Ce caută românii în Portugalia

Au încercat marea evadare, dar n-au reuşit să prindă câinii cu covrigi în coadă din Germania, Franţa sau Italia. Din întâmplare sau pentru că acasă oricum era mai rău, românii au ajuns şi în Portugalia. O ţară mică, săracă, tocmai la capătul Europei.

Dollores Benezic, serie de reportaje despre românii din Portugalia, publicată în Evenimentul zilei în 2007

 

Până la aderarea blocului estic avea statutul de cea mai săracă din Uniune. Acum a urcat pe locul 18 din 27, dar portughezii trăiesc şi azi cu complexul ăsta de inferioritate. Totuşi, pare că nimic nu-i împiedică să-şi respecte cele cinci pauze zilnice din orele de program şi stilul de viaţă relaxat, în ritm de Fado.

Descurcăreţi cum îi ştim, românii s-au adaptat. Unora le place şi s-au integrat perfect în stilul portughez, alţii preferă să strângă din dinţi pe perioade determinate, cu gândul la întoarcerea acasă sau la plecarea mai departe, peste Ocean. Puţini au devenit celebri în Portugalia, şi mai puţini au reuşit să facă avere. Cei mai mulţi au o viaţă decentă, lucru pe care îl văd încă imposibil în România.

Vi-i prezentăm pe câţiva dintre cei, probabil, 90.000 de români care trăiesc în Portugalia.

Visul portughez

Dan Caragea e considerat cea mai proeminentă figură printre intelectualii români din Portugalia. Încă mai păstrează răbdarea didactică a profesorului de portugheză de la Universitatea Bucureşti, şi graţie acestei calităţi, dar şi dragostei ce i-o poartă Portugaliei, e cel mai nimerit ghid pe care l-ar putea avea un turist străin pe tărâmuri lusitane.

Avea 36 de ani în 1990, când plecat din România cu o bursă, şi a nimerit într-o Portugalie în plin avânt economic. „Era de patru ani în UE, o ţară închisă, cu o întârziere considerabilă faţă de media UE. Portugalia cunoscuse o deschidere după Revoluţia lor din 25 aprilie 1974, când l-au dat jos pe Salazar. În 1982 deja se terminase haosul prin care a trecut şi România din 1990 încoace. Dar ţesătura economică şi financiară privată exista. Nu avuseseră dezavantajul comunismului şi ca urmare nicio alterare a valorilor. Revoluţia nu a decapitat elitele, a fost o revoluţie de catifea care punea capăt unei experienţe totalitare”, îşi aminteşte Caragea cum a cunoscut Portugalia.

El venea dintr-o Românie în care propria generaţie îl dezamăgise, dar n-avea de gând să rămână în Portugalia. Totuşi: “În anii ’90 aici era o prosperitate care contrasta izbitor cu realităţile din România. Lumea ştia să se distreze. Era o euforie pe care Portugalia nu o mai trăieşte deja de câţiva ani. Cu ajutorul fondurilor de la UE s-au dezvoltat foarte mult reţelele de drumuri, infrastructura. Anii ’90 au fost cei mai fertili. În cinci-şase ani s-au creat un milion de firme şi s-a întărit clasa medie. Au venit mulţi din fostele colonii portugheze, pentru că era de muncă în Portugalia. Toţi cei care au avut un vis şi l-au îndeplinit aici”, povesteşte nostalgic Caragea.

Românul care i-a ghicit pe portughezi

În 2000 criza mondială a atins şi Portugalia. Escudo, moneda naţională, a fost înlocuit de euro. Asta a mărit preţurile şi încet, încet, portughezii au început să piardă ce au câştigat în anii ’90. “În anii ’90 un profesor câştiga echivalentul a 2000 de euro. Acum câştigă tot 2000 de euro, dar nu mai înseamnă acelaşi lucru”, povesteşte Caragea.

În 2001 deja au început să plătească facturile procesului de aderare şi odată cu asta a apărut migraţia. Se estimează că în lume sunt cam un milion de portughezi plecaţi la muncă.

Cum nu putea să-i înveţe portugheza pe portughezi, Caragea s-a orientat spre psihologie şi IT. În 1993-1994 a condus o editură. Până în 1998 a predat la Universitatea Modernă din Lisabona, apoi a făcut doi ani naveta în Spania, unde a învăţat să lucreze într-un program lingvistic pentru motoare de căutare. Asta l-a ajutat să-şi deschidă, în 2000, propria afacere la Lisabona, în domeniul IT. Cu un soft produs de francezi, care sortează textele după cuvinte cheie, Caragea a uimit opinia publică portugheză la alegerile din 2005, când a anticipat câştigătorii.

A făcut un fel de barometru de opinie, dar nu pe cetăţeni, ci pe articolele apărute în presă. Rezultatul studiului a sugerat favoriţii şi ei au fost confirmaţi prin vot. Cel mai important ziar din Portugalia, “Diario de Noticias”, i-a consacrat două pagini vizionarului Caragea şi asta a trezit interesul pentru program şi în mediul academic. Concluzia studiului făcut de firma lui Caragea era că presa construieşte personajul politic, la fel cum publicitatea determină cumpărarea unui produs.

Certificatul de căsătorie nr. 1

Viaţa fostului profesor român de portugheză s-a aşezat pe un făgaş normal în Portugalia. S-a recăsătorit, are două fete cărora li se adresează în română, dar i se răspunde în portugheză şi lucrează împreună cu soţia, Ana Maria, la firma proprie. Câştigă câteva mii de euro, un venit care-i permite familiei sale să trăiască decent. Au certificatul de căsătorie nr 1 eliberat de Ambasada României de la Lisabona şi un statut de rezidenţă permanentă în Portugalia, act ce se obţine de regulă după 10 ani de aşteptare. Vine des în ţară, şi asta îl face să se întrebe de fiecare dată dacă întoarcerea ar fi posibilă şi dacă da: “Ce aş putea să fac eu în România acum?”.

Despre Portugalia: “Aici nu se petrec multe lucruri. Violenţa e redusă, nu vezi beţivi pe stradă, oamenii sunt toleranţi, viaţa e ca într-un sat mare, un mic paradis. Sunt snobi, dar au o decenţă care îi face să nu trezească invidia şi nu vor să iasă în evidenţă”.

Despre România: “A avut ideea intrării în UE, dar e total nepregătită pentru ce va urma. Statul ar fi trebuit, cu patru-cinci ani înainte, să-i înveţe pe oameni să lucreze. Nu avem oameni care să năzuiască la ceva, pentru că sunt absorbiţi de problemele zilei de mâine. Aşteptarea de la UE este eronată”.

EMIGRATĂ DIN DRAGOSTE
“Să sărutaţi România din partea mea!”

“Am venit aici din dragoste. Voiam să mă mărit cu un ministru al lui Salazar. Dar n-a fost să fie, i-am dăruit câţiva ani din tinereţea mea generalului Şerbănescu, mi-a fost milă de el”. Aşa îşi descrie căsnicia nereuşită decana de vârstă a românilor din Portugalia. Magda Şerbănescu îşi ascunde cu conchetărie vârsta, dar recunoaşte că e de aproape 60 de ani la Lisabona. Cunoscuţii spun că are peste 80 de ani şi că de când a plecat din ţară, la studii în Elveţia, n-a mai pus piciorul în România.

A fost colegă de liceu cu regele Mihai. Ea era fiica lui Lazăr Pandele, ultimul general de la Mărăşeşti, el era doar “un elev slab”. Comunismul a prins-o departe şi de frică nu s-a mai întors nici la înmormântarea părinţilor, răpuşi de detenţia la Canal în 1967. “România trebuie să fie distrusă, nu mă mai întorc, ce să caut?”, motivează şi azi, după mai bine de jumătate de secol de exil. Doamna Şerbănescu. Spune că încă mai predă ştiinţele politice şi franceza şi după câtă vitalitatea afişază poate fi crezută.

Chiar dacă pare desprinsă de realităţile româneşti de azi, doamna Şerbănescu combate cu aplomb politica europeană, dar devine nostalgică într-un punct sensibil: “Când auzi azi Rapsodia lui Enescu simţi că eşti român şi plângi. Să sărutaţi România şi din partea mea. Am acasă o cutiuţă cu pământ românesc, pe care mi-o vor pune înpalmăcând voi muri!”.

 

Sangria, Fado şi Porto

Se zice că Portugalia înseamnă Lisabona şi Porto, în rest e peisaj. Şi e pentru toate gusturile, fie că preferaţi staţiunile de lux din Algarve, livezile de portocali din Alentejo, rocile sălbatice din cel mai vestic punct al Europei – Cabo de Roca – în care se sparg valurile Atlanticului, Estoril – staţiunea refugiu pentru capetele încoronate izgonite din Europa sau zona viticolă din nord, leagănul celebrului vin de Porto.

Cu o maşină închiriată sau câteva zeci de euro – graţie unui sistem bine pus la punct de trenuri rapide, autocare sau metrou – puteţi vizita Lisabona, împrejurimile sau cele mai importante puncte din Portugalia. Nu rataţi impunătoarea mănăstire Jeronimo din Lisabona, construcţie închinată cuceririlor din secolul XV, Oriente, cel mai modern cartier al capitalei, construit după Expoziţia mondială din 1998, să savuraţi un pahar de Sangria (băutură făcută din vin roşu cu portocale) şi să ascultaţi Fado (un fel de romanţe portugheze) într-o cârciumă boemă din Bairro Alto (un cartier celebru al Lisabonei).

 

CARTE DE VIZITĂ
O ţară mică, dar cu trecut mare

 

Portugalia – republică

Capitala – Lisabona

Preşedinte – Anibal Cavaco Silva (considerat cel mai bun premier timp de 10 ani)

Prim ministru – Jose Socrates

Suprafaţă – 92.391 kmp

Populaţie – 10,6 milioane – 60% din familii au două case şi cel puţin o maşină, 40% îşi permit concedii în străinătate.

PIB – 203.4 miliarde dolari – 19,335 dolari/cap de locuitor – mare parte provenit din turism.

Salariul minim – 400 euro, mediu – 875 euro, pensia socială – 300-500 euro, pensia unui licenţiat – 1000-2000 euro, salariul unui profesor – 2000 euro.

Moneda – euro

Limba oficială – portugheza – vorbită în lume de peste 120 de milioane de oameni din fostele colonii portugheze.

Celebră şi datorită: vinului de Porto, plajelor însorite, insulelor Azore şi Madeira – paradisuri fiscale şi de turism.

O bere – cea mai ieftină e 1 euro şi se poate bea chiar în inima Lisabonei, în cartierul unde petrec studenţii – Bairro Alto

O cafea – de la 1,20 euro la orice cafenea, Pastiseria de pe orice stradă a Lisabonei, până la 3-4 euro la un restaurant de lux pe plajele Atlanticului

O cursă cu taxi-ul de 15 minute, de la aeroport, e maximum 15-20 de euro, în funcţie de distanţă şi bagaje

Un drum cu metroul în interiorul Lisabonei – 0,75 de cenţi

Un drum cu trenul rapid până în orăşelele satelit ale Lisabonei – între 1,2 şi 2,60 euro.

 

Episodul 2:

 

Cum au construit românii Portugalia

 

Au plecat cu satul din România ca să construiască alte ţări. Mulţi n-aveau nici cele mai elementare cunoştinţe în domeniu, dar au cărat materiale cu cârca pe salarii considerate de mizerie de străini. Chiar şi aşa, câştigau de 3-4 ori mai mult decât în ţară. Când au ajuns în Portugalia şi-au făcut ucenicia pe “obra” (şantier – n.r.) până când au învăţat limba şi au reuşit să-şi găsească ceva mai bun de lucru. De regulă s-au adus unii pe alţii, vecini, fraţi, unchi, şi multă vreme au locuit la grămadă, câte două-trei familii în acelaşi apartament închiriat, ca să economisească banii. Nu au concedii, decât ca să vină în ţară, nu cheltuiesc bani pe excursii în ţara care-i găzduieşte, nu sunt curioşi să-i vadă minunile sau să-i împrumute obiceiurile. Bărbaţii construiesc Portugalia, iar nevestele lor o curăţă. Lucrează în “limpesa”, adică fac menajul. Împreună pun ban pe ban ca să-şi facă un rost când se întorc în ţară. N-au de gând să rămână acolo, decât preţ de o casă şi o maşină în România. Ritmul de viaţă şi muncă de acolo le şubrezeşte sănătatea şi-i îmbătrâneşte înainte de vreme. Au o singură scuză pentru asta: “N-am venit aici în concediu, să ne distrăm sau să vedem Portugalia, am venit la muncă!”.

Milionarul Zoicaş a vrut să fie patriot

Marcel Zoicaş e o excepţie. Are 34 de ani şi o firmă de construcţii care face, în Portugalia, afaceri de 5 milioane de euro. Se spune că ar fi cel mai prosper român din Portugalia. Cândva visa să devină om de afaceri în România. “Am vrut să fiu patriot.  Am avut două magazine în Negreşti Oaş, apoi am încercat în construcţii civile înAlba Iulia. Lucrurile au mers binişor între 1995-1996, am construit un PECO la Sebeş, o sală de sport, aveam 18 angajaţi”, povesteşte Zoicaş începuturile de mic întreprinzător pe meleaguri natale. A urmat o perioadă proastă. Inflaţia şi dobânzile l-au scos de pe piaţă pe micul patron din Negreşti. “Am semnat un contract în iunie şi până în februarie când l-am încasat s-a dublat valoarea mărcii. În 1996 am tras linie, după doi ani de lucru, şi am constatat că am rămas în minus cu 4000 de mărci. Şi am tras concluzia că nu mă duc departe cu patriotismul!”, s-a lămurit Zoicaş.

Cu 50 de euro în buzunare

În 1997 a lăsat acasă nevasta cu un copil mic şi a plecat în lume să facă bani, să-şi plătească datoriile. “Mi-am pus o viză de turist şi am plecat în Franţa, unde am văzut că nu era deloc aşa cum mi se spunea în ţară. Am stat o săptămână, am văzut cum unii făceau lucruri ruşinoase şi am plecat în Portugalia, unde aveam un vecin. Mi-a zis că nu sunt salarii occidentale aici, dar măcar viaţa e sigură, n-ai probleme cu poliţia şi portughezii sunt cam ca noi, latini. Mai aveam 50 de mărci în buzunar, după ce plecasem cu o mie de acasă”, povesteşte Zoicaş.

Timp de câteva luni a dormit într-o secţie de poliţie dezafectată, donată emigranţilor, la un loc cu alţi muncitori. Aveau două duşuri la 50 de oameni. Pleca de la 6 dimineaţa din Lisabona, schimba trei mijloace de transport ca să ajungă la program la ora 8, la o firmă de drumuri, unde căra cu cârca până la 12 noaptea, când cădea lat înapoi. Zilnic memora câte zece cuvinte portugheze.

“A fost dureros, dar nimeni nu m-a forţat, a fost o schimbare de mentalitate. După patru luni de muncă în Portugalia mi-am adus soţia şi copilul, am închiriat un apartament şi apoi mi-am chemat şi cumnatul, care era în Franţa. Munceam fără acte, câştigam 800-900 de euro pe lună, chiria era 400-500 de euro, întreţinerea cam 150 de euro, plus mâncarea”, socoteşte retroactiv Zoicaş, care acum conduce un Mercedes ultimul tip.

Primul milion

Legalizarea i-a venit dintr-o nenorocire. Fetiţa i s-a îmbolnăvit de meningită, şi i-a fost tratată milostiv, la un aşezământ social al Bisericii catolice. Acolo a găsit o avocată pe care a înduioşat-o suferinţa familiei Zoicaş şi i-a ajutat să obţină rezidenţa. Copilul s-a vindecat miraculos. Zoicaş şi-a descis o firmă prin care a început să închireze muncitori firmelor de construcţii. A început cu 59 de oameni şi fiecare bănuţ îl reinvestea în unelte. În 2001 a ajuns la primul milion de euro, dar nu s-a oprit. VMZ Construcao Civil a lucrat la Stadionul Sporting Lisabona şi la un stadion din Porto, în pregătirea Campionatului Mondial de Fotbal din 2004. “Acolo am fost remarcaţi de firma cu care de atunci lucrăm în subantrepriză, pentru că ne-am ţinut de termene şi am fost serioşi”, îşi explică succesul Zoicaş, care recunoaşte că e dur şi intransigent cu cei 200 de angajaţi ai săi, majoritatea români. Moldovenii şi ucrainenii nu s-au dovedit muncitori de nădejde şi a renunţat rapid la ei.

Sunt mai credibil ca om de afaceri în Portugalia

După zece ani de muncă în Portugalia, Marcel Zoicaş a ajuns milionar în euro şi un exemplu pentru mulţi români care lucrează cu el. Când merge prin Portugalia arată pe stânga şi pe dreapta drumului cu mândrie: “uite, şi la clădirile astea am lucrat noi”.

Spune că mediul de afaceri din Portugalia este mult mai corect şi permisiv decât cel românesc, dovadă fiind faptul că “În şase ani de când am firma aici nu am avut niciun control, în timp ce în România mi-am deschis de doi ani o firmă de construcţii şi am avut deja cinci controale. Aici dacă eşti corect cu statul şi-ţi plăteşti dările, nu vine nimeni să te controleze aiurea. Sunt mai credibil ca om de afaceri în Portugalia decât în România. E mai multă promptitudine, seriozitate şi onoare. Iar oamenii sunt mult mai umani decât românii”, spune cu părere de rău Zoicaş.

Dar viitorul e în România

Lui Zoicaş îi plac portughezii, le admiră stilul relaxat, aerul curat, marea, soarele şi vinurile, însă aţa îl trage tot acasă. Vede că de câţiva ani construcţiile au cam stagnat în Portugalia şi crede, optimist, că România va trece prin acelaşi boom economic ca şi Portugalia, în anii ’90. “În România afacerile vor creşte şi la câţi bani vor veni de la UE va fi nevoie de multe firme care să facă lucrările”, răspunde Zoicaş când e întrebat dacă a auzit de licitaţiile trucate din România.

Între timp şi-a dat la şcoală în Portugalia cei doi copii, şi-a cumpărat casă în Cacem (un orăşel lângă Lisabona) şi a împrumutat din obiceiurile portugheze. Dar plănuieşte să se mute înapoi în România. “Viitorul e în România, chiar dacă copiii mei spun acum că nu”, afirmă cu tărie Zoicaş.

 

– Impozitele în Portugalia pleacă de la 0,5 şi ajung la 25-40% din salariu.

– Asigurările sociale, şomajul, sănătatea cumulează un 34,5% din salariu, 11% e plătit de angajat, restul de angajator.

– A avut angajaţi: ingineri, profesori, poliţişti, grăniceri, care s-au adaptat în construcţii.

– Zoicaş are mai multe clase de salarizare în firmă. Un muncitor necalificat câştigă 600-700 de euro, unul calificat, între 1000-1500 de euro.

– În ultimele trei luni a pierdut 20 de muncitori pentru că toate firmele se confruntă cu un val de plecări în Spania, unde se plăteşte cu 30% mai mult. În Portugalia se câştigă 5euro/oră, în Spania 7 euro. De regulă pleacă cei fără familie.

– Firma lui Zoicaş construieşte acum apartamente de lux la Cascais (lângă Estoril), în apropiere de Lisabona. Un apartament costă 1,5 milioane de euro şi nu a rămas niciunul nevândut.

Citiți și episodul despre infractorii români din Portugalia

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.