Circuitul hartiilor la ANAF

A m fost sa-mi declar un contract de drepturi de autor la ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala). Un vechi camin de liceu transformat in administratie financiara in sectorul 3, un hol intunecos, cu birouri vechi de-o parte si de alta si niste scaune jerpelite. Stiam ca imi trebuie formularul 020, asa ca m-am dus direct la registratura. Intreb cum fac.  O tanara zambitoare (pe cuvant!) imi spune ca imi trebuie formularul 050. Ii zic ca eu stiam altceva, dar poate ea stie mai bine. Fata se repliaza: „Sau cum spuneti dumneavoastra, eu sunt noua aici, si nu stiu”. Imi da formularul (dublu exemplar, fiecare cu cate doua foi) si-mi zice sa ma duc la functionarul care raspunde de litera B (a numelui meu). O intreb daca au vreun xerox, ca nu aveam contractul copiat. „Nuuu gasiti asa ceva la noi. Veniti alta data, cand vreti!”, ma indeamna aceeasi domnisoara flower-power.

O ignor si ma duc sa vorbesc cu gardianca de la usa, ca aia stie sigur unde gasesc un xerox. Aia la fel, numai zambete, desi am intrerupt-o dintr-o discutie la telefon. Zice ca gasesc xerox pe strada cealalta, la primarie.

Dupa un drum de 5 minute si 1 leu dat la xeroxul primariei, ma intorc victorioasa, cu multe alte hartii. Copie dupa contract, copie dupa buletin…  N-am pix. Ca sa completez formularele. Dupa ce fac rost de el ma uit ca curca-n lemne la rubricile alea. Cine le-a facut a avut o minte incalcita, de finantist. Dibuiesc cam ce ar trebui sa completez, si ca sa nu stric ambele exemplare din formular zic sa ma duc sa iau lumina de la doamna care raspunde de litera B. Intru in birou, doamna ma intreaba fara zambete, dar calm, daca am tot ce-mi trebuie, ii arat si ma linisteste, ca toate rubricile alea de pe cele doua foi nu ma privesc, deci erau acolo degeaba. Zice ca e bine cat am completat, si sa reproduc si pe al doilea exemplar. N-am inteles de ce decat cand m-am intors la registratura, la fata zambitoare, unde am primit al doilea exemplar pentru acasa. De ce naiba era nevoie sa consume doua hartii A4 ca sa-mi dea o dovada acasa ca am inregistrat contractul la ei? Ca doar hartia aia nu continea decat datele mele de identificare (pe care le stiu) si stampila cu numarul lor de inregistrare. Ar fi fost suficient un bon, ca dovada ca am fost pe la ei.

Bomboana de pe coliva a fost ca atunci cand am vrut sa verific daca sunt un contribuabil corect n-am avut cum. Pentru ca nu le mergea programul de gestiune a datelor pe calculator. Daca ar face economie la hartia aia pe care o consuma aiurea poate ar avea bani sa-si cumpere niste servere mai bune 😀 Zic si io!

Altfel, jos palaria, nu m-am enervat azi, si am reusit sa bifez formalitatea in mai putin de o jumatate de ora. Pana la urma, exista serviciu de finante perfect pe lume?

Etichete: ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point