Scena balconului la români: murături, izmene, termopane

În 2019 mi-a povestit o scriitoare româncă, al cărei roman s-a tradus în germană, că traducătoarea a avut dificultăți să înțeleagă și să traducă expresia românească „balcon închis”. La masă mai erau și alți tineri care nu știau legenda balconului închis la români. Așa mi-am amintit de articolul ăsta din 2006, care explică un pic adâncile semnificații termice și gospodărești ale balconului închis ;)

Spectrul demolării balcoanelor de pe vremuri planează și azi peste autoritățile care se feresc să reglementeze situația fațadelor

Dollores Benezic, articol apărut în Evenimentul zilei în 2006

Închis cu ochiuri multe și mici de geam, cu cornier, acoperit cu prelate arse de soare și bătute de vânt, arborând mândre izmene ale proprietarului. Foarte rar, debordând de mușcate sau petunii. Acesta e balconul la români, o nație în istoria căreia balconul a stat la răscruce. Nu vom vorbi de balconul de la CC, din care Ceaușescu ne-a mai dat o sută, nici de balconul de la Timișoara, nici de cel de la Universitate, care a dat țării încă un președinte.

Nu vom vorbi nici de „balcoane” în accepțiunea siliconată a cuvântului, ci de balcoanele pe care cei mai mulți dintre românii trăitori la bloc le-au moștenit de la sistematizarea comunistă.

Balconul de la bloc, folosit ca spațiu pentru murături, ceapă, cartofi, bicicleta copilului, sculele bărbatului și eventual ceva ghivece cu flori ale nevestei, dar mai ales pentru toate rufele familei. Balconul pe care mulți au început să-l închidă cu termopan și să-l unească cu sufrageria, în clasica dorință de a mai câștiga o palmă de spațiu pentru apartamentul niciodată încăpător.

Europeni cu balcoane orientale

Un român care se plimbă mult prin lume remarca totala lipsă de simț estetic și nepăsarea cu care sunt tratate balcoanele la noi: „De ce trebuie să fiu silit, ca trecător, să văd chiar și pe cele mai mari bulevarde ale orașului, rufe atârnate la uscat? Să-i văd chiloții fluturând în vânt unuia care nu știe că balconul e un spațiu destinat florilor. Dacă faci doar un pas în Ungaria, laSzeged, vezi balcoane pline de flori. La noi de ce nu se poate?”.

Există mai multe explicații, deși ar fi suficientă una. Că sistematizarea comunistă i-a dezrădăcinat pe oameni din casele lor cu verandă și i-a silit să se înghesuie în câteva zeci de metri pătrați, în apartamente fără cămări corespunzătoare obiceiurilor noastre culinare. Că apartamenele construite în anii comunismului n-au fost bine izolate, și închiderea balcoanelor a fost singura soluție de sporire a numărului de grade din case. Că orașul e prăfuit și nimeni n-are timp de pierdut îngrijind flori sau spălând balcoane, așa că închiderea lor e cea mai bună soluție. Că, până la urmă trăim la porțile Orientului și oricât ne-am revendica europeni, urlă în noi coloratura balcano-orientală și ne împinge să ne afișăm fără pudoare rufele în public, pe principiul: „Merge și așa, că doar sunt la mine acasă!”.

De pe prispă, pe terasă

Istoricul Cezara Mucenic spune că la începutul secolului XIX balconul a stârnit dezbateri aprinse în Sfatul Domnesc: „Se punea atunci problema dacă să adoptăm stilul oriental – așa numitul sacnasiu sau cicma, care erau niște forme volumetrice ieșite pe fațadele clădirilor și acoperite cu geamuri. Erau destinate femeilor, să poată privi și ele pe stradă, deoarece nu aveau voie să iasă din casă. S-a ales până la urmă arhitectura europeană”.

Arhitectul Petre Năstase spune că balconul se regăsea și în arhitectura clasică românească, fie că se numea pridvor, verandă, cerdac, prispă sau cule.

Ambii sunt de acord cu rolul de reprezentare jucat, teoretic, de balcon, dar…

Bucureștiul e un oraș prăfuit, din cauza despăduririlor, și nu-ți arde să te deschizi spre el cu o terasă plină de flori care-ți mor din cauza căldurii și a prafului. Balconul la noi nu mai e un spațiu de reprezentare prin care să vrei să comunici, să te deschizi spre comunitate”, conchide Năstase.

Gogoși comuniste

Înainte de 1989 mama tremura de frică să nu găsească în cutia poștală dispoziția, de la consiliul comunal, să dea jos cornierul cu care-și închisese balconul. Neoficial se spunea că „Savanta” trecuse pe străzi și fusese neplăcut surprinsă de faptul că „frumoasele blocuri muncitorești” erau personalizate după gustul posesorilor de balcoane.

Oficial, pentru prostime, s-a spus că balcoanele nu fuseseră proiectate ca să reziste sub greutatea cornierului și s-ar fi putut prăbuși. Asta era o gogoriță, pentru că după ’90 arhitectul șef Gabrea a cerut la Proiect București un studiu și s-a recunoscut atunci că nu era adevărat”, povestește din amintiri unul din angajații Direcției de Urbanism din Primăria Capitalei. Conform aceleiași surse, se pare că ultimul ghinionist, amendat cu 3000 de lei pentru că-și închisese balconul, pe Magheru, a fost, în februarie 1990, actorul Mircea Albulescu. El n-a vrut să comenteze incidentul nici atunci, și nici acum.

Cum e la alții

În Europa, la care ne raportăm, încă, problema fațadelor e reglementată strict. „Nu ai voie să închizi balconul, să întinzi rufe sau să pui măcar un bec în balcon, fără acceptul arhitectului. Nici flori nu ai voie să expui decât în ghivece din comerț, nu poți să pui oale sau cutii de plastic de iaurt, cu flori. Nimănui nu-i trece prin cap că ar putea să facă altfel. De altfel amenzile sunt foarte mari”, povestește Carmen, o româncă ajunsă în Belgia.

DIN MAMĂ-N FIICĂ: Cum să întinzi rufele ca să nu agresezi musafirii

Dacă tot i s-a luat curtea din spatele casei, unde-și întindea rufele, și nici mașină de spălat rufe cu uscător nu are, românul ajuns la bloc s-a văzut nevoit să-și expună dedesubturile în văzul vecinilor de bloc, dar și al musafirilor, pentru că majoritatea balcoanelor sunt chiar în fața sufrageriilor. Așa s-a născut în familiile românești obiceiul întinderii rufelor în sistem „sendviș“. „Am învățat de la mama, care avea o adevărată metodologie. Pe sârma din afară întindea rufele mari, cearceafuri, prosoape, iar pe sârma dinspre casă pe cele intime, chiloți etc. dar curând și-a dat seama că rufele intime stăteau chiar în ochii musafirilor care veneau în vizită și erau poftiți în sufragerie. Așa că tata a mai pus o sârmă și așa s-a ajuns la sendviș. Adică rufele intime la mijloc, între rufe eligibile a se arăta musafirilor sau trecătorilor”, povestește Ioana, locatară la bloc, fără uscătorie pe scară.

ULTIMA SPERANȚĂ: Se cere un prim secretar care să dea din mână?

După ’90 s-a dat liber și la balcoane. Democrația prost înțeleasă se manifestă acum și în domeniul fațadelor blocurilor care arată precum o corabie de pirați, cum definea plastic un arhitect din primărie. O măsură de desființare, de interzicere a închiderii balcoanelor sau a întinderii rufelor ar semăna prea mult cu arbitrariul „Savantei”, și azi n-ar mai fi posibilă.

Totuși, o dispoziție de regândire unitară a fațadelor n-ar strica să le treacă prin cap primarilor. Desigur, la câte probleme au orașele azi, chestiunea esteticii balcoanelor pare tichie de mărgăritar. Dar de vreme ce le-a trecut prin cap nemților, care au recondiționat toate blocurile muncitorești din Berlinul de Est, sau praghezilor, sau ungurilor, de ce să nu ne treacă și nouă?

Ei beneficiază de influența mai puternică a altor popoare. Pentru ei florile sunt o plăcere, nu o obligație. Nu poți să institui de la centru o asemenea măsură pentru că ar fi interpretată ca o măsură dictatorială”, e de părere și sociologul Maria Voinea, prodecan la Facultatea de Sociologie din București.

I se spunea Dincă Balcon și era prim secretar pe vremea aia. El a declanșat Jihadul balcoanelor, la cererea <Tovarășei>. Nimeni n-ar mai putea să facă asta acum, că ne-ar înjura toată lumea”, recunoaște și viceprimarul Răzvan Murgeanu lipsa de soluții a primăriei.

Sau un primar ferm

Guvernul se chinuie de câțiva ani să deruleze un program de izolare termică a blocurilor, dar cam fără succes, din lipsa banilor. Tot asta ar fi scuza și pentru neaplicarea unui program de reabilitare a fațadelor, pe principiul că „bieții pensionari n-ar avea bani ca să participe la susținerea programului”. Arhitecții primăriei speră la unison în derularea programului de izolare termică și, cu ocazia asta să fie completat și de studii pentru fațade. „Numai un primar ferm ar putea să impună reabilitarea fațadelor și stabilirea unui mod unitar de închidere a balcoanelor. Dar noi trăim într-o țară balcanică, în care nu se respectă nicio regulă. Trăim cu <lasă că merge și așa!> și niciodată n-o să se înțeleagă Popescu de la parter cu Ionescu de la 9, ca să-și închidă balcoanele la fel, măcar pe aceeași coloană”, conchide arhitectul Marin Crețu, de la Direcția de Urbanism a sectorului 4.

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉