Cartierul Reînvierea

După moarte nu ajungi la loc cu verdeaţă. În București cel puțin

(pastilă publicată în EVZ, aprilie 2008, la rubrica „Bucureștiul la bucată”)

Liniştea ţi-e tulburată de sunetul mistriei ce azvârle cimentul pe stâlpii de prost gust ai cavourilor cu aspect de vilă fără dependinţe. De dalta ce ciopleşte marmura cu regrete eterne şi aripi de îngeri. De bormaşina ce instalează termopanul la vila de mai sus, ca să aibă vizitatorii vedere la tabloul din tinereţe al mortului. Cimitirul e oglinda fidelă a oraşului: betoane, marmuri, termopane. Niciun pic de verdeaţă, la fel ca-n oraş. Mă întreb de unde o fi scos Primăria Capitalei statisticile alea cu zeci de mii de metri pătraţi de verdeaţă din cimitire? Că nu-s. Ici, colo, strivite printre marginile aproape încălecate ale mormintelor, precum bordurile din oraş, se mai iţeşte câte un smoc de iarbă. În rest, praf şi prost gust.

Bucureşteanul e condamnat să-şi ducă viaţa de apoi la fel ca-n metrou la ora de vârf, umăr lângă umăr cu vecinul cu care a împărţit şi vederea de la fereastra prea strâmtă a blocului. Într-o zi de lucru, în Cimitirul Reînvierea (pesemne şi-n oricare alt cimitir din aglomerata Capitală) ar trebui inventat un program de reculegere, precum orarul de linişte pentru siesta din cartiere.

În timp ce rudele şi prietenii vorbesc în şoaptă la căpătâiul mortului ce-şi aşteaptă binecuvântarea din urmă în capelă, pe aleea principală a cimitirului rulează gospodăreşte un Bobkat cu cupa plină cu mortar, iar muncitorii răspândiţi printre cavouri îşi văd de trebile lor şantiereşti. Dacă n-ar fi doliul din privirile triste ale viilor ce însoţesc mortul, nimic din jur n-ar trăda cimitirul, ci mai degrabă un cartier în construcţie.

Românul simte nevoia să-şi dovedească potenţa financiară şi după moarte, îngropându-se în materiale de construcţie. Metrul pătrat de mormânt rivalizează, pe bursă, cu metrul pătrat construit în cartierele rezidenţiale. Nici cartierul, nici cimitirul nu excelează la locuri de parcare, iar de asta are grijă băiatul de la poartă, care nu lasă să intre în „rai“ decât maşinile cu permis pe viaţă: ale florăreselor, lumânăreselor sau meşterilor ziditori de cavouri. Picul de linişte, după moarte, n-are preţ, pentru că nimeni nu-l cere.

Etichete: , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara

Dumnezeu preferă proștii

catedrala

A te mai opune acum Catedralei Neamului echivalează cu a cere demolarea Casei Poporului. Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat valoarea prevenției în tratarea bolilor, nici a dezbaterii publice în luarea deciziilor.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Cum a salvat Vodafone caii din Deltă

Cai din Letea

Ca un violator care promite să ia fata de nevastă, ca să nu facă pușcărie, Vodafone promite să hrănească cu 20.000 de euro caii salvați de alții anul trecut. După ce le-a folosit imaginea fără să-i întrebe, ca să-și facă publicitate.