Scoici cu usturoi si vin verde

Portugalia e locul in care clima, peisajele si oamenii isi unesc eforturile ca sa le goleasca  turistilor conturile. Te duci in Portugalia ca sa faci plaja, sa te lasi dezmierdat de soarele bland de la capatul Europei si de valurile racoroase ale Altanticului, si sa fii rasfatat de oamenii respectuosi si blanzi care traiesc acolo. Bucataria si vinurile intregesc meniul de vacanta pe care Portugalia l-a perfectionat, aproape inconstient, timp de generatii si l-a pus la dispozitie lumii intregi. Asa cum v-am promis,  azi va povestesc cate ceva despre mancare. Scoica „nuda” din precedenta postare e pretextul.

Ca sa te asezi la o masa in Portugalia ai nevoie de apetit. Altfel e pierdere si de vreme si de bani. Mancarea nu e, insa, scumpa si n-ai nicio indoiala ca e naturala, iar vinurile sunt atat de diverse si bune incat infrang pana si rezistenta celui mai constiincios sofer, cu gandul la fiola. De fapt, in Portugalia politia nu e prezenta aproape deloc pe strazi, iar un pahar cu vin bun la o masa copioasa nu risca aproape niciodata sa te puna intr-o situatie jenanta cu autoritatile. Spun aproape niciodata pentru ca daca noi n-am patit-o nu inseamna ca e o regula universal valabila, si nici ca trebuie sa exagerati cu bautura… 🙂

Revenind la masa. Indiferent de locul in care alegi sa mananci, restaurant de fitze (apropos, fitzele nu prea se gasesc in Portugalia) sau carciuma oarecare de cartier, sunt cateva amanunte obligatoriu bifate: fata de masa curata, schimbata la fiecare client, si „couvert”-ul, adica aperitivul. Format de regula din masline, unt, branza, paine si ceva pate din peste sau gogosele prajite din peste sau variatiuni pe teme marine, aperitivul apare pe masa aproape in acelasi timp cu meniul si ai libertatea sa-l consumi – motiv pentru care ti se adauga cativa euro la nota de plata – sau nu – deci nu-l platesti.

Nu exista restaurant la care meniul sa nu fie scris cel putin in doua limbi straine sau macar in engleza, iar chelnerii de regula stiu sa se faca intelesi in franceza sau engleza, iar daca nu stiu, bunavointa chelnerului si dorinta de a-ti face pe plac compenseaza orice handicap lingvistic.

Rar se intampla sa pleci nemultumit de la un restaurant, noua ni s-a intamplat prima si singura data la terasa de pe plaja de care v-am povestit aici, de aceea sunt acum mai putin sigura ca totul decurge perfect in Portugalia. Totusi, inainte sa judeci portughezii cu unitati de masura importate, trebuie avut in vedere ca toate ritualurile zilnice din Portugalia, inclusiv mesele, sunt setate dupa firea lor molcoma si boema. Cum le spunea un chelner negru unor turisti greci, la o terasa din Porto: „Please be calm, is no rush, is  vacation time!”.

Trebuie sa-ti aduc, asadar, apetitul cu tine, dar si calmul si rabdarea atunci cand te asezi la masa in Portugalia. Fireste, timpul de asteptare nu trebuie sa depaseasca, totusi, limitele bunul simt, iar prelungirea unei mese e lasata mai degraba la latitudinea clinetului, daca vrea sa intarzie dupa ce e servit, in fata farfuriei, paharului , a cafelei sau desertului.

Dupa dezamagirea traita in raiul carciumilor de pe plaja, la Monte Gordo am gasit repede alt „rai”, pe o straduta care duce spre faleza. Chelnerul era trecut de 60 de ani, avea un cioc simpatic si o mustacioara deasupra unui zambet vesnic si deloc fals.  L-am intrebat daca are scoici, ca asta cautam de fapt, dupa ce le vazusem pe plaja la pescari, si le mai admirasem in diverse farfurii cand treceam pe langa alte carciumi.

Omul ne-a dus in fata vitrinei frigorifice care nu lipseste din aproape niciun restaurant din Portugalia, si ne-a pus sa alegem dintre pestii cruzi si scoicile expuse acolo. E o modalitate sigura si eficienta de relationare intre turist si ospatar, in cazul in care lista de bucate si limba esueaza: omul se duce la vitrina si arata cu degetul ce vrea de acolo. Modul de preparare, de multe, ori, ramane la latitudinea bucatarului, care-l surprinde astfel – de regula placut – pe consumator.

In cazul meu, habar n-aveam cum se prepara scoicile, asa ca am mers pe mana simpaticului chelner,  caruia ii radeau ochii in cap cand mi-a adus farfuria si mi-a vazut expresia de pe chip. Eram incantata, iar dupa ce am gustat, am fost cucerita.

Erau niste scoici considerate de marime medie in ierarhia pescareasca, puse la cuptor cu ulei de masline, usturoi si patrunjel. Se deschisesera si iti ofereau un flintic de carnitza si doua cornite ca de melc scoase din corpul scoicii. O portie de aproximativ 40 de scoici, cu sau fara garnitura de cartofi, a fost suficient pentru o cina, completate inainte si de un „couvert” clasic de masline marinate tot in sos de lamaie si usturoi. Atata usturoi nu se putea stinge decat cu niste vin verde, adica o specie de vin alb spritat si usor, de vara, care se pare ca e specific Portugaliei si recomandat cu precadere la mesele cu peste sau pui.

Dupa masa, ai ocazia sa-ti alegi si desertul tot dintr-o vitrina frigorifica, daca te pasioneaza dulciurile de tipul cremei de zahar ars sau alte variatiuni In general vitrina cu dulciuri abunda in torturi sau creme pe baza de oua, lapte si zahar, si e bine sa fie consumate mai degraba la pranz, decat la o cina tarzie, asa cum se consuma cinele in Portugalia – de regula dupa orele 21.00.

Adesea se intampla ca mesele sa se finalizeze cu o surpriza din partea casei, daca chelnerul te simpatizeaza sau daca consumatia a fost mai consistenta. In cazul nostru a fost pesemne prima varianta, pentru ca toata masa n-a costat mai mult de 30 de euro – o portie de scoici costa intre 5 si 9 euro, in functie de marimea scoicilor sau de restaurant. Chelnerul ne-a gratulat cu un digestiv, un lichior dulce amarui din migdale si ne-a indemnat, cu acelasi zambet larg, sa-l dam pe gat din niste paharele mici, dar pline.

Seara s-a incheiat cu satisfactia ca, indiferent de sezon si aglomeratie, Portugalia ramane primitoare, iar experientele neplacute sunt simple accidente.

Etichete: Algarve, Portugalia, scoici cu vin verde