Cartierul Reînvierea

După moarte nu ajungi la loc cu verdeaţă. În București cel puțin

(pastilă publicată în EVZ, aprilie 2008, la rubrica „Bucureștiul la bucată”)

Liniştea ţi-e tulburată de sunetul mistriei ce azvârle cimentul pe stâlpii de prost gust ai cavourilor cu aspect de vilă fără dependinţe. De dalta ce ciopleşte marmura cu regrete eterne şi aripi de îngeri. De bormaşina ce instalează termopanul la vila de mai sus, ca să aibă vizitatorii vedere la tabloul din tinereţe al mortului. Cimitirul e oglinda fidelă a oraşului: betoane, marmuri, termopane. Niciun pic de verdeaţă, la fel ca-n oraş. Mă întreb de unde o fi scos Primăria Capitalei statisticile alea cu zeci de mii de metri pătraţi de verdeaţă din cimitire? Că nu-s. Ici, colo, strivite printre marginile aproape încălecate ale mormintelor, precum bordurile din oraş, se mai iţeşte câte un smoc de iarbă. În rest, praf şi prost gust.

Bucureşteanul e condamnat să-şi ducă viaţa de apoi la fel ca-n metrou la ora de vârf, umăr lângă umăr cu vecinul cu care a împărţit şi vederea de la fereastra prea strâmtă a blocului. Într-o zi de lucru, în Cimitirul Reînvierea (pesemne şi-n oricare alt cimitir din aglomerata Capitală) ar trebui inventat un program de reculegere, precum orarul de linişte pentru siesta din cartiere.

În timp ce rudele şi prietenii vorbesc în şoaptă la căpătâiul mortului ce-şi aşteaptă binecuvântarea din urmă în capelă, pe aleea principală a cimitirului rulează gospodăreşte un Bobkat cu cupa plină cu mortar, iar muncitorii răspândiţi printre cavouri îşi văd de trebile lor şantiereşti. Dacă n-ar fi doliul din privirile triste ale viilor ce însoţesc mortul, nimic din jur n-ar trăda cimitirul, ci mai degrabă un cartier în construcţie.

Românul simte nevoia să-şi dovedească potenţa financiară şi după moarte, îngropându-se în materiale de construcţie. Metrul pătrat de mormânt rivalizează, pe bursă, cu metrul pătrat construit în cartierele rezidenţiale. Nici cartierul, nici cimitirul nu excelează la locuri de parcare, iar de asta are grijă băiatul de la poartă, care nu lasă să intre în „rai“ decât maşinile cu permis pe viaţă: ale florăreselor, lumânăreselor sau meşterilor ziditori de cavouri. Picul de linişte, după moarte, n-are preţ, pentru că nimeni nu-l cere.

Etichete: , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.