crab 25

Dupa atata vin si biserici ne-am indreptat spre mult doritul sud. Autostrada traverseaza campiile verzi, cu porumb sau floarea soarelui din nord, ca sa ajunga intre pasunile maronii si arse de soare din sud, pe care cresc din loc in loc maslini, portocali sau smochini. Pe toate dealurile se invart palele eolienelor si din loc in loc mai vezi cate o moara veche de vant, care te duce cu gandul la Don Quijote. Dati „read more” ca sa vedeti ce n-ati vazut, cum arata o scoica in pielea goala… : ).

Abia cand am ajuns in tara si am auzit de cozile de km de masini care asteapta sa plateasca taxa de pod la Fetesti, mi-am dat seama cat de normal se intampla taxarea in Portugalia. Cand intri pe autostrada iei un tichet din automat, iar cand iesi, te anunta din timp ca urmeaza un „portagem”, unde platesti cu cardul sau cash. Indiferent de varianta, functionarul iti zambeste si-ti da chitanta cu un „obrigado” – multumesc – dupa care pleci. Nu se face coada pentru ca totul dureaza mai putin de un minut.

In sud, asadar, am ajuns dupa mai multe „portagem” si cateva ore de condus, unde am avut neplacuta surpriza sa constatam ca hotelul era mai rustic decat ne-am fi asteptat. Dar, camera era la ultimul etaj, cu fata spre ocean, si o terasa imensa la dispozitie. Prin urmare, au devenit mai suportabili si tantarii din camera, de vreme ce in baie aveai un geam pe care vedeai oceanul cand faceai dus. Suna prostesc, poate, dar nu-ti dai seama de senzatie decat dupa ce o incerci.

pescari 25

Dimineata, la plaja. Statiunea Monte Gordo e ultima  din sud estul Portugaliei, langa granita cu Spania. Are o plaja intinsa si lata, care se termina hat, in est, in raul ce desparte cele doua tari, si tine loc de frontiera naturala.

Obiceiul locului e neschimbat de zeci de ani, daca nu cumva chiar mai mult. Dincolo de nenumaratele hoteluri mai luxoase sau mai banale, stau bastinasii care se ocupa cu pescuitul de scoici. Tehnologia e rudimentara si artizanala: fiecare pescar e echipat cu costum similar cu unul de scafandru, fara labe si casca, pentru ca trebuie sa reziste in frigul din apa in cele cateva ore cat pescuieste scoici. Scula e o bata lunga de aproape doi metri, la capatul careia e legata un soi de grebla, care rascheteaza fundul marii si baga tot ce gaseste sub nisip intr-un sac din plasa. Dupa ce dragheaza in sus si in jos malul oceanului, pana la umeri cufundati in apa rece de dimineata, pescarii ies pe plaja si sorteaza scoicile. Totul dureaza cateva ore, de regula de pe la 9-10 pana pe la 12-13, cat dureaza refluxul si apa e mai scazuta pana hat, departe de mal.

Un filmulet in care se poate vedea cum arata o scoica scoasa pe mal, care-si asteapta sfarsitul intr-o farfurie, am reusit sa fac intr-una din zile. Uitati-va pana la sfarsit, si veti vedea ceva ce n-ati vazut: cum arata o scoica in pielea goala, disperata : )

Cand Raiul e o carciuma aglomerata

Spre deosebire de alti ani, cand am fost in septembrie si era aproape pustiu, acum locul semana cu Mamaia noastra. Aglomeratia a reusit intr-o zi sa ne ucida si impresia excelenta pe care ne-o facusem despre una din terasele de pe plaja, la care mai mancasem in alti ani. E o constructie alba, acoperita cu stuf, la care asculti in surdina muzica portugheza, iar in spatele barului sta, de ani de zile, aceeasi doamna trecuta prin viata, imbracata in alb, care se cunoaste cu toata lumea si-si saluta clientii de parca ar fi cei mai buni prieteni, pe care nu i-a vazut demult. Aici petrecusem niste ceasuri minunate, mancasem niste creveti la gratar cu sos de unt absolut dumnezeiesti si bausem un vin verde rece si intepator. Ce mai, raiul pe pamant. Chiar asa si botezasem carciuma.

Asa era si acum, doar ca mesele fiind pline, chelnerul parea depasit de situatie, si noi am asteptat cam doua ore sa ne faca un peste la gratar si niste creveti. In plus a uitat sa ne aduca „couvert”-ul – adica aperitivul pe care orice restaurant din Portugalia ti-l pune pe masa, chiar daca nu vrei – desi il cerusem. A fost o dezamagire crunta, pentru ca anul trecut traisem dupa amieze minunate in carciuma aia. Finalul s-a consumat dupa vreo trei ore, si s-a lasat cu priviri piezise intre noi, care asteptam cei 2 euro si ceva rest, si chelnerul care uitase sa-l aduca : D

Asta a fost, insa singura experienta neplacuta in Portugalia.

s ultima-plaja 25

Update: Pentru azi iau o pauza, la sfatul unei prietene care zice sa-mi dozez povestile, ca sa tin publicul in suspans. Si dupa ce am tinut azi asistenta cu sufletul la gura pana am reusit sa postez pe blog filmuletul cu scoica in pielea goala, am zis sa va mai relaxati un pic, pana maine. Maine o sa va povestesc despre cum se gatesc scoicile alea prinse de pescari si ce gust au. Mmmmm, deja imi lasa gura apa!

Etichete: , ,

5 comentarii la “Cum arata o scoica in pielea goala” Subscribe

  1. Oana B. 07/08/2009 at 20:27 #

    Unde-i scoica in pielea goala, femeie?!!

  2. Oana B. 07/08/2009 at 21:22 #

    Pic de rusine n-au scoicile astea!!! :)))))))

  3. Andreea 07/08/2009 at 23:58 #

    Foarte tare scoica aia! A invatat ea niste chestii de la Mica Sirena :))

    Sa ne mai scrii de Portugalia, ca mai am un pic si ma duc sa nasc acolo. Si atunci sa vezi scoici in pielea goala! 😛

    • Dollo 08/08/2009 at 00:17 #

      he, he, negociem o nastere in direct pe http://www.dollo.ro ? si promit sa-ti fac o categorie proprie cu denumirea "Ce pielea scoicilor!?" in care sa postezi si primul gangurit al lui Rares (bonus). Ce zici, te bagi? Ca am auzit ca vrei sa nasti odata …:P

  4. Oana B. 09/08/2009 at 14:42 #

    Bai, Dollo, nu te baga!!! Propun sa se nasca in direct pe B1TV, ca tot e in vacanta „cea mai importanta femeie din emisiune”. :))

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.