A m constatat ca ideile care s-au lovit ieri ca liliecii de peretii interiori ai craniului meu au starnit reactii diverse in randul publicului. Cumva m-am simtit ca pictorul care a trasat o linie pe o panza, in pana de inspiratie, si acum se vede perplex la reactia criticilor, care-i aroga banalei lui linii valente artistice nebanuite.
Multi au simtit nevoia sa ma consoleze „in privat” si sa-mi spuna ca orice angoasa d’asta trece mai devreme sau mai tarziu, ba cu alcool, ba cu sex, ba cu … timpul. Altii mi-au explicat ca fericirea nu e o chestie ce tine de comparatia cu altii – zice Motanes – lucru cu care sunt si nu prea de acord. Pentru ca pana la urma intreaga noastra viata e o suma de comparatii mai mult sau mai putin dorite cu altii. Cred ca insasi modelul nostru educational e construit pe acest sistem comparativ, care te ambitioneaza sa ajungi in diverse pozitii in viata. Vezi ca inca de la scoala ni se dau note, care inseamna un sistem comparativ de evaluare. Iar mai tarziu ni se dau salarii… sau un sut in fund.
Cand ai un model in viata, te raportezi la el. Nu e rau, dar poate nici bine, ca daca nu reusesti sa-l ajungi, te consideri cel mai prost din curtea scolii. Unii isi cumpara Q7 si case la Nisa ca sa se dea mari sau ca sa le dea peste nas cunoscutilor. Toti se compara si spera in secret sa iasa pe plus, chiar daca oficial motivul e din categoria „sa ne simtem bine”.
Fidela principiului tocmai enuntat (sa ne simtem bine) trebuie sa recunosc ca am facut ce a vrut muschiul meu pana acum, fara sa jinduiesc la bunastarea nimanui, gasind fericirea (desi e pretentios spus) in lucruri de regula simple: o calatorie, o carte, o melodie, o stare de spirit, o floare. Niciodata in posesiuni. Si nici nu sunt adepta modelului „sa faci un copil ca sa ai un sprijin la batranete” , pentru ca intotdeauna m-am sprijinit doar pe mine si nu cred ca e fair sa-l impovarezi pe altul cu soarta ta, fie el si ” sange din sangele tau”, „de aia te-am facut ca sa-mi aduci o cana cu apa la batranete” (apropos, Planeta Moldova si cana cu apa ar fi indicata pentru tine, Emanuel, inainte sa te apuci sa procreezi ; ) ).
Asadar, credeam ca nimic nu ma poate atinge, de vreme ce nu am ambitii mai mari. Cateodata, insa, viata te pune in pozitii neasteptate, in care iti da o smetie peste cap, dar si ajutor din partea cui nu te astepti. Si asta poate fi mult mai dureros decat orice comparatie.
Cred ca starea mea de ieri a avut legatura cu o astfel de intamplare, poate hyperbolizata de faptul ca, spre deosebire de alte depresii prin care am mai trecut, de data asta am simtit si ca s-a inchis fabrica sanselor.
In rest, nu vreau sa fiu fericita, ca altii, si nici sa fac copii ca sa ies din depresie ; ), vreau doar sa nu regret nimic atunci cand trag linia aia pe panza. Ieri mi s-a intamplat pentru prima data sa trag linia si sub ea sa gasesc niste regrete. Nu multe, dar mari. Si nici vopsea nu mai am pentru ele ; )
Mai am eu un prieten, leat cu tine – ca sa zic asa, pe care regretele astea nu-l lasa sa traiasca… Pur si simplu… Periodic isi aduce aminte de ele… si refuza tot ce-i sta in fata… inchide usi, inchide telefoane, se inchide pe el… Zice ca e un chin pe care il merita…. Dar nu face nimic ca sa nu se mai chinuie, desi ocazii i s-au tot oferit…. Imi vine sa cred ca-i place asa, chinuit…. Sa convietuim cu regretele pe care le avem, dar sa mergem mai departe, zic… Altfel, se cheama autoflagelare… sau masochism…:)
😉
A bon entendeur, salut! 🙂
aha.. e naspa senzatia cand iti dai seama ca n-ai fost tot ce-ai fi putut sa fii .. ca n-ai valorificat la maxim ce se putea. ca n-a fost destula ambitie sau viziune si discernamant pt asta, intr-un moment important din viata ta… si ce e si mai naspa e ca soarta, nu uita niciodata sa ti-o reaminteasca cumva.. printr-o intamplare, printr-un branci pe care ti-l da .. si nu atunci cand e totul pierdut, ci cand te afli la mijlocul drumului. replica mea favorita din Matrix : "fate is not without a sense of irony, it seems"
Din multa suferinta ies operele de arta.
@all – bine ca sunteti toti destepti 😛
@raluca – pe cine injuri tu, ma, pe blogu meu, ha?
He, he… pe nimeni, ma… asa m-a invatat sa vorbesc frantuzul meu de la Paris… 🙂 stii tu… ala cu Mica Sirena si IPod-ul… Iti fac eu cunostinta cu el… 🙂
Asta obisnuia sa fie un blog serios de consiliere la capitolul pensii private, si acum s-a transformat intr-o chestie profunda unde ne adunam sa ne lingem ranile.
"Dollo are Glob", depresie sau nu, baga ceva repede despre Mitrea, Basescu, biciclete sau ce ai tu chef, ca ti se sinucid cititorii in frunte cu mine.