M ama mi-a zis azi la telefon ceva ce m-a lasat fara replica. „Trebuie sa comunicam, mama, ca refuzul tau de a-mi spune unele lucruri doare mai tare decat daca mi le spui. Daca le stiu imi fac griji, dar ma doare mai putin!” Daca mi-ar fi vorbit in engleza si n-as fi fost mai perplexa decat dupa ce am auzit asta. Ca sa intelegeti mai bine, mama e genul de femeie „barbata” care m-a crescut singura, in comunism, temandu-se permanent de doua lucruri: sa nu-i vin cu burta la gura acasa si sa nu cumva sa nu avem ce manca. Comunicarea era pentru ea un concept la fel de inutil precum ar fi o pereche de skiuri in debaraua unui paraplegic.
Pentru prima temere m-a controlat securistic in permanenta, nelasandu-mi intimitate si libertate de constiinta aproape deloc. Oricum, fraza favorita era „Tu sa taci, ca nu stii, eu stiu ce e mai bine pentru tine!”. Iar a doua temere, nu e nevoie s-o dezvolt, pentru ca se domolea periodic (temerea) de cate ori baga carne la Polar (o alimentara in cartier), si dupa ce stateam amandoua la niste cozi lungi si umilitoare, reuseam sa bagam in congelator doua kg de carne care ajungeau, gratie priceperii mamei, pentru nenumarate feluri de mancare. Pana la urmatoarea coada.
Revenind la tema cu comunicarea, e lesne de inteles de ce comunicarea mea cu mama a fost deficitara din start. In ciuda controlului, am reusit cumva sa dezvolt o miscare de rezistenta a mintii mele impotriva prejudecatilor care o dominau pe mama. Femeie crescuta la tara, scoasa din saracie de comunistii care au trimis-o la scoala si i-au dat un loc de munca, mama nu avea background-ul necesar sa-mi insufle alte valori decat cele egalitarist-socialiste. De asta la Revolutie m-am situat o vreme de partea neo-comunistilor lui Iliescu, pentru ca stiam de la mama ca regele a fost ceva rau, care a asuprit poporul, in cardasie cu boierii care i-au pus botnita lui Zaharia Stancu la culesul viei („Descult” pentru necunoscatori).
Dar asta n-a durat mult, pentru ca imediat ce am reusit sa castig bani din munca mea (vezi primul salariu…; ) ) am inceput cumva sa ma si emancipez in contradictie cu teoriile de acasa. Ruptura s-a accentuat si mai mult cand m-am mutat de acasa si cand am intrat in presa si am inceput sa am idei personale mai conturate. Stiu, unii mai precoci au reusit sa faca asta stand in aceeasi casa cu parintii, inca din adolescenta. Eu aveam deja 24-25 de ani cand am inceput sa gandesc cu capul meu. Nici acum nu stiu daca e bine, dar perseverez.
Cum am convins-o sa nu-l mai voteze pe Iliescu
In tot acest timp comunicarea cu mama a ramas la cotele inghetate din anii comunismului, in care nu ma opuneam luarilor ei de cuvant ca sa nu starnesc animozitati. Totusi, schimbul de idei a inceput timid, si a repurtat victorii pe plan politic(cine ar fi zis) cand am reusit s-o transform pe mama din adepta infocata a PSD+Iliescu in votanta ferventa Basescu si PDL. Stiu, o sa spuneti ca adevarata evolutie ar fi fost daca o faceam monarhista, sau macar liberala, dar nu trebuie sa cerem miracole…. A fost relativ usor s-o pun sa-l voteze pe Base, descriindu-i cu patos personajul savuros care devenise Basescu la primarie.
Comunicarea pe plan personal, insa, a ramas la fel de inghetata cu exceptia unei intamplari semi hilare din care am invatat ca mai bine imi bag un bat in cur decat sa incerc sa-i explic mamei punctul meu devedere vizavis de modul in care m-a crescut. Pe scurt, am fost la un seminar de comunicare ESPERE, o metoda promovata (cred ca si inventata) de unul Jaques Salome, care venise si pe la noi sa ne invete cum sa ne tratam problemele din relatii. Prin niste exemple foarte vizuale, Salome asta ne spunea ca o relatie (intruchipata de doi oameni legati cu o panglica) este echilibrata in momentul in care fiecare dintre cei doi merge numai pana la mijlocul panglicii. Cand unul depaseste jumatatea, se cheama ca da sau cere mai mult decat celalalt si relatia se dezechilibreaza. Pentru transarea conflictelor sau a lucrurilor nespuse cu anii dintr-o relatie, Salome recomanda comunicarea pozitiva, in care sa eviti folosirea negatiilor sau a reprosurilor de genul : „Tu niciodata nu faci nu stiu ce!” sau „Asa ai facut tu mereu, esti asa si pe dincolo, bla, bla!”. Ci limbajul trebuia sa fie de genul „Mi-ar placea ca tu sa faci asta!” sau variatiuni pe aceeasi tema.
Invataturile lui Salome, varianta luata razna
Mester mare ala care reuseste sa-si stapaneasca dracii si sa-i spuna iubitului, care refuza cu incapatanare sa comunice cu partenereul, ceva de genul „Mi-ar placea ca tu sa-mi spui ce te framanta”, pentru ca pana la urma, dupa ce ii spui de mai multe ori si el tot tace cu indiferenta la zbaterile tale, te apuca pandaliile si ajungi sa-i zici „Da spune, draga, dreaq ce ai, ca ma scoti din minti!”. In fine, nu era cazul meu cu mama, asa ca am zis ca, de ce sa nu incerc varianta Salome pe mama?
Ocazia a venit nesperat de rapid, intr-o zi cand mama s-a apucat sa-mi critice simtul estetic in legatura cu niste perdele pe care le luasem, cand eu asteptam sa mi le laude, ca deh, fusese gustul meu, sau macar sa zica ceva de genul „Daca tie iti place, tu stai cu ele la geam!”. Ei bine nu. In cunoscutul stil „Tu esti mica si proasta, eu stiu mai bine ce e bun pentru tine”, mama s-a apucat sa-mi critice alegerile in casa mea, la cei 25-28 de ani, nici nu mai stiu exact cati ani aveam. Culmea e ca, desi aveam in cap numai sfaturile bune ale lui Salome, gura mi-a luat-o pe dinainte si m-am apucat sa-i torn mamei tot veninul care zacuse in mine ani de zile, incepand cu „asa ai facut tu intotdeauna” si sfarsind cu „educatia data de tine m-a tras inapoi, de aia n-am incredere in mine pentru ca tu niciodata n-ai stiut sa ma apreciezi”. Rezultatul?
Evident, mama a fost la un pas sa ma desfieze. N-a mai vorbit cu mine aproape o luna (de unde se urzica in mod normal daca n-o sun zilnic sau macar la doua zile) Ea a inteles asa: ca nu-mi convine cum m-a crescut ea, ca ii reprosez ca m-a crescut prost, ca mi-e rusine cu ea, ca as vrea ca ea sa nu mai fie mama mea, ca ma cred prea desteapta pentru familia in care m-am nascut, si ca daca tot sunt asa desteapta, sa n-o mai caut, ca o sa ma anunte cu siguranta careva cand moare.
Mi-am blestemat initiativa si m-am chinuit s-o impac pe mama, dar niciodata de atunci n-a mai fost cum trebuie intre noi, pentru ca ei ii era teama sa-mi mai zica ceva, iar eu ma feream de discutii ca de dracu, sa nu cumva sa ajungem iar la subiectul sensibil. Stiu, o sa-mi spuneti ca nu trebuia sa incerc sa aplic de zice Salome, pana cand nu stapaneam tehnica. Si mie mi-e foarte usor sa dau sfaturi, credeti-ma, sunt maestra in a aburi oamenii cu teorii despre cum ar fi bine sa ne traim vietile si relatiile. Dar cand esti implicat si te arde la stomac sa spui ceva, se duce naibi orice teorie.
Asa ca relatia mea cu mama a decurs in general fara sincope de atunci, dar la un nivel superficial, in care amandoua incercam sa nu interferam la capitolul „viata mea”. In ultimii ani, cand ea a imbatranit si se intereseaza insistent de loc de veci la cimitir, ma bantuie grija ca va muri si ca nu voi apuca sa-i spun cand trebuie ca de fapt o iubesc foarte mult si ca atat cat a putut ea, la nivelul de dezvoltare pe care a putut sa-l atinga, m-a crescut sacrificandu-si viata personala si ca apreciez asta mai mult decat am aratat. Asa ca incepusem intr-o vreme sa-mi rascumpar aceasta vinovatie cu bani, incercand sa-i ofer lucruri pe care n-a reusit sa le dobandeasca singura. De cateva ori am reusit s-o multumesc (desi e greu de multumit, va asigur), dar dincolo de bani inteleg acum ca principala ei multumire ar fi ca eu sa fiu asa cum crede ea ca e o femeie implinita. Si asta ma tem ca nu voi reusi s-o fac sa simta, pentru ca in continuare gandim diferit in chestiunea asta.
Totusi, ca sa inchei ajungand din nou la motivul care m-a facut sa scriu toate astea, mama mi-a dat azi o alta lectie, mie, specialista in comunicare a lu’ peste, care nu sunt in stare sa depasesc propria neputinta de a arata ce simt fata de unica persoana din viata mea care ma iubeste neconditionat.
Asa se intampla mereu. Ranim mult mai usor oamenii care chiar ne iubesc si avem mai multa grija de sentimentele celor carora le pasa mai putin. Dubioase creaturi mai suntem. Noroc ca exista o mama care iarta.
Scrise proaspata mamica 🙂
Mda 😀 Incerc sa ma pregatesc sufleteste pentru cate o sa am de iertat si incerc sa nu ma transform intr-o militanta pentru facutul de copii 🙂
Nici eu nu reusesc sa depasesc neputinta de a le spune parintilor mei cand de mult ii iubesc… si cu cat vor sa comunice mai mult cu mine, cu atat mai indarjita sunt in a ma indeparta de ei…. Imi pare rau dupa fiecare replica pe care le-o dau, dar nu stiu cum sa procedez… Ca in paralizia somnului… Sunt treaza, constienta, dar nu ma pot misca… Si doare…
io zic ca-i mai important ce faci decat ce spui pe gura… ca-i o mare diferenta intre a vrea binele cuiva si a face sa se intample acel bine.. poti sa faci rau, dorind de fapt, tot binele din lume! cat despre parinti io zic ca-i asa cum ziceai tot tu intr-un post anterior: nu te-au facut ca sa le umpli cana batranetii..
Din experienta mea proprie, comunicarea cu mama pe probleme f sensibile e o provocare chiar si in conditiile in care avem o relatie excelenta. Asa ca Dollo, nu dispera, mai ai ca tovarasi de suferinta inca un milion de piaristi familiali ratati
In fine, n-as vrea sa exagerez.. exista comunicare si altfel decat prin vorbe. singura chestie e s-o vizitezi mai des
frumos, mi-a placut mult. iar despre mame, numai de bine. si eu ma mai ciondanesc cu a mea dar jur ca am si acum chestii de invatat de la ea, chiar daca ai mei au ajuns sa se uite la mine ca la un "stalp" al familiei.. 🙂
ce misto e cand oamenii care povestesc bine scriu despre ei 🙂
Va multumesc tuturor celor care mi-ati scris la acest post, si mai ales celor care mi-ati vorbit despre el apreciativ, fara sa fi avut curajul sa postati o parere. Am dedus ca imposibilitatea de a le spune mamelor noastre ca le iubim nu tine nici de varsta, nici de pregatire, ci poate doar de un moft care candva, sper ca nu prea tarziu, ne va parea chiar o prostie.
Ce ma enerveaza pe mine este acest santaj sentimental pe care totusi mamele il aplica, observ si in comunicarea ta:
"Te o anunta unu cand nu o sa mai fiu"
Adica vezi doamne tot ce faci tu nu duce decat la moartea lor.
Si a mea mama la fel face cand discut subiecte asa zise fierbinti.
ba chiar mai rau daca insist in discutie imi zice "vai lasa-ma ca mi se face rau, ca nu mai pot simt ca imi plesneste capul".
Dar stii ce fac? Continui, eu nu ma cert, nu ridic tonul, eu sunt foarte calm de felul meu, dar zic si eu dinalea cu "nu" destule si acuz si eu.
Este si normal sa gandim diferit Dollo, gandestete numai ca ei, ai nostrii parinti, au trait aproape intreaga lor viata intr-un sistem si noi traim in altul.
Si problema e ca ei incearca sa emita adevaruri absolute din sistemul lor si sa ne oblige sa il aplicam in al nostru.
Exista sistemul clasic, sa fi bun sa fi bun la invatatura, mergi la scoala sa fi primul sa ai o slujba buna.
Sistem nascut din convingerea ca invatatura, acumularea de teorie in cap, si notele mari iti vor garanta un loc de munca mai bun pe care o sa il ai toata viata.
Asa era in comunism, acolo se faceau repartitii dupa note, statul te lua si te baga la locul de munca, concepte de genul concurs pentru ocuparea postului, cv, scrisoare de intentie nu existau/.
Si eu m-am conformat mamei pana acum ceva vreme si?
Am fost bun la invatatura, am capatat dintr-un noroc si un job, dar?
Veni criza si pa job.
Si acum stau si ma uit la mama si ii zic! Ei mama, cum era? Si ea e derutata si e nevoita ea insasi sa recunoasca ca e putin gresit ce a aplicat ea.
Si exemplele continua si multi dintre romani inca nu s-au apucat sa fie intreprinzatori sa vedeti acolo greutati cand veti vrea sa cheltuiti o suma mare de bani ca sa faceti o afacere si cum o sa va zica mama, ca nu ca e riscant, ca esti nebun, ca vrei sa arunci cu banii ca mai bine punei la banca.
Eu am inceput sa vad defapt calea pe care trebuie sa mearga un om si ea nu e asa cum mi-a fost descrisa.
O fraza inteleapta este:
"Nu trebuie sa devi ceea ce invatat".
…uneori prefer sa "fac" pentru ei decat sa vorbesc cu ei… nu ii poti scoate din unele conceptii si pace…e ciudat dar acum s-ar parea ca va urma o perioada cand trebuie sa ma departez fizic de ei… iar distanta nu este una mica…probabil ca acum comunicarea va fi ceva mai buna, in special cu mama :)…sau asa sper!
@Dollo: postez si aici, in cazul in care nu mai intri zilele astea la mine pe blog, ce ti-am raspuns la comentariul in care ai postat link-ul cu acest text scris de tine:
Mi-am permis sa citesc si eu postarea despre mama ta. Si situatia ta nu are legatura cu un partener al mamei tale decat in masura in care ea si-ar fi putut indrepta abuzul asupra altei persoane. Romanii se feresc sa numeasca ceea ce ai trait si traiesti tu “abuz”, ei sunt atat de primitivi incat considera ca doar bataia este un abuz – de fapt, stai, ca nici macar bataia nu e un abuz la romani, daca vine de la parinti. Firea mamei tale si-ar fi gasit o victima oricum, tu ai cedat pentru ca un copil cedeaza cel mai usor firii abuzive a parintilor. Cunosc foarte, foarte bine acest gen de relatie mama-fiica. Si mama mea a avut o relatie similara cu mama ei. Iar mama mea, o fiinta superba din toate punctele de vedere, avea o tristete teribila, imposibil de intalurat, din cauza acestui abuz continuu. Oricat am incercat sa rup legatura dintre ele doua, nu am reusit. Pentru mine lucrurile sunt mai simple in ideea in care eu rup cu putere legaturi care ma apasa, ma transform (poate prea repede) in agresor, din teama de a nu fi victima. Am fost si raman atenta la jocuri de putere si nu cad in infantilismul de a crede ca intre parinti si copii nu exista jocuri de putere. Cred ca sunt cele mai puternice, cele mai serioase, cele mai demne de luat in seama – dar, daca vine lumea si spune “e mama ta” sau “asa sunt parintii”, scuzand prin aceste fraze stupide tot ce ar trebui disecat si rezolvat, ce ramane de facut intr-o societate primitiva ca cea romaneasca?
stii ce e mai trist? ca uneori ma gandesc ca viata mea ar fi putut fi chiar mai rea, daca mama s-ar fi casatorit cu un betivan care ne-ar fi batut pe amandoua sau ar fi dorit sa-si incerce potenta si pe fiica. daca te raportezi la mai rau, reusesti sa vezi lucrurile mai suportabil, dar realitatea e ca nu ne alegem familia in care ne nastem si asta ne marcheaza toata viata. Din pacate ne marcheaza asa de urat, incat cateodata facem aceleasi greseli in propriile familii, desi ne dorim sa nu le repetam. dar probabil ca matricea e prea adanc instalata acolo unde nici nu se mai vede.