele. Am atâtea impozite că nici nu le mai știu numărul. Și în fiecare zi mai scornește altele…

Dumneavoastră aveți aici șapte angajate. Faceți ca neamțul la vizita medicală?

He, he… nu fac. Nu se mai poate, sunt toate femei… Dar avem condică specială, le trimit la control medical regulat…

Deci nu s-a legat nici o idilă la cofetăria neamțului..?

Nu. Nici n-am avut timp, pentru că dupa câțiva ani m-a luat în armată, apoi a venit războiul…

În armată ați nimerit la popotă, bănuiesc…

Deloc. Am refuzat să fac armata la popotă. Am zis că dacă-s ostaș să fac instrucție, nu să curăț cartofi. Dovadă că am ajuns plutonier major. Am luptat cu Regimentul 12 Artilerie. Am fost decorat și avansat în grad pe front. Am ajuns la ruși cu frontul…

Bunicul meu a murit la Cotul Donului…

N-am ajuns acolo. Am luptat la Bug, la Odessa… Avantajul rușilor a fost că au intervenit americanii și englezii, că altfel…kaput! Treceau nemții prin ei, ca prin Linia Maginot, la francezi. Datorită americanilor au scăpat rușii de au ajuns aici și au făcut ce au făcut după aia.

Nu prea sunteți cu rușii…

Nu sunt, că erau în stare să-ți ia și cenușa din vatră.

“Nu dau eu telul din mână ca să mă fac director!”

Între armată și război, Dumitru Temciuc a reușit să-și deschidă propria cofetărie la Cernăuți, apoi la Iași, însă după război nu a mai găsit nimic în Moldova devastată. Așa că a luat calea Bucureștiului. Aici concurența era înfloritoare, dar nu pentru multă vreme. În 1945 Angelescu i-a fost ultimul patron înainte de venirea comuniștilor. Datorită măestriei sale, Temciuc a devenit șef peste laboratorul cofetăriei lui Angelescu, devenită Scala după naționalizare.

Cofetarii bucureșteni erau mai buni ca ieșenii?

Nu. Eram cam la fel. La Capșa aveau un meșter de la Paris, în rest erau specializările mai stricte: bombonerie, patiserie. Dar noi, ieșenii, le stăpâneam pe toate.

Ce s-a întâmplat cu vestiții patroni ai cofetăriilor celebre?

Nu știi ce s-a întâmplat? I-a băgat la canal, s-a terminat cu ei, că erau socotiți burghezi…

Era mai bine la patron?

Era altă situație. Patronul era de meserie, știa cum să controleze activitatea. Statul, însă, era un patron care nu era de meserie, nu se pricepea la prăjituri și nu știa cum să controleze angajații. Era bine că erai sigur de servici, dar făceai bine, făceai rău, nu te controla nimeni. Uite și acum, la unele cofetării fac porțiile mari, ca să tenteze oamenii, dar calitativ nu e bună prăjitura. Mai bine mănânci puțin și bun. Meseria e totul. Eu am lucrat o vreme la Casa de oaspeți de la Predeal și acolo m-au plăcut așa de mult că mi-au propus să mă pună director. Și n-am vrut. Le-am spus că nu dau eu telul din mână ca să mă fac director.

Ce s-a schimbat radical în cofetării odată cu schimbarea patronilor?

Multe. De exemplu ambalajul… Înainte se ambalau prăjiturile și bomboanele în niște cutii ca de bijuterii, căptușite cu catifea, pluș, în formă de inimioare, o frumusețe. Au început acum din nou să facă cutii atrăgătoare, dar ce folos că bagă în ele bomboane vechi, iar clientul cumpără pentru cutie. Cea mai bună bomboană este asta pe care o vezi, o miroși și ți-o pune pe carton vânzătorul…

Românul a pierdut deprinderea de a mai cumpăra prăjituri?

Lumea e sărăcită. Numai oamenii care mai știu cum era pe vremuri fac eforturi să ducă un tort sau bomboane la onomastică…

Dar dumneavoastră nu vi s-a aplecat de atâta dulce în viață? De la 15-16 ani numai înconjurat de dulciuri…

Știi ce e curios, că eu niciodată n-am mâncat o prăjitură întreagă. Îmi plac dulciurile, dar gustând mereu din ele când le prepar, nu mai am cum să le și mănânc. Cum aș ajunge? Sigur că există și cofetari grași, dar eu sunt de părere că tot ce e mult nu e bun: nici alcoolul, nici dulciurile…

Nu mi-ați spus totuși unde v-ați cunoscut soția… În cofetărie?

Ehe…, nu merge pe văzute la cofetărie, că azi vezi una care-ți place, mâine vezi alta care-ți place și mai mult… și unde ajungi? Cu soția mi-a făcut cineva cunoștință. Eu am fost întotdeauna mai calculat. Mi-a plăcut organizarea în viață.

Copii aveți?

Am o fată, care e plecată în America unde e profesoară de limbi străine.

N-ați făcut-o cofetăreasă…

Cofetăria e muncă grea. Trebuie să stai ore întregi în laborator, să ții deschis tot timpul, mai ales de sărbători… Nu e lucru puțin… Au venit arabi, turci și au deschis laboratoare care aprovizionează mai multe cofetării cu prăjături. Dar nu e bine. Prăjitura trebuie făcută acolo unde o vinzi. Transportul o deteriorează și nu poți să te prezinți așa în fața clientului.

Din cofetăriile existente acum pe piață, care vi se pare bună?

Nu prea sunt bune. La “Ana” au câțiva cofetari școliți de mine, dar poate să-i aibe, dacă nu-i controlează un meseriaș, degeaba! La Intercontinental au fost doi frați, cofetari foarte buni, dar nu mai sunt, iar în rest s-au mai prăpădit, s-au pensionat…

Dumneavoastră când vă retrageți?

Și eu sunt pensionar, dar sedentarismul te omoară. Și apoi, mai poți trăi din pensie? Dar nu neapărat asta m-a făcut să stau aici, ci am vrut să le demonstrez tovarășilor ăștia ai mei, că ei sunt trei și n-au fost capabili să deschidă o unitate aici, iar eu am fost, dar numai pentru că sunt de meserie. Nu ca ei, să închirieze spațiul și să strice reputația cofetăriei, închiriind la Romtelecom…!

Ce planuri de viitor aveți?

Să vedem cum mă ajută sănătatea. Când o să mă retrag și eu, ori vând, ori închiriez, dar de un lucru îmi pare rău, că o să dispară Cofetăria Scala. Că nu știu pe nimeni care să o ducă mai departe!

 

Etichete: cofetar, Cofetăria Scala, Curierul national, Dumitru Temciuc, interviu